Ceata de feciori din Vad- Braşov

Colindatul

Privire istorică

În cadrul fenomenologic mai cuprinzător al cetelor de feciori s-a păstrat și vehiculat obiceiul colindatului (latinescul <calendae, Calendae Januariae) substratul roman însuși izvorând la rându-i dintr-o seamă de datini de obârșie preistorică.

Colinda nu este pentru mentalitatea populară doar „o frumoasă datină din străbuni“, ci un act ritual obligatoriu prin care Cosmosul este menținut ad infinitum pe spirala ontologică. Așa cum vom vedea, colinda reactualizează o dramă de proporții cosmice. Dar nu este vorba pur și simplu de relatarea unui eveniment petrecut într-un timp indefinit (de tip „odată ca niciodată“) și nici măcar într-un timp primordial (in illo tempore). Drama se produce aici și acum, chiar în locul și în momentul relatării ei. Întreaga comunitate a satului participă – fie în postura de „colindători“, fie în cea de „colindați“ – la această dramă, nu numai la rememorarea, ci și la retrăirea ei[1].

Sărbătorile de iarnă au adânci rădăcini mitologice şi formează, prin spectaculozitatea lor, un adevărat carnaval al satului. Între 24 decembrie şi 7 ianuarie cu prilejul Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei, satul trăieşte intens şi optimist, elementul distractiv impunându-se chiar dacă haina religioasă care înveşmântează obiceiurile le dă o tentă gravă.

Aceste doisprezece „zile cosmogonice[2] corespund simbolic celor doisprezece luni ale anului, dar această perioadă nu face parte efectiv nici din anul vechi, nici din cel nou. Este o perioadă în care timpul este regenerat și tocmai de aceea ea este în afara lui. Anume în acest interval de timp, Cosmosul „moare“ (regresiune în Haos) pentru a „renaște“ revigorat (cosmogeneză), reluându-se astfel ciclul ontologic. De acest proces de regenerare a timpului, a naturii și a Cosmosului întreg sunt, într-un fel sau altul, legate majoritatea ceremoniilor și actelor rituale produse în această perioadă: excesele de toate felurile, petrecerile și ospețele, jocurile cu măști, actele magice augurale, „moșii de Crăciun“, sorcova, plugușorul, bradul de Crăciun, urările, colindatul, ș.a.m.d.

Excepție fac „cântecele de stea“, teatrul religios („Vitflaim“ și „Irozii“) și alte câteva manifestări cu tematică și de proveniență propriu-zis creștină. Nu mai încape îndoială că obiceiul colindatului este străvechi și reprezintă o moștenire din cele mai îndepărtate timpuri. Obiceiul de a sărbători începutul anului este întâlnit pretutindeni, la toate popoarele, cu intenția vădită de a asigura belșugul material și prosperitatea colectivității umane.

Organizare. Pregătirea colindatului. Obiceiul era general, practicat de feciori sau maturi și în forme mai ample decât ni se dezvăluie astăzi. Atribuțiile cetei depășesc simpla desfășurare a colindatului și petrecerea de la sfârșitul acestuia, căci ele se întind adesea pe un an întreg. În această ipostază, ceata apare ca un instrument organizatoric al jocului tineretului, ca un organ coregrafic, în care colindatul este cel mai mult o sarcină suplimentară[3].

Ceata[4] este alcătuită numai din tineri necăsătoriți, dimensiunea cetei atârnă de mărimea satului și în consecință de numărul flăcăilor[5]. Vârsta de la care încep să fie socotiți flăcăi variază ușor, oscilând în jurul pragului care desemnează trecerea la adolescență.

Cetele de colindători se constituie înaintea Crăciunului în așa fel încât să aibă timpul necesar pentru pregătirile materiale și mai ales pentru învățarea repertoriului. Acest interval variază de la 40 de zile – adică de la 15 noiembrie, începerea postului – până la o zi, ajunul Crăciunului, fiind în bună măsură proporțional cu întinderea repertoriului. Discuțiile se făceau la vătaf, la cârciumă sau la căminul cultural. Aici era locul discuțiilor prealabile, locul de întâlnire, punctul de plecare în orice acțiune colectivă și punctul de reîntoarcere.

