INTRODUCERE ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ George Munteanu

INTRODUCERE ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ

George Munteanu

 

Lucrarea de față cu titlul sugestiv „Introducere în opera lui Ion Creangă“ de George Munteanu[1], își propune să ofere cititorilor analize într-o modalitate modernă de tratare, ale principalelor aspecte din opera marilor scriitori români și ale temelor fundamentale.

Cartea este structurată în cinci capitole mari astfel:

–          Câteva chestiuni de „biografie interioară“;

–          O ucenicie cu finalități nebănuite;

–          Poveștile. Povestiri mai târzii. „Moș Nichifor“ coțcariul. Snoave de pe „ulița mare“;

–          „Amintiri din copilărie“;

–          Creangă dintr-o perspectivă a totalității. Umorul judecată finală.

Încă de la începutul acesteia, reiese motto-ul autorului G. Munteanu, dedicat tatălui acestuia, semn al prețuirii cel purta:

„În memoria tatălui meu – om de la Moldova a cărui companie nu i-ar fi displăcut lui Creangă“.

Aspecte din viața scriitorului Ion Creangă:

–          Așa cum rezultă din actul de naștere „Pravoslavnicii părinți“, Ion Creangă – s-a născut la 10 iunie 1839 (din alte date biografice: 1 martie 1837), în Humulești, sat din părțile Nemțului, așa cum modest afirmă el însuși [2]. Potrivit documentului citat, părinții – erau „Ștefan sîn Petre Ciubotar, vârsta lui de 30 de ani“, iar „soția sa, Smaranda, fiica lui David Creangă, vârsta ei de 28 ani“. Nică, așa cum i s-a zis până la o vreme, a mai avut șapte frați și surori, – pe unul trecut în mitrici tot „Ion“, apoi pe Teodor, Petre, Zahei, Catrina, Maria și Ileana – dintre care decedaseră Petre,Teodor și celălat „Ion“, la vârste crude;

–          Perioada copilăriei (1839-1847): „…frumos era pe atunci, căci și părinții și frații și surorile îmi erau sănătoși și casa ne era îndestulată…“;

–          1847-1848: Nică a lui Ștefan a Petrei începe a învăța carte cu „bădița Vasile a Ilioaoei“ – dascălul bisericii;

–          1853-1854: cel înclinat de vârstă mai mult decât de fire se afla înscris la Școala domnească din Târgu-Neamț, în clasa lui Isaia Teodorescu, sub numele de Șefănescu Ion“;

–          1854-1855: la insistențele școlarului mama acestuia îl va strămuta la Școala catehetică, de la Fălticeni, unde pentru prima oară apare cu numele de Ion Creangă (la „fabrica de popi“);

–          1855-1858: urmează cursurile seminariale teologice „Veniamin Costache“, din Iași;

–          1858-1859: îi moare tatăl, iar mama se îmbolnăvește și ea;

–          În 1859 era într-un sfârșit rânduit ca diacon la biserica Sfânta Treime din același oraș;

–          A cunoscut-o pe Ileana, fata preotului iconom Ioan Grigoriu. Raporturile cu familia acesteia nu sunt la fel de bune, ci dimpotrivă. Cu toate că în 1860 va avea un fecior – pe nume Constantin;

–          În septembrie 1858 primea dovada de absolvire a primelor patru clase seminariale. Creangă se înscria și la Școala preparandală, pentru a deveni învățător;

–          În 1864 – Creangă este cel de-al douăzeci și doilea candidat concurent înscris la Școala normală de la Sfinții Trei Ierarhi, condusă de Titu Maiorescu;

–          De la o vreme, Ion Creangă se apuca de scris manuale didactice, în colaborare cu unii prieteni și colegi mai răsăriți. relevabile dintre acestea sunt: 1. Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară; 2. Învățătorul copiilor (1871); 3. Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică (1876);

Opera: Capra cu trei iezi (1 martie 1875); Punguța cu doi bani (1876); Moș Nichifor Coțcariul (1877); Povestea lui Stan Pățitul (1877); Povestea lui Harap-Alb (1877); Fata babei și fata moșneagului (1 sept. 1877); Dănilă Prepeleac (1 martie 1876);

Povestirile sunt mai mult sau mai puin „didactice“.

Poveștile de o anume întindere și alcătuire specifică, după cum se știe sunt puține la număr (1.Ursul pîclit de vulpe; 2. Inul și cămeșa; 3. Acul și barosul; 4. Păcală; etc.), restrânse ca volum global și au apărut toate în „Convorbiri literare“ numai în decurs de cinci ani (1875-1879), postuma Făt- Frumos, fiul iepei nemaifiind terminată. De fapt, ca și în cazul lui Eminescu, opera publicată a lui Creangă este cât se poate de restrânsă. Împrejurarea se explică nu numai prin ceea ce-i amintea povestitorului la 1885 lui Iacob Negruzzi, într-o scrisoare, cum că a compune ceva „e treabă de gust, nu de silință“, ci și într-altfel. Dacă uriașa operă manuscrisă a lui Eminescu s-a păstrat în cea mai mare parte, datorită circumstanțelor cunoscute, ori în cazul manuscriselor lui Creangă soarta a fost mai vitregă. Cu excepția a ceea ce a predat lui E. Gruber pentru ediția în două volume din 1880-1892, Tinca Vartic s-a grăbit să-și elibereze casa de hârțoagele rămase după moartea povestitorului, vânzând manuscrisele – care par să fi fost sumedenie – pe la băcani. Nu se mai poate urmări așadar în detalii, ca la Eminescu, structura, nicidecum dimensiunile laboratorului artistic al lui Creangă, deși acesta poate să fi fost imens.

