Vad- Braşov, Obiceiuri tradiţionale specifice!

1. Oiceiuri tradiționale specifice

Tradiții și obiceiuri.

Anul şi submultiplii săi (anotimpul, luna, săptămâna, ziua) sunt în calendarul popular personificări, oameni care se nasc, trăiesc, îmbătrânesc şi mor ca s-o ia din nou de la capăt. Dintre aceştia, sfinţii ajunşi la vârsta senectuţii, moş crăciun la solstiţiul de iarnă şi Baba Dochia la echinocţiul de primăvară, sunt sărbătoriţi în mod deosebit. Ei reprezintă zeul an care, prin moarte şi renaştere, înnoiesc perpetuu timpul calendaristic de 365 sau 366 de zile.

Începând cu ziua de 1 ianuarie anul renăscut creşte, devine tânăr, matur, după care îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte în noaptea de revelion a anului viitor. Moartea anului vechi şi renaşterea anului nou este bine evidenţiată de obiceiurile solstiţiului de iarnă: sacrificiul ritual al porcului, colinde, pluguşorul, sorcova, etc.

Personajele mitice ale Calendarului popular sunt metamorfoze ale Anului, mai tinere sau mai bătrâne, după plasarea zilei lor faţă de celebrarea Moşului Crăciun. Astfel, Sânvăsâi, sărbătorit în prima zi a anului, este un tânăr care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie) este zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) este tânăr războinic, călare pe cal; Sântilie (20 iulie) şi Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, în puterea vieţii, urmează generaţia sfinţilor-moşi, cu Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie), care anunţă moartea şi renaşterea timpului calendaristic. Dar, la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie, acolo unde apar alţi doi sfinţi moşi, Moş Andrei (30 decembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), Calendarul popular păstrează tradiţii certe pentru localizarea în această perioadă a Anului Nou geto-dac.

Spre deosebire de Crăciun, Baba Dochia moare şi renaşte la echinocţiul de primăvară. Luna martie se deschide cu Zilele Babei, timp ritual de nouă zile, egal cu durata urcuşului Dochiei cu oile la munte, unde moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic.

Un obiect cu valoare rituală legat de Baba Dochia este Mărţişorul, un calendar simbolic confecţionat din două fire colorate în alb şi roşu (iarna şi vara), la care se ataşează un obiect artizanal. La începutul secolului al XX-lea mărţişorul se făcea cadou copiilor, fete şi băieţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Se spune despre cei care primeau mărţişorul că nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi.

 

Obiceiurile de familie s-au înrădăcinat adânc în viaţa satului, solidarizând obştea.

Cele trei momente – eveniment ale vieţii satului: naşterea, căsătoria şi moartea sunt marcate de datini şi ceremonii – spectacol care au la bază credinţe şi practici în care ancestralul supravieţuieşte în derapaje moderne.

Nașterea copilului. Efectuarea obiceiurilor, actelor rituale şi practicilor magice la naşterea copilului garantează că trecerea sufletului din preexistenţă, de la celula ou la făptura om, în existenţă, de la leagăn la mormânt, se realizează fără pericole deosebite. Moaşa, reprezentantă a moşilor şi strămoşilor în linie paternă, pricepută în probleme de ginecologie, a fost înlocuită, pe la mijlocul secolului al XX-lea, de persoane şi instituţii sanitare specializate. Aceasta pregătea psihic şi ajuta femeia la naştere, răspundea de igienă, sănătatea şi viaţa mamei şi a nou-născutului. Moaşa efectua scaldele rituale ale copilului şi lăuzei, asigura prin gesturi, acte rituale, formule magice integrarea noului venit în spiţa de neam a tatălui şi în obştea satului. În a treia noapte de la naşterea copilului, când veneau ursitoarele, zeiţe ale destinului, moaşa le punea pe masă ofrande şi obiecte cu valoare simbolică.

Începând cu botezul, când noul născut primeşte un nume creştin, unele din atribuţiile moaşei sunt preluate de naşă. La un an de la naştere naşii taie moţul finului. În semn de respect pentru naşi, finii îi vizitează în anumite zile ale anului cu care ocazie le aduc diferite daruri alimentare (colaci, carne friptă de porc la Crăciun, de pasăre  la Lăsatul Secului  de Paşte, vin), numite plocon.

