„Andromaca” de Jean Racine și „Sakuntala” de Kalidasa

Tema referatului de față ne invită pe fiecare dintre noi, iubitori de literatură, de creație artistică, a pregusta câte puțin din arta măiestriei și a împletirii cuvântului, într-un mod cu totul deosebit, din rodul operelor lui Jean Racine și a lui Kalidassa, ilustrată prin „Andromaca” și „Sakuntala”.

Trasând o traiectorie prin filtrul celebrelor opere, se cuvine mai întâi a reliefa pe scurt câteva date biografice a acestor doi mari scriitori ai lumii.

Jean Racine s-a născut într-o familie de mici burghezi. Rămâne orfan la o vârstă fragedă, fapt care îl va marca toată viața. De tânărul Jean se vor ocupa bunicii săi, astfel, se va înscrie la doar zece ani, la Școala mănăstirii Port-Royal.

În anul 1653 profesorii săi îl trimit studii la Colegiul Beauvais, pe o perioadă de doi ani, apoi se reîntoarce la Port-Royal. Anii care vor urma vor fi decisivi în formația sa spirituală, culturală și nu numai.

Studiază mai apoi la Paris, filosofia, în Colegiul Harcourt, unde se înfiripează dragostea lui spre cunoaștere, critică și creație literară.

În anul 1660 se remarcă printr-o odă intitulată „Nimfele Senei”, dedicată odată cu prilejul căsătoriei regelui, apoi alte trei piese excepționale care vor vedea lumina rampei, și anume: „Amasie”, „Iubirile lui Ovidiu” și „Theagene et Chariclee”.

Scrierile sale cu tipul vor primi și o înclinație istorică de-a lungul vremii, astfel, trebuie să remarcăm clebrele opere precum: „Thebaida”, „Alexandru cel Mare”, etc, ele constituind defapt subiecte de război dintre Alexandru Porus, regele Indiei.

Schimbarea traiectoriei de gen, apare odată cu „Andromaca”, la 17 noiembrie1967, care se va deosebi de restul pieselor sale.

Kālidāsa a fost un poet şi dramaturg indian (353-420), care a înflorit aproximativ în secolul V al erei noastre, este cel mai mare autor de literatură sanscrită clasică.

Puţin se cunoaşte despre el; poemele lui sugerează că era un brahman. Multe opere sunt tradiţional atribuite lui, dar unii cercetători au identificat că şase nu sunt ale lui, ci numai una. Drama în sanscrită The Recognition of Shakuntal este cea mai faimoasă din creaţia lui, calificată ca maximă expresie în toată literatura hindu din toate timpurile, Kalidasa este considerat cel mai mare scriitor din India.

Cu toate acestea Kalidasa ne mărturisește în cuvinte, frumos arcuite și ondulate, cu un stil aparte, tipic culturii și civilizației sale, cine este el cu adevărat. Rămâne așadar acest pas, să-l umeze cititorul, prin lecturarea cu minuțiozitate și cu atenția cuvenită în desfășurarea operei intitulată „Sakuntala”.

Atât Racine, cât și Kalidasa folosesc în operele lor, anumite motive sau idei. Astfel că Racine în „Andromaca” reia tema din cântul al VI-lea al „Iliadei” lui Homer și din tragedia cu același nume a lui Euripide, iar subiectul dramei „Sakuntala” este împrumutat de Kalidasa din „Mahabharata”.

Racine abordează în „Andromaca” drama văduvei lui Hector, care se află cu fiul său în închisoare, la curtea regelui Epirului, pe nume Pyrrhus, fiul lui Ahile. Acesta este îndrăgostit de Andromaca și din această cauză a amână mereu data căsătoriei sale cu fiica lui Menelas, pe nume Hermiona.

Andromaca, al cărei soț fusese ucis de Ahile, refuză însă iubirea lui Pyrrhus. Amintirea soțului și iubirea pentru fiul său, Astyanax, îi domină conștiința și viața. Oreste este trimis de greci să-l aducă la curtea regelui Pyrrhus  pe Astyanax, fiul lui Hector.

Vedem apoi pe Pyrrhus, refuzând intyenția de a îl elibera pe Astyanax, iar în următorul moment rugându-se de Andromaca, să se gândească bine la scăparea fiului său, primindu-i dragostea.

