Jung, C., G., Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu: Suferinta Dreptului Iov

Scurtă incursiune la începuturile suferinţei:  Iov şi Adam


Văzându-i tragica suferinţă, soţia lui Iov îi propune o soluţie paradoxală pentru depaşirea ei: Blesteamă pe Dumnezeu şi mori (Iov 2, 9). Cu alte cuvinte soluţia propusă ar suna astfel: uită de relaţia ta cu Dumnezeu şi nu vei mai depinde de El. Vei cădea ca frunza unui copac şi El nu te va pedepsi[1]. Întrucât Sfânta Scriptură este un întreg şi fiecare carte a ei poartă încărcătura spirituală a întregului, îndemnul dat de soţia lui Iov ne trimite cu gândul la cartea Genezei, mai precis la textul care relatează căderea lui Adam , adică a Omului originar.

Cel care determina această cădere este, ca şi în cazul lui Iov, Satan care provoacă mai întâi îndoiala în sufletul lui Adam, răstălmăcind cuvintele lui Dumnezeu, printr-o ,,logică“ diabolică ce absolutizează „partea” (Dumnezeu a zis El oare, să nu mancaţi roade din orice pom – Geneza 3, 1) şi neglijează sau uită ,,întregul“ (Din toţi pomii din rai să mănânci – Geneza 2, 16). Adam acceptă în mod liber să între în acest „joc” diabolic şi acceptarea lui reprezintă începutul căderii Omului în orizontul suferinţei; Omul este ispitit să traiască autonom, să se instituie pe sine ca centru al lumii, reducând totul la eul sau egoist. Nefiind, însa, un centru real absolut, mai devreme sau mai tarziu, lumea se răzbună şi omul va trebui să-şi poarte, prin vămile istoriei, povara propriei sale răzvrătiri[2].

Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afară raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi[3].…………………………
Prima consecinţă a acestei razvrătiri este sentimentul „golului” pe care-l traieşte Adam imediat după cădere. ,,Golul” acesta nu este, însă, o categorie biologică, ci una spirituală.

Adam se ascunde, scrie Geneza, şi aceasta ascundere exprimă faptul că, în starea de păcat, se perverteşte şi sentimentul responsabilităţii morale. Adam se ,,ascunde” de la faţa lui Dumnezeu atunci când Acesta îl strigă pe ,,nume” (Geneza 3, 8), iar când este ,,descoperit” se justifică, acuzând pe Dumnezeu şi pe semeni: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3, 12).

Într-adevar, în starea de păcat, adică de separare de Dumnezeu, care atrage după sine o profunda suferinţă, Omul nu-şi mai înţelege demnitatea, libertatea şi responsabilitatea sa. Libertatea nu mai înseamnă ,,daruire” lui Dumnezeu şi semenilor, ci afirmare de sine, egoistă şi posesivă. Izgonit din Paradis, ne spune Geneza, bărbatul (iş) nu mai recunoaşte şi nu mai numeste pe femeia sa işa (o fiinta egala cu el), ci Eva, adica mama celor vii (Geneza 3, 20). Păcatul, care a „obiectivat” trupurile (şi am văzut că erau goi – Geneza 3, 7), a făcut din cele două alterităţi personale două ipostasuri biologice, două fiinţe individuale, care se afirma printr-un instinct de posesiune: „atrasa vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Geneza 3, 16).

Acelaşi instinct de posesiune se manifesta, apoi, şi în relaţia dintre om şi creaţie. Creaţia nu mai este mediul în care se manifesta comuniunea dintre Dumnezeu şi Om pentru ca Omul îl exilează pe Dumnezeu din creaţie, deschizând astfel calea exilului şi a suferinţei pentru el şi întreaga creaţie. Aşadar, prin căderea în păcat, omul intra în orizontul morţii şi al suferinţei, întrucât în centrul fiinţei sale se instaurează sâmburele separării şi nu al comuniunii. Omul moare pentru că devine o fiinţă izolată în cosmos, luptând pentru supravieţuire; omul moare pentru ca ignora dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu[4].

