SFÂNTUL IOAN, TEOLOG REMARCABIL

În teologie, Sfântul Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice.

S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale Tradiţiei Bisericii.

Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Deşi temele hristologice au ocupat un loc marginal în preocupările Sfântului Ioan, el s-a îngrijit să-şi apere păstoriţii de diferitele orientări gnostice, ariene şi apoliniariste. Dacă în apărarea egalităţii şi deofiinţimii Fiului cu Tatăl el a repetat credinţa stabilită la Niceea, concepţia despre relaţia dintre firile Mântuitorului cuprinde accente originale.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca  neîntrecut hermeneut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi bogăţiei aplicaţiilor practice.

Hrisostom era omul unei singure cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. „Această Lectio divina – lectura textului asistată de Duhul Sfânt – reprezintă, pentru Sfântul Ioan, „punctul în care se întâlnesc toate puterile sufletului său“, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin.

I. 2.  NEÎNTRECUT PREDICATOR

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost şi este considerat cel dintâi, gura de aur a Ortodoxiei. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom vorbea foarte lung, adesea câte două ore, fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sfântul Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză.

Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând judecăţile oblăduitorii cetăţii, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de niciun cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor, iar alţii izvorâtor de miere.

Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, alcătuind cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată, o femeie, ascultându-l şi neînţelegând cele grăite, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă“!

A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice, încât niciun scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut şi, cu siguranţă, prea puţin cercetat chiar şi de cei care consideră numele său un simbol. Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli, oarecum, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi şi, alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius al X-lea l-a decretat patron al predicatorilor creştini.

I. 3.  UN ARHIPĂSTOR EXEMPLAR

În „Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur“ citim că, pe când Sfântul era arhiepiscop al Constantinopolului, noaptea, în cămara sa umilă, tâlcuia Epistola Sfântului Apostol Pavel. Pentru a nu fi tulburat, oprise pe toţi apropiaţii şi slujitorii săi să-l viziteze şi chiar să treacă prin dreptul uşii, în vremea în care scria.

Totuşi, într-o noapte, Proclu, ucenicul său, a vrut să-i dea de veste că un consilier al împăratului, căzut în dizgraţie, cere îngăduinţă să fie primit. Privind printr-o crăpătură, Proclu a văzut că Sfântul Ioan nu era singur, ci un bărbat stătea aplecat şi îi vorbea la ureche. Aşa s-a întâmplat şi a doua noapte; Proclu a hotărât să nu plece de lângă uşă până nu va afla cine este străinul care intră în odaia Sfântului Ioan fără să fie observat şi a înţeles, în cele din urmă, că bărbatul acela este trimis de Dumnezeu. Privind icoana Sfântului Apostol Pavel, Proclu i-a spus Sfântului Ioan că bărbatul care îl vizita noaptea seamănă cu cel zugrăvit în icoana marelui Apostol. În felul acesta, Sfântul Ioan şi-a dat seama că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea stăruitoare şi, ca semn că tâlcuirea făcută de el nu Îi este pe plac, i-a trimis chiar pe autorul Epistolelor să-i dicteze tâlcuirea.

Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Începe o perioadă foarte grea în viaţa Sfântului Ioan. El vrea să însănătoşească viaţa bisericească, să stârpească abuzurile clerului din Constantinopol: suprimă luxul de la reşedinţa arhiepiscopală, introduce o viaţă ascetică, cere simplitate monahală în hrană şi îmbrăcăminte (el însuşi mânca o singură dată pe zi mâncăruri simple şi bea numai apă; totdeauna mânca singur; locuia într-o cameră în care se aflau doar icoane, un pat, o masă şi un scaun), interzice călugăriţelor şi diaconiţelor să locuiască împreună cu clericii, cere văduvelor să aibă o purtare ireproşabilă, crtitică simonia, precum şi păcatele împărătesei Eudoxia şi abuzurile ministrului Eutropius; în acelaşi timp, zideşte spitale, case de adăpost pentru bătrâni şi săraci, ajută văduvele, face operă misionară (aduce la ortodoxie pe mulţi dintre goţi, trimite propovăduitori ai credinţei în Sciţia, Persia şi Fenicia, scrie tratate, comentarii, predici).

Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile. El a avut atitudini, învățături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi în prezent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s