REMUS RĂSVAN: Raporturile dintre stat și Biserica Ortodoxă

24 05 2011

Raporturile dintre stat și Biserica Ortodoxă

 

            Românii s-au format ca limbă și popor în zona carpato-dunăreană, din sud-estul Europei, la începutul erei nostre, din conviețuirea dintre băștinașii geto-daci[1] și cuceritorii romani[2], în condițiile create în cadrul provinciei romane Dacia Felix, organizată din punct de vedere administrativ, funciar, religios și militar după principiile dreptului roman, care s-a aplicat efectiv în Dacia[3].

            În condițiile create de retragerea armatei și a administrației romane din Dacia-Felix, la anul 274, populația daco-romană sau străromânii autohtoni, nepărăsind pământul natal, s-au organizat în comunități sau obștii agro-pastorale numite sate (fossatum) după tradiții social juridice și religioase daco-romano și și-au împletit viața cu cea a popoarelor migratoare care s-au perindat pe pământul României timp de câteva secole[4], conviețuind cu cuceritorii care se perindau și se înlocuiau unii cu alții, împrumutându-și reciproc obiceiuri și rituri[5].

            Românii, ca popor, sunt menționați în istorie, fie în lupta cu popoarele migratoare, fie făcând parte din oastea bizantină, fie ca popor organizat în ducate, cnezate și voievodate, țări românești organizate din punct de vedere social-politic pe baza principiilor dreptului românesc, drept nescris care cuprinde elemente de drept geto-dac, și roman aplicat în Dacia în perioada de efectivă cucerire a acestei provincii de către romani și elemente împrumutate de la populațiile migratoare care s-au perindat pe pământul românesc[6].

            Formarea provinciilor feudale românesc în secolul al XIV-lea, Țara Românească, între Carpați, Dunăre și Marea Neagră[7], Moldova, la Est de Carpați[8] și Transilvania, la Vest de Carpați și Tisa[9] și relațiile acestor provincii cu Imperiul romano-bizantin, stabilite în special prin intermediul Bisericii, au facilitat pătrunderea pe pământul românesc, a culturii romano-bizantine în toate sectoarele vieții social-politice și religioase, ca de altfel la toate popoarele din zona de influență culturală a Bizanțului în această epocă[10].

            O instituție strâns legată de statul feudal și înglobată în mecanismul acestuia a fost Biserica, după expresia lui F. Engels ea constituind o „chintesență și consfințire a dominației feudale existente“[11], care „consacra“ prin religie orânduirea de stat feudală laică. Servind astfel ca fundament ideologic feudalismului, Biserica ajunge să ocupe o poziție primordială pe tărâm social și politic și în Țările Române, devenind parte integrantă a mecanismului statului, dispunând de uriașe avuții și de o putere neîngrădită cu o ierarhie, organe de conducere, fiscale, judecătorești și militare proprii, ce-i permiteau un rol activ în toate domeniile vieții publice și private. Luând ca pretext lupta împotriva ereziilor, Biserica – în special cea Romano-Catolică – combăteau orice manifestare de protest împotriva rânduielilor feudale, trecând uneori la măsuri de intimidare din cele mai temute.  

            Făcând parte din mecanismul statului feudal, Biserica în Țările Române a căpătat implicit, și caracteristicile acestuia, pozitive în măsura în care a contribuit la întărirea și apărarea țării, în fața primejdiilor din afară, la păstrarea conștiinței și unității naționale, și dimpotrivă negative, în justificarea exploatării și promovarea misticismului[12].

            Acțiunea de centralizare a statelor feudale Moldova și Țara Românească și de apărare a independenței a fost sprijinită de Biserică, instituție care ca urmare a rolului său era beneficiară directă a întăririi puterii domnului, primul ctitor de locașuri și donator de bunuri[13].

            În felul acesta apar și se folosesc și la români codici de drept romano-bizantin și canonici, ca „îndrumare“ sau „îndreptare“ normative, mai ales sub forma nomocanoanelor, colecții mixte de legi civile sau de stat și legi bisericești sau canoane, fie în limba greacă, fie în traduceri sau prelucrări (compilații) în limba slavă sau limba română.