La vătaf se stabilea numărul junilor rămași în organizație (după excluderea disciplinară a unora, plecarea în armată sau căsătoria altora), erau desemnați noii candidați, care doreau „să se pună cu junii“ și erau desemnați noii conducători, fără a fi investiți cu funcțiile respective[6].

Pentru buna desfășurare a pregătirilor colindatului, trebuiesc satisfăcute anumite nevoi organizatorice elementare. Ca atare, ceata trebuie să-și aleagă un conducător care să vegheze la buna desfășurare a obiceiului de la constituirea cetei și până la desfacerea ei. De cele mai multe ori el e recunoscut tacit dintre cei care cunosc „perfect colindele“[7] sau dintre cei cu autoritate, încât ceilalți din ceată să aibă „și rușine de iel[8]. Candidatul desemnat poartă numele de vătaf[9], iar ajutorul său este numit vătaf mic[10].

Ceata mai alege apoi un administrator al banilor, acolo unde vătaful nu îndeplinește și această funcție și se numește casier. Sarcinile acestuia au în vedere și organizarea petrecerii din ceea ce a obținut ca dar în timpul colindatului, pe alocuri, cu excepția băuturii care se procură și aici mai din vreme. Lăutarii se tomnesc în post, numai pentru sărbători și sunt aduși din alte sate. În trecut se angaja numai unul sau doi muzicanți (cel puțin unul era clarinetul). Din al treilea deceniu al secolului XX, se angajează câte o „bandă“ de lăutari, compusă din trei-cinci persoane, (clarinet, vioară, trompetă, tobă, etc.,) strigând și chiuind de joc, precum la nuntă.

Viața cetei este reglementată printr-o serie de cutume sau chiar prin regulamente scrise[11] în care sunt prevăzute atât obligații, cât și restricții. Pentru cei ce încalcă „poruncile“ sunt stipulate tot soiul de pedepse, de la amendă în natură (băutură), până la eliminarea din ceată[12].

Colindatul de Crăciun. Ajunul Crăciunului reprezintă ultima etapă a pregătirillor și – cu puține excepții – în ziua când se începe colindatul.

Un aspect important al obiceiului ține de costumația colindătorilor și de accesoriile necesare colindatului. Datina veche impunea chiar ca de Crăciun oamenii să îmbrace  haine de sărbătoare, noi, mai cu seamă cei care porneau la urat. Obiceiul se mai păstrează și astăzi, îndeosebi de membrii cetei.

Orginalitatea unui popor – scria Lucian Blaganu se manifestă numai în creațiile ce-i aparțin exclusiv, ci și în modul cum asimilează motivele de largă circulație. Fenomenul asimilării devine din ce în ce mai interesant și concludent mai ales când temele sau motivele asimilate s-au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilității, cu aureola magică a lucrului tabu, supus în prealabil unui regim special de protecție“[13].

Aceeași idee a fost formulată și de alți cărturari români. „Le fait, par exemple, qu’ un peuple n’ accepte et n’ assimile que telles légendes et tels livres populaires, en rejetant et en oubliant tels autres, n’ est-il pas assez significatif pour qu’ on en tienne compte dans l’ étude de la strucure spirituelle de ce peuple?“[14]

Portul popular din Țara Oltului se înscrie în aria cătrințelor vărgate, sub influența Mărginimii spre vest, de pe Târnave spre est[15]. La portul de sărbătoare, aceștia obișnuiesc să adauge anumite însemne distinctive. Cel mai adesea se pun „vâstră“ la căciuli[16].

Statutul fiecărui membru al cetei este relevat printr-un semn distinctiv, constând din elemente de port și podoabe specifice: peste cămașă[17] îmbracă numai pieptarul sau cojocul, din lână[18], se acoperă cu același fel de căciulă, prevăzute cu vâstre mari, pe piept își pune fiecare un brâu colorat (de obicei tricolor) în diagonală, iar vătaful se împodobește cu două brâie dispuse cruciș. Peste cămașă se purta uneori ilic sau cheptar scurt. La mijloc se încing cu un șerpar, din piele neagră. Acesta însă este deosebit de la caz la caz, și anume: cel simpu, neîmpodobit, era al boierilor, iar cel împodobit cu diferite elemente florale (trandafiri roșii), sau alte motive pe fond bleu. Pantalonii erau numiți cioareci erau din zeiche albă (dimie) simpli și strâmți, (erau cioarecii de iarnă, din lână), iar pantalonii de vară erau din in, albi și largi. Cizmele, care au înlocuit opincile, aveau carâmb înalt, până sub genunchi, tare și dublat în partea de jos, (foto 5).