Iov, ca şi Adam, reprezintă Omul universal, adică ne reprezintă pe fiecare dintre noi. În intimitatea fiecăruia dintre noi se da lupta dintre bine şi rău, dintre lumina şi întuneric, dintre iubire şi ura. Cuvântul Eybah, tradus prin ,,duşmănie” face parte din aceeaşi familie ca şi cuvântul ,,iubire”, Ahabah. Deci şi în cazul lui Iov, ca şi în cazul lui Adam, nu este vorba atât de misterul suferinţei, cat de misterul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru Om. Suferinţa nu este decât eşecul iubirii răspuns a Omului la iubirea lui Dumnezeu. Experienţa ne arata ca iubirea singura are puterea sa-l determine pe om sa-şi asume suferinţa şi prin aceasta sa o depăşească. În cuvintele lui Gabriel Marcel: ,,a spune cuiva te iubesc înseamnă a-i spune tu nu vei muri niciodată” descoperim o realitate paradoxală a existentei umane: iubirea este mai puternica decât moartea; adică iubirea biruieşte moartea, ca stare de suferinţa externa.

Acest adevăr existenţial este prezent şi în Cântarea Cântărilor care, după unii interpreţi, reprezintă simbolic şi metaforic bucuria lui Dumnezeu care întâmpină iubirea Bisericii ce răspunde la iubirea Lui în calitate de mireasa: Cine se-nalta din pustiu, sprijinita de-al sau drag? Sub mărul acesta am trezit iubirea ta, aici unde te-am văzut şi ti-a dat lumina zile mama ta. Cu pecete pe sânul tău mă poarta, poarta-mă pe mana ta ca pe o brăţara! Ca iubirea e mai tare decât moartea (Cântarea Cântărilor 8, 5)[5].

Aspecte ale problemei suferinţei din perspectivă creştină

Un răspuns creştin la problema suferinţei

Ca fenomen de sine stătător, suferinţa nu are sens; ea nu posedă nici o valoare răscumpărătoare în sine. Doar atunci când durerea şi suferinţa sunt puse în mâinile iubitoare şi milostive ale lui Dumnezeu, acestea pot avea sens şi valoare finală. Altfel ele duc cu uşurinţă spre disperare sau spre o perversă formă a mândriei[6].

În atitudinea lui Iov se observă şi semne de desurajare şi neîncredre, de zbucium şi de puternică încordare, care uneori îl copleşesc şi îl îndepărtează de linia dreaptă a speranţei în biruinţa finală a dreptăţii. Iov blestemă ziua în care s-a născut, doreşte mai bine repaosul mormântului decât lupta cu încercările vieţii; viaţa i se pare că stă mai mult sub semnul imprevizibilului, se simte împovărat de propria sa existenţă. Toate aceste stări sunt specifice „omului celui vechi”[7] de care vorbeşte sf. Ap. pavel în Ef. 2, 12, a omului alungat din Paradis,  străin în raport cu cerul.

În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice [8].

Suferinţa trezeşte conştiinţa faptului că suntem muritori. În tradiţia monastică creştină, călugărul ajunge să îşi spună în rugăciune: Aminteşte-ţi de moarte! Nimic nu este mai morbid în ce priveşte amintirea morţii [9].

Şi totuşi, nu orice suferinţă are valoare răscumpărătoare. Dincolo de un anumit punct, durerea fizică sau suferinţa psihică prelungită, învinge voinţa şi frânge cele mai bune intenţii ale inimii. Mulţi au trăit această suferinţă ca pe una pur şi simplu care dezumanizează, lăsându-i fără speranţă şi asupriţi doar de gândul propriei lor stări mizerabile. O astfel de suferinţă poate fi produsă de factori exteriori nouă şi care ies de sub controlul nostru: tortură, durere fizică excesivă datorată unor ameninţări externe [10].

Un astfel de om trăieşte profund drama părăsirii lui de către Dumnezeu şi de aceea el întreabă cu nelinişte : Până când Doamne mă vei uita…(Ps. 12, 1). În final el primeşte răspuns la strigarea sa, ajungând să se convingă că Dumnezeu este peste tot şi de-a pururi prezent şi că fără El existenţa lumii şi a omului n-ar fii posibilă.[11]

Dorul acesta profund al lui Iov după comuniunea cu Dumnezeu reprezintă, simbolic, dorul umanitaţii întregi şi a fiecărei persoane sau comunităţi istorice după un Răscumparator care sa puna capăt suferinţei. Este un dor care nu iartă pe nimeni şi fiecare dintre noi se va întâlni, mai devreme sau mai târziu, cu el. Întru întâmpinarea acestui dor a venit însuşi Logosul veşnic a lui Dumnezeu, nascându-se din femeie, nascându-se sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere (Galateni 4, 4-5). Sfântul Alexandru al Alexandriei exprima acest adevar esenţial al credinţei noastre astfel: Pentru ce, Doamne, ai venit pe pământ, daca nu pentru omul răspândit pe tot pământul? Acum înalţă-ţi omul, primeşte pe cel dus departe, redobândeşte-ţi chipul, pe Adam al tău.