Un complex de credinţe şi practici cu valoare simbolică greu de identificat transformă naşterea dintr-un fapt natural, într-un eveniment.

Numeroase practici care preced naşterea: interdicţii sau obligaţii impuse gravidei, ceremonialul de integrare care vesteşte naşterea, stropirea fătului cu apă sfinţită, îmbăierea cu apa în care s-au pus obiecte a căror calităţi se speră a fi transmise copilului, punerea nou născutului sub protecţia unor simboluri cromatice (roşul) şi datini pentru a-l feri de moarte, de deochi sau de determinarea destinului în sens malefic, menţin naşterea în sfera miracolului.

Botezarea copilului – semnificând primirea acestuia în rândurile credincioşilor şi masa botezului – cu moaşe, naşi şi rude sunt de asemenea ceremoniale. Lumânarea, conciul şi faşa folosite la botez se păstrează până la căsătoria celui botezat pentru a-i purta noroc.

Căsătoria şi spectacolul care o marchează – nunta – este „floarea aleasă a ciclului vieţii familiale“, beneficiind şi astăzi de un ceremonial complex care mobilizează nu numai zestrea de tradiţii a satului şi imaginaţia, ci şi importante resurse materiale.

Nunta încununează un ciclu de acţiuni cu durata variabilă dar obligatorii: formarea perechii, peţitul, chematul la nuntă.

*

Căsătoria.

Zilele săptămânii favorabile pentru peţit, logodit şi cununie sunt joia şi duminica. Nunţile sunt interzise în posturile de peste an (Paşte, Crăciun, Sântămăria şi Sânpetru), între Crăciun şi Bobotează, în prima săptămână după Paşti, în ziua crucii şi în zilele de post.

Nunţile se fac mai ales toamna, după strângerea roadelor şi fermentatul vinului în butoaie, iar sezonul preferat pentru nunţi este iarna. Durata nunţii s-a redus treptat, de la o săptămână (începea joia şi se încheia miercurea din săptămâna următoare), la trei zile (sâmbătă, duminică şi luni), la două zile (sâmbăta şi duminica), la o zi (duminica) şi, uneori, la o masă festivă.

În finalul nunţii, după Masa mare sau Ospăţul nupţial, urmează, explozia de bucurie exprimată, de câțiva dintre nuntași, numiți „matahale“, (datorită vestimentației), care au în centrul scenei „jocul găinii“. Derularea actului în sine, este adresat mirilor, nașilor și socrilor deopotrivă, fiecăruia, fiindu-i destinat cel puțin o strigătură[1]. Simbolul fetei înainte de nuntă şi din timpul nunţii, mărul, este înlocuit, după consumarea actului nupţial, de găină, simbol al fetei nuntite. Găina poartă în pântece oul, tânăra nevastă casa copilului (uterul fecundat); oul adăposteşte puiul, casa copilului fătul.

Dat fiind caracterul complex al ceremonialului – spectacol şi faptul că nunta din Vad nu se deosebeşte, în esenţă, de cele din Țara Făgărașului, descrise în numeroase lucrări, ne mulţumim s-o semnalăm ca fapt, împărtăşind şi noi ideea că prin acest eveniment „existenţa pământeană este divinizată“.

*

Moartea și înmormântarea.

Moartea şi înmormântarea încheie ciclul vieţii, fiind un moment marcat de întristare. Chiar dacă satul priveşte cu mai multă luciditate trecerea în lumea de dincolo.

A reprezentat dintodeauna una dintre problematicile fundamentale ale reflecției umane. Abordată și interpretată în conformitate cu o scală a sensibilității umane, implică, de regulă, acceptarea și/sau refuzul. De ce?, când?, cum se moare? Ce se întâmplă dincolo de episodul morții fizice, sunt interogații perene care exprimă substanța celor mai multe dintre demersurile culturale ale istoriei umanității, de cele mai multe ori, moartea fiind studiată ca fenomen social aflat în multiple conexiuni cu alte dimensiuni axiologice[2].

Testamentele, corespondența, presa, registrele parohiale, jurnale personale, necroloagele, omiletica, dar și cimitirul cu multiplele lui roluri sociale, au constituit sursele cel mai des studiate cu referire la componentele culturii  funerare.