            Dintre colecțiile de legi (nomi) ale statului romano-bizantin și colecțiile de canoane (canones), mai ales sub forma de nomocanoane care au circulat pe pământul românesc sau păstrat sub forma de copii manuscrise grecești, slave și române următoarele: Sintagma Alfabetică a lui Matei Vlastaris (1335) – (tradusă în limba slavă la 1345-1348); Pravila Sfinților Părinți; Nomocanonul lui Manuil Malaxos (1563); Manualul de legi sau Hexabiblul lui Harmenopulos (1345); Sintagma lui Iacob de Ianina (1645); Canoniconul lui Ioan Pustnicul; Legea agrară bizantină (sec. VIII); Bazilicalele[14], etc.

            Codicii juridici de origine romano-bizantină utilizați de români au fost mereu adaptați la situațiile concrete, cu timpul apărând și o serie de compilații, mai ales în limba română dintre care s-au păstrat și se cunosc următoarele: Pravila retorului și scolasticului Luca (1581); Pravila popii Toader din Râpa de Jos (1610); Pravila Sfinților Părinți din Codex Neagoianus (1620-1621); Pravila de ispravă oamenilor (sec. XVII); Pravila pe scurt aleasă (sec. XVII- înainte de 1632) și alte multe fragmente păstrate în diferite biblioteci încă nestudiate, păstrate în manuscris[15].

            Vladimir Hanga[16] arată că „nici legistlațiile locale de factură romano-bizantină, nici cele bizantine nu au constituit surse adevărate ale dreptului român“ și că „în toată epoca feudală cutuma a rămas suverană în reglementarea juridică a societății ca singura sursă eficientă de drept“, cutuma fiind astfel „unicul drept pozitiv“[17].

            Asimiliarea de către statele feudale românești – ca de altfel și de către toate statele din zona de influență culturală a Bizanțului – a codicilor canonici și a codicilor- legilor de stat-imperiali, în deosebi în forma lor de codici mixti, de codici nomocanonici (nomi, – legi imperiale; canones, – legi bisericești), nu trebuie să surprindă. Fenomenul era general și s-a impus mai ales datorită faptului că marelui imperiu bizantin, în tendința sa de expansiune în întreaga zonă, pentru ca în condițiile vremii de atunci să-și întindă în timp și spațiu granițele sale atrăgând astfel numeroase popoare în spațiu de cultură a imperiului și a bisericii sale centralizate.

            Aceasta nu însemna însă, că la români – ca de altfel și la celelalte popoare atrase în spațiu cultural bizantin – s-a abrogat legea pământului, obiceiul Țării Românești, legea nescrisă. Aceasta a continuat să se aplice reglementând relațiile sociale specifice vechii forme de organizare, alături de prevederile noilor legi scrise, care erau chemate să reglementeze noile relații sociale în formare.

            Codicii de origine bizantină, numiți la români pravile, folosind terminologia slavă, prin adaptarea lor la situațiile concrete din societatea românească feudală au corespuns într-totul nevoilor vremii, fiindcă ei proveneau de la un stat feudal cu vechii tradiții, aflat pe o treaptă de dezvoltare feudală superioară, spre care tindeau să ajungă și statele românești feudale aflate„în plin proces de dezvoltare”. De aici nu trebuie să se tragă concluzia că între dreptul nescris „obiceiul pământului”, legea Țării Românești și legile scrise, de origine bizantină, există o deosebire radicală.

            Dreptul nescris constituia un sistem de drept specific feudal, forma o unitate în esența sa și cuprindea „reguli cu privire la întreaga viață juridică a societății feudale din primele trei veacuri ale existenței Țărilor Române” care „a ținut – cum arăta cu autoritate istoricul român Nicolae Bălcescu – multă vreme locul și de constituție politică, și de condică civilă și criminală”, adică reglementa raporturile sociale specifice vremii în complexitatea lor, având ca orice fel de sistem de drept -, „atât elementul unității principiilor sale esențiale, cât și diversitatea unor ramuri de drept conturate, cu toate caracteristicile pe care le are sistemul dreptului feudal.