Toţi invăţaţii creştini, plecând de la suferinţa asumată de Fiul lui Dumnezeu, au valorizat pozitiv şi suferinţa umană. Încercările prin care trece omul, patimile şi, în cele din urma, moartea sa, toate sunt văzute ca nişte probe pe care trebuie să le treacp pentru a răspunde iubirii răstignite a lui Hristos. Dacă te răstigneşti împreună cu El ca un tâlhar, cunoaşte pe Dumnezeu ca un recunoscător” , afirma Sfantul Maxim Mărturisitorul. Evident că este vorba de răstignirea egoismului şi egocentrismului uman, răstignire prin care se transfigurează, de fapt, suferinţa şi se deschide calea spre orizontul tainei sau al misterului nostru existenţial.[12]

Dumnezeu nu impune suferinţa ca pe o retribuţie sau pedeapsă pentru păcatul nostru. Deşi El acceptă durerea ca pe o parte a unei pedagogii divine, nu putem afirma pur şi simplu că Dumnezeu doreşte tragedia în experienţa umană. În capitolul 9 al Evangheliei  după Ioan, Iisus afirmă clar că suferinţa şi vinovăţia sunt, fără îndoială, legate în mod necesar. Într-adevăr, Dumnezeu îngăduie tragedia, dar aceasta nu înseamnă că suferim în raport direct cu măsura păcătoşeniei noastre[13]. Tot ceea ce ţine de suferinţă, inclusiv complexa problematică a cărţii Iov, John Breck înţelege prin Hristos. Un creştin va rezolva întrebarea grea ce o ridică Iov doar prin Hristos, prin ceea ce a adus Acesta, şi prin scrierile Sfinţilor Părinţi. Este ceea ce am putea numi o viziune nou-testamentară asupra cărţii lui Iov[14].

Când vine tragedia, aducând durere şi chin nepotolit, cel mai firesc răspuns este să ne întrebăm cu privire la scopul lui Dumnezeu şi adâncimile propriei noastre credinţe. Vechea întrebare de ce lucrurile rele se întâmplă oamenilor buni pare fără răspuns. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi dacă într-adevăr este un Dumnezeu iubitor, cum îngăduie să cunosc un astfel de chin, mai ales dacă intensitatea suferinţelor mele este aşa de mare încât nu mă mai pot ruga, deoarece mintea şi trupul meu sunt concentrate în întregime asupra acestei trăiri insuportabile? Iar dacă îmi pot îndrepta gândurile către Dumnezeu, se pare că o fac doar cu frustrare, mânie şi revoltă[15].…………………………………………….
Calea aceasta este paradoxală, întrucât nu se poate impune „din afară” într-un mod constrângator, ci ea se propune ca atitudine participativă la iubirea smerită a lui Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Mântuitorul însuşi, simţind că moartea, ca expresie extremă a suferinţei umane, este foarte aproape, Se roagă Tatălui astfel: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă? (Luca 22,42). …………………

La aceasta stare de constiinţă suntem chemaţi să ne angajăm toţi cei care, atinsi de flacara Duhului, slujim cu smerenie celor care, asemenea dreptului Iov, se întreaba cu disperare: cum poate fi înţeles faptul ca omul drept, tocmai el mai mult decat oricare altul, are parte de o enorma suferinţă? [16] Iov este atent la comportamentul său chiar şi după ce este nenorocit, de unde continua agravare  a crizei sale personale.

Nici Iov şi nici prietenii lui nu rezolvat poblema răsplatei, taina suferinţei sau scopurile disciplinare ale destinului lui Iov în viaţă. Nici cuvântarile Celui Atotputernic nu au reprezentat o expunere argumentată care să permită o explicare logică detaliată. Răspunsul lui Dumnezeu din mijlocul furtunii L-a înfăţişat în măreţia Sa. […] Iov a fost copleşit de înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Cu siguranţă că scopurile şi planurile celui care are o asemenea putere şi înţelepciune nu pot fi puse în discuţie de o minte finită. Tainele şi motivele lui Dumnezeu în judecata asupra omenirii depăşesc aprecierea umană. Iov s-a plecat smerit, venerându-L pe Dumnezeu şi şi-a mărturisit nimicnicia. Având o nouă perspectivă asupra lui însuşi şi asupra lui Dumnezeu, el a înţeles că vorbise despre lucruri plate, în afară cunoştinţelor şi înţelegerii lui limitate. Prin credinţă şi încredere în Dumnezeu, a depăşit limitele raţiunii umane în soluţionarea problemelor pe care le ridicase cu atâta îndrăzneală înainte ca tăcerea cerului să fie întreruptă.[17]