 

Ţăranul îşi schimbă reşedinţa din lumea de aici în lumea de dincolo fără traumele sufleteşti ale orăşeanului. Sunt necesare două condiţii: să fie pregătit pentru marea trecere şi să i se facă obiceiurile după toate canoanele. Lucrul obişnuit pe care îl face ţăranul când porneşte la drum, într-o călătorie mai scurtă sau mai lungă, se scaldă, (se îmbăiază) şi apoi se îmbracă cu haine de sărbătoare. La fel face când pleacă şi în postexistenţă este scăldat şi gătit cu hainele cele mai bune. Dacă rudele îi greşesc ceva în timpul ceremonialului funerar şi dacă el însuşi nu se pregăteşte cum se cuvine pentru plecare, există riscul rătăcirii: va fi plecat de aici şi nu va ajunge niciodată dincolo. Pericolul întoarcerii de unde a plecat vizează, în primul rând, rudele şi pe cei apropiaţi, motiv pentru care aceştia respectă cu mare stricteţe obiceiurile de înmormântare[3]. Iertăciunile însă pentru cei rămași în urmă, le aduce însă preotul satului, în numele acestora, în cadrul serviciului liturgic religios.

Ca semn distinctiv al momentului, cei apropiați decedatului, pregătesc așa – zisul „măr“ (care reprezintă „pomul vieții“) și din care nașul împarte prinoasele (mere, nuci, colăcei, etc., câte nouă din fiecare) copiilor prezenți la ceremonial. Tot „lângă măr“, pe lângă prinoase se află „scara, capetele (colaci) și diferite obiecte simbolice“.

Întrucât moartea este receptată ca o disociere a sufletului de trup, sătenii practică un biritual funerar: plecarea trupului la trei sau patru zile (înhumarea) şi plecarea sufletului la patruzeci de zile de la moarte (Slobozirea apei sau izvorului). Secvenţa cea mai tensionată a obiceiurilor de înmormântare este ultimul drum, repetiţie şi iniţiere pentru lumea de dincolo.        Pe drumul concret, care leagă casa din sat, de mormântul din cimitir, defunctul este condus de șase bărbați (nepoți sau vecini), însoţit de cei rămaşi în viaţă care îi dau ultimele sfaturi, îi plătesc vămile, îi aleg locurile de odihnă şi calea cea bună spre cimitir[4], etc.

De cele mai multe ori, răpirea de către moarte a unei persoane tinere este comparată cu manifestările unui fur care acționează după dialecticile întâmplării. De altfel, la tinerii defuncți și celibatari, procesiunea funebră a hainelor se transformă în mod simbolic într-o nuntă la care culoarea neagră a hainelor se metamorfoza în albastru (tineri) sau roz (fete), iar tăcerea era înlocuită de cântecele vesele interpretate d formații de instrumentaliștii din localitate[5]. Până astăzi, acest obicei este întâlnit în cultul adventist, din localitate, la toate înmormântările indiferent de vârstă[6].

Epitafurile dedicate morților tineri și cu precădere copiilor emană poate cea mai adâncă tristețe: „Această piatră e doar un fir de praf din coloana infinită de amintiri ce va fi purtată mereu în suflet de îndurerata mamă, clădită în urma stingerii din viață a unicului său fiu și a oricărei speranțe pe acest pământ“.

Astfel, epitafurile din cimitirul ortodox din Vad pot fi clasificate în funcție de lungimea lor în: epitafuri simple, acestea conținând doar câteva formule tradiționale, de îndelungată uzanță, ca de exemplu: „Să-i fie țărâna ușoară“ sau „Dormi în pace[7], etc.

Epitafuri complexe, dedicate copiilor, celor decedați din cauza bolii, celor care au decedat prin moarte accidentală, celor care au murit în urma unui act suicidar, părinților, epitafuri cu teme de reflecție (sunt întâlnite pe mormintele persoanelor mai în vârstă și pe monumentele funerare care aparțin personalităților satului), epitafuri dedicate de cel dedicat celor vii (presupun texte prin care cel decedat le amintește trecătorilor de celebrul motiv memento mori: „În amintirea eroilor căzuți pe câmpul de luptă….“, a marelui academician, Augustin Bunea : „…“, etc.

Deși nu au fost atestate bocetele versificate, funcţia lor a fost preluată, parţial, de cântecele funerare. Astfel, la trecerea unuia dintre săteni „plecat prea devreme” la „cele de dincolo“ se compune un cântec funerar sau chiar o priceasnă specială pentru mângâierea celor rămași în urmă, interpretat de grupul coral (mixt) al Bisericii din Vad.