Același specific îl avea și portul fetelor. Fata purta iie, cu mâneci lungi, care se încheiau jos cu pumnii[19]. Iia era fără poale (ciupag). Mâneca era lungă și „plină“, motiv preluat din Argeș. Fustele sunt în general din in și plisate[20]. Peste fustă urmează crătința, mai jos de genunchi, cu o lățime de 25 cm., predomină culorile: alb și negru, mai puțin roșu. Ca motiv brodat, meșterii populari au preferat: trandafirul și bobul de strugure. Pe marginea fustei apare un ajur, mai sus de tivul fustei, de obicei pe galben sau albastru, ca semn distinctiv al statutului de boier, lucru regăsit și în portul bărbaților atașat la mânecă[21], (foto 6).

Ca și origine portul de la Vad, este preluat din zona Văii Hârtibaciului, fapt ce îi diferențiază de portul satelor din împrejurimi, unde predomină obiceiul săsesc. Pe cap, fetele poartă pe cap, un batic negru, cu franjuri, iar în picioare, cizme negre și lungi. Un alt obiect vestimentar și unic din sat, ce se regăsește în portul fetelor este păstrarea „leibărului“, regăsit cu precădere în zona Văii Hârtibaciului.

La piept podoabele speciale sunt mai puține. Vătafii au și ei unele însemne distinctive de șefi. Informațiile arată purtând câte o panglică tricoloră mai lată decât ceilalți, sau un brâu tricolor peste mijloc, iar bâta înfășurată în tricolor poate fi numai semnul lui distinctiv[22], (foto 7). Acesta mai poartă și un steag, constituit din câteva bețe, (în urmă cu câțiva ani era obiceiul ca logodnica vătafului să împodobească acest steag, însă cu timpul acest obicei s-a pierdut, iar fetelor din ceată le revine sarcina de a-l împodobi) unul mai lung și două mai scurte așezate transversal peste primul în formă de cruce, împodobit cu panglici, flori artificiale, verdeață și clopoței. Baza acestuia este alcătuită dintr-un material de mătase neagră, pe care este cusută o cruce (ca semn distinctiv al apartenenței religioase), iar în partea centrală, este cusut cu tricolor denumirea satului: Vad (ca semn al neamului din care face parte), foto 8. Având rol ceremonial deosebit, steagul însoțește ceata pretutindeni, purtat fiind doar de vătaf sau de locțiitorul acestuia[23].  Uneori ceata are chiar două steaguri.

Astfel pregătiți, colindătorii se adună pentru a începe colindatul din casă în casă. Ceata se întrunește de obicei la gazda colindătorilor, apoi la gazdele mai de seamă a satului. Colindatul cetei începe din seara ajunului, în 24 decembrie și continuă în timpul nopții până în zorii zilei de 25 decembrie, (foto 9).

Locul de unde începe colindatul și ordinea sunt bine stabilite. Astfel, mai întâi colindatul începe cu primarul satului de la care cer permisiunea de a colindași care uneori le dă și sfaturi de comportare: „să nu vă bateți, să nu furați“. Apoi continuă la preot, care le dă dezlegare pentru post dat fiind faptul că încep cu colindatul în ajun, iar de aici la fiecare gazdă din sat.

Ajunși la casa pe care vor să o colinde, ceata se oprește, și de cele mai multe ori cere permisiunea de a intra pentru a vesti nașterea Domnului Hristos.

Colindele sunt cele tradiționale: „Trei păstori“, „O ce veste minunată“, „Trei crai de la Răsărit“, „Domnul Iisus Hristos“, „Colo sus“, „Domn, Domn, să-nălțăm“. Colindătorii poartă și câte o tobă, dar de regulă ei sunt însoțiți de doi sau trei instrumentiști pentru a începe jocul acolo unde gazdele au fete mari și trebuiesc jucate.