În lumea noastră Iov identifică răul în trei ipostaze, care apar în conflict cu noţiunea de Creator înţelept şi compătimitor înzestrat cu atotputernicia: rău fizic, moral şi mental (psihic).

Durerea fizică, boala, penuria (mizeria, sărăcia) şi moartea asediază fiinţele umane. Dacă cel care suferă este responsabil direct de nenorocirea lui, durerea fizică nu constituie o problemă de filozofie. Aceasta este viziunea prietenilor lui Iov care argumentează că suferinţa umană în general şi cea a lui Iov în particular este o pedeapsă meritată pentru păcate, săvârşite fie conştient, fie inconştient. Iov, care prezintă convingerile autorului, respinge această teorie, fie că este aplicată la el însuşi, fie la omenire, în general. Aparent el nu poate observa relaţii de nici un fel cu comportamentul uman şi nici cu destinul sau moartea omului – o teorie prezentată echitabil şi explicitată de Ecclesiast[18].

Aşezarea suferinţei în contextul unui sens imanent implică o invitaţie la a ne întoarce spre imediat şi tangibil. În faţa aparentei lipse de sens a suferinţei, şi până când să ne hotărâm să părăsim scena cu mâna noastră proprie, putem căuta alienare în plăcerile, frumuseţile şi angajamentele acestei lumi. Putem spera că plăcerile senzuale, estetice şi intelectuale ne vor distrage până la sfârşit, până la noaptea finală a morţii. Putem căuta să ne potolim setea de transcendent căutând satisfacţiile acestei lumi şi ale trupului[…]. Deşi iniţial trupul mângâie şi satisface, în cele din urmă eşuează mereu. Trupul slăbeşte, se îmbolnăveşte, îmbătrâneşte şi moare. Inevitabil, ne confruntăm cu suferinţa, agonia şi moartea. Revine atunci întrebarea: există un sens ultim şi durabil pentru acestea? Imanentul nu poate potoli setea de transcendent[19].

 

BIBLIOGRAFIE:

A.    Izvoare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Editura   Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001,

2. Marcu Ascetul, Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947;

3. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004;

B.     Cărţi, articole, studii:

1.      Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru.,  Cărţile didactico-poetice, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001;

2.      Biserica Ortodoxă Română, Scurte studii introductive în literatura biblică a Vechiului Testament, Seria II, anul XLII, Nr. 8 (521), 1924;

3.      Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene.,  Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001;

4.      Break, John, Darul sacru al vieţii, Patmos, Cluj-Napoca, 2003;

5.      Eliade, M., Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;

6.      Engelhardt jr., H.T, Fundamentele bioeticii creştine, ed. Deisis, Sibiu, 2005;

7.      Jung, C., G.,  Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, trad. M. M. Anghelescu, ed. Teora, Bucureşti, 2000;

8.      Steinmann, J., – Le livre de Job, Ed. Les Editions du Cerf, Paris, 1995 ;

 


[1] C.G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu…, p. 209;

[2] ibidem;

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 109;

[4] Marvin H. Pope, op. cit., p. 6-7;

[5] Preot Prof. Univ. Dr. Gheorghe Popa, art. cit;

[6] John Break, op. cit., p. 236;

[7] Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene.,  Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 12;

[8] Marcu Ascetul, Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p. 262;

[9] John Break, op. cit., p. 236;

[10] Ibidem, p. 237;

[11] Pr.Prof Dumitru Abrudan, op. cit. p. 33;

[12] Preot Prof. Univ. Dr. Gheorghe Popa, art.cit;

[13] John Break ,op. cit., p. 238;

[14] Eliade, M., Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;

[15] Ibidem, p. 241;

[16] Preot Prof. Univ. Dr., Gheorghe Popa, art. cit;

[17] Samuel J. Schultz, op.cit., p. 303;

[18] Ibidem,p. 694;

[19] H.Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine, ed. Deisis, Sibiu, 2005, p 405;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s