Obştea satului a imprimat ceremonialului morţii o serie de practici şi credinţe, începând cu „semnele morţii[8] şi continuând cu constatarea morţii, cu pregătirea decedatului, priveghiul, prohodul, alaiul până la cimitir, înhumare, distribuirea pomenilor, banchetul funerar şi pomenirea celui răposat.

Ce poate fi mai diferit decât aceste două evenimente dintre care unul, nunta, este o celebrare veselă a vieții, iar celălalt, funeraliile, o comemorare tristă a morții? Ce poate fi mai contrastant, decât îmbrăcămintea albă a miresei și cea neagră a văduvei; prima dobândind un soț, celălalt pierzând unul?

Ritualul căsătoriei și al morții reprezintă  constituirea și dizolvarea relațiilor sociale. Deși lăsându-ne în voia generalizărilor și a simplificărilor căsătoria conduce la reproducere biologică, în timp ce moartea la distrugere biologică, ambele rezultă în forme de reproducție socială. Riturile vieții și ale morții sunt înrudite atât în structură, cât și în conținut. Ele reliefează procese succesive de separare și încorporare. De pildă, într-un sistem patriliniar, mireasa își părăsește familia părintească pentru a se alătura soțului și celor înrudiți cu el, în timp ce decedatul îi părăsește pe cei vii și se alătură rudelor din cealaltă lume[9]. În fiecare rit există secvențe paralele.

Nuntă: îmbrăcarea miresei; iertarea cerută de la familie; procesiunea la biserică; oferta de daruri; mese rituale de celebrare; toastul ritual pentru mire și mireasă.

Funeralii: îmbrăcarea cadavrului; iertarea cerută de la cei vii; procesiunea la capela cimitirului; ofrandele: pomenile; mese rituale comemorative; toastare rituală pentru sufletul mortului.

Cultul morţilor şi al eroilor stau în atenţia obştii, dovada fiind cimitirul în care se păstrează vechi urme de morminte şi monumentul celor căzuţi în primul Război Mondial.

Din ciclul obiceiuri calendaristice mai cunoscute sunt cele legate de sărbătorile de iarnă şi de muncile agricole de peste an.


[1]Semnificația jocului în sine, poartă un simbolism aparte și anume, simbolul fetei înainte de nuntă și din timpul nunții. Mărul, este înlocuit, după consumarea actului nupțial, de găină, simbol al fetei nuntite. Găina poartă în pântece oul, tânăra nevastă casa pruncului (uterul fecundat); oul adăpostește puiul, iar casa pruncului fătul.

[2] Mihaela Grancea, Reprezentări ale morții în Transilvania secolelor XVI-XX, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, p. 147.

[3] După ce a fost așezat pe masa mortuară sau pe așa zisa „ladă“, se obișnuiește ca să se pună o cană cu apă, în ideea că „…va veni și va bea din ea!“, ce va fi spartă la „ieșirea din casă“.

[4] Timp de patruzeci de zile, o femeie va tămâia mormântul.

[5]Ibidem, p. 155.

[6] Credincioșii Cultului Protestant (advenți) de Sâmbăta, (din localitate) păstrează și astăzi fanfara la diferite evenimente din viața cultică (cununii), precum și la alte evenimente de întrunire și de comuniune frățească, în perioada 14-17 Mai.

[7] Epitafurile din această categorie sugerează o oarecare împăcare a familiei decedatului cu dispariția acestuia; de regulă, astfel de texte sumare se întâlnesc pe pietrele oamenilor decedați la vârsta senectuții.

[8] Marian Simion Florea, Înmormântarea la români, Edit. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1995, p. 16. În tradiția populară românească, apropierea morții era semnalată de o serie de mesageri funești, fenomene sau acțiuni prevestitoare de moarte. În localitatea Vad, de exemplu, urletul câinelui, găina cântând cocoșește, cântecul cucuvelei, erau semne de moarte în familie. Anumite vise puteau, de asemenea, prevesti apropierea morții: dacă visezi că faci pită, apă tulbure, dacă visezi urs, că se surpă un zid, că-ti scoate cineva un dinte, o groapă în care se prăvale o piatră, etc.

[9]Gail Kligman, Nunta mortului, Ritual, poetică și cultură popular în Transilvania, Edit. Polirom, Iași, 1998, p. 165.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s