Astyanax, odată cu trecerea timpului, ar fi putut deveni o amenințare la adresa păcii, în cazul căsătoriei lui Pyrrhus cu Andromaca. Hermiona, la rândul ei,  este iubită de către Oreste.

În actul II, apare o schimbare radicală de gândire, astfel că în momentul când Hermiona îi promite lui Oreste că îl va urma, dacă nu îl va elibera pe Astyanax, și se va uni cu Andromaca, regele anunță și cedează Grecilor. De reliefat faptul că Andromaca s-a arătat foarte credincioasă amintirei lui Hector.

În actul III. Oreste, copleșit, pune în plan cu Pylade răpirea Hermionei, timp în care aceasta este în plină fericire de noua întorsătură care o apropie de Pyrrhus. Andromaca este pusă în situația de a cere ajutor pentru fiul său, Astyanax. Racine ne arată cum aceasta se aruncă la picioarele lui Phrrhus, după ce în prealabil o respinsese principesa. Astfel că, este pusă să aleagă: între căsătorie sau pierderea odraslei. Atunci ea se duce la mormântul lui Hector, ca să întrebe ce să facă.

Actul IV vizează eroul principal, Andromaca, aceasta îi spune Gefizei că de îndată ce va semna legal actul căsătoriei, în schimbul eliberării fiului său, va muri. Geloasă, Hermiona îl instiga pe Oreste să-l ucidă pe Pyrrhus, chiar în templul în care urma să se oficieze căsătoria acestuia cu Andromaca.

Ultimul act, îl înfățișează pe Oreste care anunță că l-a ucis pe Pyrrhus, iar Hermiona, cuprinsă de remușcări și de ură împotriva ucigașului, se sinucide peste cadavrul acestuia. Melancolicul Oreste va fi cuprins de delir.

Sakuntala. Subiectul acestei drame este realizat în șapte acte, în versuri și proză, capodopera lui Kalidasa, este împrumutat din Mahabharata, așa cum am amintit în cele mai de sus.
Regele Dusyanta se căsătorește cu Sakuntala, fiica adoptivă a sihastrului Kanva,   pe care o întâlnise în luminișul unei păduri. Reîntors în Capitală, Dusyanta o uită pe Sakuntala, iar aceasta pierde într-un râu inelul pe care soțul său il dăduse ca semn de recunoaștere.
Plină de tristețe, Sakuntala dă naștere, într-o pădure din Himalaia, unui copil, Bharata. Un pescar gasește în apă inelul pierdut și îl aduce regelui, care amintindu-și de aceea pe care n-o recunoscuse, pleacă în căutarea Sakuntalei. Regăsind-o, o aduce la Curte împreună cu copilul căruia i se prezice că va stăpâni tronul lumii.
Grația și lirismul piesei, sentimentul profund al naturii pe care știe să-l evoce Kalidasa, ies în evidență din următoarea scena în care Sakuntala, plecând spre soțul său, își ia rămas bun de la locurile natale:
KANVA

Pădure, tu, vecina sihăstriei,
Pădure, te oprește și nu mai murmura !
Sakuntala odată copil al tău era,
Și nici nu bea din apa stropită cu lumini,
De teama că n-ajunge atâtor rădăcini…
Deși-i plăcea să aibă găteli și mici și mari,
Nu se răbda să-și facă podoaba din lăstari ;
Când înfloreai, lumina în inima-i era…
Pădure, te oprește, și nu mai murmura…În tragedia lui Racine voința și rațiunea apar fără putere în fața pasiunii. Eroii tragediei lui Racine sunt întotdeauna victimele unei iubiri pasionale, irezistibile.

Drama Sakuntalei poate fi numită drept, cod al bunei-cuviințe; după lectură, în afară de nodul nespus de amar din grumaz, simți cum te luminează nimbul unei concepții mai luminoase despre iubire și lumeÎn cuvinte puține am încercat a evidenția astfel pe cât omenește ne-a fost cu putință drama celor două opere literare, atât de impresionante, lasându-ne fiecăruia dintre noi, o oglindă spre care ar trebui să reflectăm și să medităm la destinul și viața noastră, în lumina plăpândă, și la glasul neobosit al lui Jean Racine și al lui Kalidasa.

Bibliografie

 

 

s1. Racine, Jean, Andromaca, Editura Librăriei „Universala” Alcalay și Co., București.

 

2. Kalidasa, Sakuntala, Editura Eforie, București, 2002.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s