            Din documentele păstrate și cunoscute rezultă că, atât la slavi cât și la români, existau – după tradiția moștenită din Bizanțul creștin – două foruri de judecată și anume: judecata domnească și judecata bisericească. Astfel, într-un document din anul 1286 se arată că în competența judecății bisericești intrau cazurile de dreptul familiei în totalitatea lor, dar și cazurile de dreptul civil privind succesiunile, ca și cele de dreptul penal privind infracțiunile legate de viața Bisericii și comportamentul față de ordinea canonică a acesteia; pe când în competența judecății domnești sau obștești intrau toate celelalte cazuri, în special cele de dreptul civil legate de proprietate și dreptul de proprietate și de dreptul penal legate de criminalitate, adică cele ce vizau în mod direct încălcarea ordinei juridice a statului feudal.        În primul for de judecată – cel bisericesc – se avea în vedere prevederile din codul canonic al Bisericii, a pravilei bisericești, – lege scrisă de origine bizantină care cuprindea canoanele sau hotărârile sinoadelor ecumenice, forul suprem legistlativ al Bisericii ecumenice, – în principal, dar care cuprindea, în subsidiar și elemente de drept bizantin imperial (nomi), care se aplicau însă numai în măsura în care nu contraveneau legilor țării, obiceiurilor pământului românesc; pe când în cel de-al doilea for de judecată se avea în vedere întodeauna –  și în principal – legea pământului, dreptul cutumiar, și nu numai în subsidiar și legea scrisă adoptată prin Biserică din Bizanț, mai mult pentru întărirea autorității și mai savantă a sentinței date.

            În consecință ambele sisteme se aplicau prin complimentare și adaptare la noile relații sociale în plină formare și dezvoltare.

            Despre  existența și aplicarea la români a dreptului scris de origine bizantină se fac unele mențiuni istorice și se păstrează și o serie de documente, care deși privesc o epocă mult mai târzie, ele reflectă situații mult mai vechi.

            Noile cercetări au dus la concluzia că „românii au cunoscut un cod de legi cu mult mai înainte decât cele păstrate și cunoscute de noi astăzi“[18]. Astfel, o mare parte din cercetătorii istoriei vechi românești leagă existența unui astfel de cod de numele domnului Țării Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432) fără a exclude posibilitatea unui moment istoric „înaintea căruia n-au putut să existe și alte pravile (codici de legi) folosite de români cu mult înaintea operei lui Alexandru cel Bun; alții însă neagă posibilitatea existenței unor astfel de codici la români înaintea celor păstrați și cunoscuți azi. 

            Prima mențiune istorică despre existența Pravilei (codului de legi) lui Alexandru cel Bun o face principele cărturar, domn al Țării Moldovei, Dimitrie Cantemir (1673-1723) în lucrarea sa „Descriptio Moldaviae“ (Descrierea Moldivei), care susține că „Alexandru întâiul domnul Moldovei, pe care pentru însemnatele lui virtuți, ai noștri înaintași l-au numit „cel bun“, când a primit coroana regească de la împăratul din Constantinopol, a luat totodată și legile grecilor care se cuprindeau în cărțile Basilicalelor; apoi a așezat ca pravilă (cod de legi) acel extras (excerptum) din volumele acelea vaste (ale Basilicalelor) de care se folosește Moldova[19].

            Cele care prezintă un deosebit interes cărturăresc și istoric-doctrinar se consideră a fi următoarele: Extras din Basilicale ( Excerptum Basilicorum); Sintagma alfbetică a lui Matei Vlăstare [20]; Pravila Sfinților Apostoli și Sfintelor  Soboare și ale altor Sfinți Părinți, un nomocanon ce cuprinde canoanele bisericești și extrase din legi de stat;  Fragmente de pravilă în limba slavă, păstrate în Biblioteca Academiei Române, Kormciaia slavă- nomocanon cunoscut sub numele Kormciaia de la Muzeu, din secolul al XVI-lea, azi în Biblioteca Academiei Române, sub nr. 285 mss slav; Exabiblul lui Constantin Harmenopulos sau Manualul de legi, alcătuit la anul 1345, la Tesalonic, unde alcătuitorul îndeplinea funcția de judecător[21]; Sintagma lui Iacob de Ianina Epirului, din 1645; Canononarul lui Ioan Pustnicul; și Colecții de legi ale țărilor slave din sudul Dunării.