După colindat se duc la vătaf și numără bani și se mai cinstesc. Pe urmă se duc fiecare la casele lor.

În ziua propriu-zisă a Crăciunului, aceștia se duc la biserică, pentru a vesti bucuria nașterii lui Iisus și credincioșilor care nu au avut ocazia de a-i colinda în ziua precedentă. De acolo se adună toți feciorii la vătaf, vin și muzicanții și aduc steagul care se păstrează până în  ziua ajunului Anului Nou, zi în care vor trece pe la casele celor care i-au primit cu colinda, pentru a le ura un „an mai bun“. Nu se zice „zăorit“, ci „la pușcat“, pe când pușcau. Intră în curte și cântă „La mulți ani“, urmând strigarea întreită: „Trăiască, trăiască, trăiască la mulți ani“! Li se dă cinste în bani. După aceasta scot jocul în drum la răscruce, și nu oricum, ci cu strigături și voie bună. La jocul brâului, de pildă:

Hai la brâu, la brâu, la brâu

Și la secerat de grâu,

Cine s-o lăsa de brâu

Să dea litra de rachiu.

Eu de brâu nu m-oi lăsa

Litra de rachiu n-oi da,

Auzi brâul, trece râul

Și mândruța potecuța

Vine să-i sărut gurița.

Tot pe loc, pe loc, pe loc

Să răsară busuioc,

Busuioc și viorele

Ca ochii mândruței mele.

Înainte, înainte

Ca să țină mândra minte,

Să nu uite niciodată

Cum juca, când era fată.

Asta-i crucea, crucilor

Crucea ardelenilor,

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori.

Furatul steagului. La ultimul joc al cetei de la Anul Nou, sau de la Sfântul Ioan Botezătorul (de la an la an variază), jocul sârbei impune o traiectorie precisă, fetele pe de o parte, iar feciorii, pe de alta, încep sârba, (ca parte temporală pe la jumătatea jocului, respectiv, pe la ora 20), timp în care, hoții (care îi regăsim și la furatul grapei, la obiceiul Plugarulu), își fac simțită prezența, pentru a fura steagul. După câteva încercări, steagul este furat și scos afară din căminul cultural. Încep negocierile și recompensa care constă în băutură și promisiunea întrevederii din  anul următor, ca membrii ai cetei de feciori din Vad.

În ziua de 7 ianuarie, an de an în ziua de „Sfântul Ion“, cetele din Țara Făgărașului, împreună cu autoritățiile satelor (primar, preot, etc.), obișnuiesc să colinde în catedrala cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, din Făgăraș, pe toți credincioșii creștini ai ținutului, arhipăstoriți de mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, păstrând astfel vie tradiția „colindului bun“ și mărturisind asemenea crailor din Răsărit, vestea Nașterii din Vitfalim, prin cuvintele: „Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia Cel luminos/ Lăudați și cântați/ Și vă bucurați“.

Astăzi, în chip cu totul sporadic, ceata colindă fie numai la fete și feciori, fie numai la fruntașii satului. Prin tradiție s-a transmis și procedeul unei execuții viguroase, bărbătești. Potrivit canoanelor tradiționale, colindele trebuiesc cântate cu voce puternică, incisivă, „că la colind trebuie să cânte tare, cu putere, nu încetișor, ca să se audă și peste sat“[24]. Tumultul glasurilor este mărit pe alocuri de clopoțeii steagului, căci purtătorul lui bate cu el ritmul melodiei, sau marchează finalul colindei, când de obicei, grupele antifonice cântă ultima strofă împreună la unison.

Urarea colindătorilor este răsplătită în cele mai multe cazuri, prin anumite daruri (cozonaci, cârnați afumați, o bucată de carne de porc, numită adesea pecie, coaste afumate, rachiu de cazan, mere, nuci, etc.) a căror semnificație s-a pierdut în cea mai mare parte, subzistând numai pe alocuri (în general colinda se plătește în bani).