Tocmai din acest punct de vedere, originalitatea Poveștilor nu poate fi demostrată cu luxul de argumente filologice pe care l-ar fi oferit păstrarea în întregime a manuscriselor, a variantelor prin care va fi trecut povestitorul fiecare compunere de acest gen, până să o publice.

De asemenea, comedia cu subiect „copiat … din viața de mahala“ despre care îi scria lui Eminescu la finele lui 1877 – numită probabil „Dragoste chioară și amoriu ghebos“ din care s-a păstrat doar o filă în Ms. Acad. 4074 – nu știm să o fi dezvoltat Creangă dincolo de faza unei schițe.

Creangă își continuă publicarea „Amintirilor din copilărie“ partea a II-a apare la 1 aprilie, 1881; partea a treia, la 1 martie, 1882; partea a IV-a, în 1881, publicată mai apoi în vol. II al ediției operelor sale, tipărit la Iași, în 1892. „În ele – zice Călinescu – este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bunuria și supărarea părinților și de a lua și el cu încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți (…)

Poveștile humuleșteanului se prezintă ca un proces firesc de automanifestare majoră a poporului în literatura zisă „cultă“, prin unul din reprezentanții săi de geniu. Jean Boutière, în 1930, iar recent vidiu Bârlea au arătat că materia la baza Poveștilor este de o vechime și autenticitate folclorică multiplu verificabilă.

Mai „intimistă“, ca să zicem așa, este „Povestea porcului“. Prezentând unele asemănări tematice cu Călin… a lui Eminescu, sau cu episodul Orfeu și Euridice în infern, dacă l-am privi inversat, această poveste cumulează multe situații de interes general-uman, precum: bătrânețea pustie și neconsolată a celor fără copii; fiecărei mame, copilul ei i se pare cel mai frumos (de unde și zicala cu „toată cioara își laudă puiul“); orice căsătorie insuficient cugetată nu poate să nu aibă și urmări rele (cum se întâmplă în basm după arderea pielei de porc); mai importantă decât toate este însă ideea că devotamentul în iubire  înfrânge toate adveristățiile. De altfel, în această poveste, ca în Dănilă Prepeleac și în altele, ale lui Ion Creangă, fata de împărat străbate spinoasa cale a „uceniciei la școala nevoii“, iar în întregimea ei narațiunea este un fel de Bildungsroman fantastic al căsniciei, desfășurat din perspectiva femeii.

Tot un Bildungsroman fantastic al căsătoriei, numai că urmărit preponderent din perspectiva bărbatului, este Povestea lui Stan Pățitul – aici diavolul Chirica având rolul „rațiunii“ care corectează inexperiența în chestiuni mai delicate, cum sunt cele din inimă. Însă veritabilul Bildungsroman fantastic al epicii noastre, în cel mai cuprinzător sens al cuvântului, este Povestea lui Harap-Alb.

Ibrăileanu, zicea că acest basm este o adevărată epopee a poporului român, iar G. Călinescu – pe bună dreptate, de astă dată – că e un fel de a dovedi că omul de soi se vădește sub orice strai. Completarea ar fi, numai, că și omul de soi trebuie să străbată lungul, dificilul drum al experienței și al pritocirii  sensurilor acesteia, până să-și pună în valoare „soiul“.

În sfârșit, spre a ne referi și la ultima poveste publicată, Ivan Turbincă, să relevăm că ea poate fi socotită Bildungsroman menit a învedera condiția bilogică a omului și limitle acesteia, urmărite din unghiul unei înțelepciuni imemoriale: cu răzvrătirea de până la o vreme a eroului față de ideea morții individuale, dar și cu înțelegerea – într-un târziu – că totuși stingerea este în firea lucrurilor. Firește, după felul cum se încheie basmul, observăm că e vorba doar de înțelegerea astei rânduieli, nu și de acceptarea ei implicând deplina convingere.

Poveștile lui Creangă mențin intact, prin urmare, sensul milenar al luptei binelui cu răul, în feluritele lui versiuni posibile și cu invariabila victorie a binelui.


[1] Lucrare apărută la Editura Minerva, București, 1976;

[2] Ion Creangă, Documente, ediție îngrijită de Gh. Ungureanu, Editura pentru literatură, București, 1964, pp. 31-34.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s