Aspecte ale graiului local din satul Vad – Braşov

Aspecte ale graiului local

Stabilirea structurii dialectale a unei limbi (idiom) este o acțiune selectivă și este de la sine înțeles că, în această operație trebuie avute în vedere „nu toate fenomenele care prezintă două sau mai multe variante, ci cele mai importante[1].

Pentru efectuarea repartiției dialectale a unui idiom este necesar ca fenomenele lingvistice să fie clasificate: „în funcție de importanța și de obligativitatea lor“, iar „criteriul de selecție să fie, în principiu, cel al frecvenței“ astfel că accentul să cadă „asupra fenomenelor fonetice și morfologice și, în mai mică măsură, asupra celor lexicale[2].

Ion Gheție enumeră următoarele variante fonetice dialectale specifice zonei și nu numai: ĝjźžğ (ğem – jem – źem – ğem); ĉ (cruĉe); z (dz) dur – z (dz) moale (zăr, zâd, zamă – zer, zid, zeamă); s dur – s moale (sămăna, sângur, sară – semăna, singur, seară); ț dur – ț moale (țăs, țâne, țapă – țes, ține, țeapă); -ar’, -or’ – ar, or (zâdar’, călător’ – zidar, călător) ; labială palatalizată – labială nepalatalizată (her, ŝer, sier – fier, fer), etc.

La morfologie trebuie avute în vedere desinențele verbale sau unele forme ale verbelor auxiliare, care sunt folosite foarte des în vorbire, având un rol funcțional important în sistemul morfologic al limbii. Astfel, putem exemplifica:

–          Forma auxiliarului a avea la indicativ prezent, perfectul compus la persoana a III-a singular: a mers – o mers;

–          Morfemul conjuctivului: și;

–          Formele verbale iotacizate în opoziție cu cele neiotacizate: auz ↔ aud, văz↔văd, pui↔pun, etc.;

–          Confundarea formelor de persoana a III-a singular și plural prezent a verbelor de conjugările a II-a, a III-a, a IV-a în graiul local, în opoziție cu altele în care nu se face distincție între cele două persoane: el, ei merge↔ el merge, ei merg, etc.

–          Transformarea consoanelor s și z, din unele grupuri consonatice, urmate de e, i, ęa, sau de alt sunet palatal, în ș, j: șteág, ștéle, ĉinște, gajde, brájde, léjne, a trăjni, șckináre, jńeură, etc.

–          Conservarea formei soarte „soartă“;

–          Ca în toată Transilvania de pildă și în graiul local mai ales substantivele casă și palmă au, la plural, formele căsi, pălmi;

–          Substantivele masculine în vocativ sunt precedate de interjecția (mă)i!, iar cele feminine de pronumele personal tu: (i) omule, (i) frate, tu fată, tu mamă, etc.;

–          Vocativul substantivelor proprii feminine are terminațiile – ă sau – e (nu – o, sau – a): (Tu) Ană, Savétă, Mărie, Floare, etc.;

–          Pronumele și adjectivele pronominale posesive au formele: nost, noástă, vost, voástă;

–          Verbul a merge are forme specifice: a mere, (eu) merg, (tu) merˊͥ, el mére, (noi) mérem, (voi) mérețˊͥ, etc.;

În ceea ce privește lexicul, prezentăm o serie de cuvinte care formează arii în Transilvania și cu precădere utilizate local: Ac de cipcă „igliță“ (este un termen compus dina c < lat. acus + cipcă „dantelă”, < magh. csipke); Bátăr „măcar“ (magh. bátor); bătáie „război“ (lat. batt (u)alia); a beli „a lua pielea de pe un animal mort“ (< v.sl. bĕliti); beteág „bolnav“ (magh. beteg „bolnav“); boáctăr „paznic de noapte“ (< magh. bakter = germ. Wächter); búte „vas mare, din doage, cu gura largă“ (<lat. buttis); cádă „búte“ (<lat. cada, cadus); căldáre „cazan de fiert țuică“ (<lat. caldaria); a chemá „a invita (la nuntă)” (<lat. clamare); cioáreci „ițari“ (tc. caryk); cipcă „dantelă“; ciurdă „cireadă“ (<magh. csorda); copârșeu „sicriu“ (magh. koporosó); cotéț „cocină“ (<bg. dial. înv. Kotéc, scr. kótac); cui (de potcovit) „caiá“ (lat. cuneus); drăgúț „iubit“ (<drag + suf. –uț); fecior (var. ficior) „flăcău“ (lat. fetiolus); furcúță (var. fârcúță) „furculiță“ (< furcă + suf. –uță); genúnche „genunchi“ (<lat. genunculus); muiére „nevastă, femeie“ (<lat. mulier); nap „sfeclă“ (<lat. napus); nănaș „naș“ (la botez) (<nun + aș); nănáșe „nașă“ (la botez) are aceeași arie cu nănaș „naș la botez“, iar nașă = nună, cu nănaș = nun; țâțână „balama“; verigă „brățară metalică în care se prinde coasa de toporiște“ (< v.sl. veriga).


[1] Matilda Caragiu-Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română, București, EȘE, 1975, pp. 144-145, op. cit. Vasile Ursan, Graiuri românești din Transilvania, Edit. „Alma Mater“, Sibiu, 2004, p. 28.

[2] Ion Gheție, Cu privire la repartiția graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi, în SCL, XV, 1964, 3, p. 327.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s