Ceata feciorilor a mai încorporat și un alt obicei de origine agrară, numit plugarul. Obiceiul plugarului atestat încă din 1675 de către Mitropolitul Ardealului Sava Brancovici. El este inspirat de hărnicia țăranului, primul om care a scos plugul în anul acela va fi făcut plugar[25].


[1] Oișteanu, Andrei, Ordine și haos. Mit și magie în cultura traditională românească, Edit. Polirom, Iași, 2004, p. 20.

[2] Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Edit. Meridiane, București, 1988, p. 48.

[3] Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967, p. 257.

[4] Ceata de feciori, grupare tinerească tradițională, turcă (se strâng în turcă), bute, societate tinerească, dar și casa pentru ceata feciorilor (gazda).

[5] În chip sporadic, ceata mare de 30-40 inși apare și prin sudul Transilvaniei între Olt și Târnave (76, 113, 120) sau chiar Oaș (196).

[6]Alexandru Surdu, Scheii Brașovului, Edit. Științifică, București, 1992, p. 100.

[7]I. Mușlea, Obiceiul junilor brașoveni, în Lucrările Inst. De Geografie al Univ. din Cluj, Cluj, 1930, pp. 62-63, op. cit. Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania…, p. 259.

[8]Ovidiu Bîrlea, Folclor și istorie, p. 5.

[9]La sud de Târnave se întâlnește des numele de jude. Pe o arie mai largă e folosită denumirea de primar mare și primar mic în Retiș-Agnita și în Fofeldea, sau vițeprimar, subprimar, apoi cea de birău, respectiv, birău mare și birău mic, sau ajutor de birău.

[10]Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Edit. Minerva, București, 1983, pp. 12-13.

[11]Regulamentul vatasiescu sau ordenea fraternitatei din Districtul Tierei Fagarasiului, apud. Traian Herseni, pp. 41-42, op.cit. Ilie Moise, Confereii carpatice de tineret, Ceata de feciori, Edit. Imago, Sibiu, 1999, p. 31.

[12]Ilie Moise, Confereii carpatice de tineret, Ceata de feciori…, p. 8.

[13]Lucian Blaga, Trilogia culturii, în Opere, vol. IX, Editura Minerva, București, 1985, p. 254.  Aceeași idee a fost formulată și de alți cărturari români. „Le fait, par exemple, qu’ un peuple n’ accepte et n’ assilile que telles légendes et tels livres populaires; en rejetant et en oubliant tels autres, n’ est-il pas assez significatif pour qu’ on en tienne co,pte dans l’ étude de la strucure spirituelle de ce peuple?

[14] Mircea Eliade, „Les Livres Populaires dans la Littérature Roumaine“  în Zalmoxis, II, Paris, 1939, p. 67.

[15] C. Irimie, Portul popular din Tara Oltului, Zona Făgăraș, București, 1956, pp. 17-28. Editura?

[16]Alte însemne distinctive sunt: frunza verde de iederă, adesea și panglici tricolore, pană de păun, sau mușcată la pălărie sau mușacată și busuioc la căciulă, flori, care uneori pot fi artificiale. Pe alocuri, se împodobesc cu o crenguță de brad la căciulă, iar uneori podoaba se reduce  la un șnur de mătasă în jurul pălăriei.

[17] Cămașa era fie din in, scurtă, de culoare albă (cea a boierului era brodată, iar la mâneci avea un ajur, de culoare galbenă), fie simplă.

[18] Era executat la Drăguș, ușor brodat cu diferite elemente decorative (păunul) și geometrice. Dispune de două buzunare, se încheie cu nasturi și în partea din față, deschis în formă de „V“.

[19] Iia fetei se mai numește „pădureanca“.

[20] În ultimii zece ani din comoditate fetele obișnuiesc să le calce simplu.

[21] Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizatie românească, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 287.

[22] Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania…, p. 266.

[23] Ilie Moise, Confereii carpatice de tineret, Ceata de feciori…, p. 8.

[24] Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967…, p. 282.

[25] Obiceiul „Plugarul”, sub forme similar, există în partea de nord-est a Țării Oltului (în toată zona de sub Perșani), dar lipsește complet în subzonele Făgăraș și la Avrig (partea central și de vest a Țării Oltului). În celelalte sate, „Plugarul“ nu are nici o legătură cu ceata, este un obicei de sine stătător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s