 

Cauzele receptării romano-bizantin în Principatele Române

            Principala cauză a fost de natură social politică și bisericească la care se adaugă vecinătatea hotarelor celor două state, tendința de expansiune bizantină mai ales prin Biserică, instituția în care Bizanțul își impunea amprenta asupra întregii vieți culturale a țărilor române, organizată pe baza principiilor dreptului canonic înscrise în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, întrunite în cadrul lumii bizantine[22].

            Cercetând fenomenul receptării dreptului romano-bizantin la români în lumina opinilor exprimate cu privire la acesta, arătate mai sus, susținem că „dreptul nescris sau cutuma” a fost și a mai rămas principalul și unicul izvor de drept pozitiv la români, în toată epoca feudală, fapt atestat de documente ca și de pravile (codici de drept de origine bizantină) care recunosc peste tot supremația cutumei ca lege a pământului românesc, lege a țării, a domniei, a stăpânirii politice, iar codicii scriși (nomocanoane bizantine), care conțin legile (pravilele) împăraților romani și bizantini și canoanele Bisericii, erau – în fapt – ceea ce chiar titlul lor o spun „cărți de învățătură” de la pravilele împărătești sau „îndreptare de lege”, respectiv „cărți bune de urmat”, cu scop didactic și savant, oferite oamenilor de cultură români și judecătorilor de elită care onorau scaunele (instanțele) înalte de judecată din Principatele române feudale, chemate să împartă dreptate, să dea interpretare mai savantă normelor de drept pentru a corespunde exigențelor cărturărești ale vremii.

            Concluzia ce se impune este că la români cutuma sau obiceiul de drept – legea pământului românesc – a fost legea de drept pozitiv prin care se reglementau toate relațiile sociale din cadrul societății social-politice sau de stat a Principatelor feudale românești.

            Pravila – legea scrisă – de origine bizantină constituie și ea un drept pozitiv prin cuprinsul ei de drept canonic bisericesc, dar prin cuprinsul său laic, de drept imperial bizantin, constituie – în subsiduar – numai un „îndreptar”, o „învățătură bună de urmat”, mai ales în probleme de dreptul familiei și de succesiuni, date – după tradiția bizantină – în rezolvare, de regulă, instanțelor judiciare bisericești.

            Aplicabilitatea cu precădere a obiceiului (cutuma, uzul) este expres arătată în documentele păstrate și este înscrisă ca o normă obligatorie chiar în textul Pravilei Mari în capitolul 56, articolul 3.

            Raportul firesc între cutumă sau legea nescrisă și legea scrisă, fie ea de stat sau bisericească, în sensul că obiceiul are precădere față de legea scrisă, este astfel bine de stabilit de tradiția juridică, și socotim că nu justifică disputele contradictorii pe această temă.

            Aceasta pe considerentul că obiceiul de drept sau cutuma nu este decât un principiu general, care se transmite pe cale orală, prin care se reglementează raporturi sociale existente, în continuă transformare, pe când legea scrisă este o fixare în scris a unor cutume existente pe care autoritatea de stat sau bisericească le impune ca obligatorii la un moment dat al istoriei. Prin aceasta însă cutumei nu i se ia rolul său de reglementare în continuare a relațiilor sociale nou apărute și de a fi un colectiv viu și continuu în cadrul sistemului de drept existent, ca un drept real, pozitiv.

            Normele de drept cutumiar aplicându-se în cazurile de speță au fost menționate și în scris în documentele ce ni s-au păstrat și pe care le-am amintit în cele mai de sus, care constituie adevărate precedente judiciare în rezolvările de speță similare ulterioare.

            Datorită condițiilor dezvoltării societății românești obiceiul de drept nu a fost strâns în colecții și codificat. El a rămas sub forma orală corespunzând nevoilor concrete de la noi, cu excepția obiceiului din Țara Făgărașului, care la 1508 s-a strâns în colecția Statutului Țării Făgărașului[23].

            Cutuma, ca drept pozitiv românesc, a constituit în Evul Mediu, un sistem de drept complex care a reglementat toate relațiile sociale de drept public și de drept privat existente. În baza lui s-a organizat și a funcționat Statul feudal român și toate instituțiile sale ca și relațiile dintre cetățeni[24].

Bibliografie

1. Berechet, Șt. Gr., Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, I, Izvoarele, Vaslui, 1937.

2. Cantemir, D., Descriptio Moldaviae, București, 1872.

3. Cernea, E., Curs de istoria dreptului și statului R.P.R., București, 1961.

4. Cronț, G., Exabiblul lui Armenopol, în Revista „Studii”, revistă de istorie, 1963, (XVI), 4.

5. Engels, F., Războiul țărănesc german, ed. a 3-a, E.S.P.L.P., București, 1958.

6. Floca, I. N., Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 1969.

7. Georgescu, V. Al., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea,București , 1980.

8. Hanga, Vl., Le droit romano-byzantin a-t-il recu dans Principautés roumaines, in Revue Roumaine d’ Histoire, X, 1971.

9. Hurmuzaki, E., Documente, I, 1, București.

10. Istoria Dreptului Românesc, I, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1980.

11. Istoria României, III, 1, București, 1980; Constituirea statelor feudale românești, București, 1980.

12. Ioniță, I., Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982.

13. Peretz, I.,  Curs de Istoria Dreptului Român, II, București, 1980.

14. Vâja, Gh., Statutul Țării Făgărașului, teză, Cluj- Napoca, 1979.


[1] Geto-dacii constituie ramura nordică a tracilor despre care Herodot spunea că au fost „cei mai drepți și mai viteji dintre traci“.

[2] Romanii au cucerit Dacia în anul 101, 106 d. Hr. și au colonizat-o cu elemente romane sau romanizate aduse din diferite părți ale imperiului ex tot orbe romano, cu precădere însă din Tracia de la Sud de Dunăre.

[3] Istoria Dreptului Românesc, I, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1980, p. 173.

[4] I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi, Iași, 1982, p. 86.

[5] Dacii din spațiul est carpatic în sec. II-VI, goții (sec. III), hunii (433-470), gepizii (567) și avarii (sec. VII), popoare de origine germană, și apoi slavii (sec. VI), cu care românii autohtoni au conviețuit vreme îndelungată înfruntând împreună triburile migratoare din secolele următoare: maghiarii care pătrund prin nord-vestul Transilvaniei (sec.X); pecenegii, nomazi de neam mongol care pătrund în nordul Moldovei (sec. XI); cumanii, popor nomad (sec. XII) și ultimii apar tătarii.

[6] Istoria Dreptului Românesc, I,…, p. 174.

[7] E. Hurmuzaki, Documente, I, 1, București, pp. 249-253.

[8] Istoria României, III, 1, București, 1980, p. 157; Constituirea statelor feudale românești, București, 1980.

[9] Idem.

[10] Șt. Gr. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, I, Izvoarele, Vaslui, 1937, p. 376.

[11] F. Engels, Războiul țărănesc german, ed. a 3-a, E.S.P.L.P., București, 1958, p. 49.

[12] Istoria Dreptului Românesc, I,…, p. 170.

[13] Idem.

[14] I. Peretz, Curs de Istoria Dreptului Român, II, București, 1980, p. 241.

[15] I. N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 1969, pp. 92-98.

[16] Vl. Hanga, Le droit romano-byzantin a-t-il recu dans Principautés roumaines, in Revue Roumaine d’ Histoire, X, 1971, p. 240.

[17] Ibidem, p. 253.

[18] [18] I. N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română…, p. 60.

[19] D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, București, 1872, pp. 100-101.

[20] Acesta a alcătuit un nomocanon sistematic, pe când era notar în Salonic, la anul 1335, care cuprindea canoanele bisericești și bogate elemente de drept imperial civil și de drept penal în care sunt grupate în 24 capitole desemnate prin cele 24 de semne ale literelor alfabetului grecesc, norme de drept canonic și drept bizantin sau de stat.

[21] G. Cronț, Exabiblul lui Armenopol, în Revista „Studii”, revistă de istorie, 1963, (XVI), 4, p. 317.

[22] V. Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea,București , 1980, p. 72.

[23] Gh. Vâja, Statutul Țării Făgărașului, teză, Cluj- Napoca, 1979.

[24] E. Cernea, Curs de istoria dreptului și statului R.P.R., București, 1961.


Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s




Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: