LITURGHIA COSMICA-EUHARISTIA Creaţia ca act liturgic al lui Dumnezeu şi Instituirea Cinei celei de Taină

EUHARISTIA

Creaţia ca act liturgic al lui Dumnezeu

şi Instituirea Cinei celei de Taină

,,Acolo unde este Biserica, acolo este Euharistia şi acolo unde este Euharistia, acolo este Biserica“!

 

Sfânta Liturghie este cult, este rugăciune şi plinătate de viaţă, viaţă lui Hristos, ,,dumnezeiască cină, nunta Mielului, în care Mielul lui Dumnezeu se uneşte cu sufletele credincioşilor[1].

În Sfânta Euharistie, realizăm schimbul nostru de viaţă limitată şi temporală pentru viaţa nelimitată şi infinită a lui Dumnezeu. Îi spunem lui Dumnezeu: ,,Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate“. Noi îi oferim lui Dumnezeu toate viaţa noastră, fiind pregătiţi de a veni şi a sta în faţa Lui şi să facem acest lucru. Şi Dumnezeu face la fel: El acceptă darul omului şi îşi oferă viaţa sa – Duhul Sfânt – în Sfintele Daruri, transformându-le în Trupul şi Sângele Său, în care este prezentă toată plinătatea dumnezeirii, şi El spune omului: ,,Sfintele sfinţilor“. Dumnezeu acceptă darurile noastre, le umple cu viaţa Lui, şi apoi ni Le dăruieşte inapoi.

Creaţia ca act liturgic al lui Dumnezeu

,,Luaţi mâncaţi din toţi pomii raiului“!

Sfântul Maxim sugerează dimensiunea euharistică a cunoaşterii creaţiei: ,,Deci Cuvântul fiind învăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât al celor din lucrurile văzute, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt se dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile[2].

Cuvintele de mai sus: ,,Luaţi mâncaţi din toţi pomii raiului[3] sunt asemănătoare celor adresate la Cina cea de Taină de către Însuşi Mântuitorul – Apostolilor: ,,Luaţi mâncaţi Acesta este trupul Meu (…) beţi dintru Acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor[4].

Omul creat dintr-un suflet material alcătuit din patru elemente şi înzestrat cu cinci simţuri şi dintr-un suflet nemuritor tripartit după chipul Treimii, a fost creat şi pus în rai pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu şi dumnzeu prin har mâncând la vremea potrivită din Pomul Vieţii. Călcând însă porunca, a fost izgonit din rai, dar nu şi abandonat de Dumnezeu Care, prin întruparea, patima şi învierea Sa, I-a dat din nou comoara harului şi leacuri de tămăduire prin cele Şapte Taine ale Bisericii şi mai ales pri Euharistie[5].

Prima poruncă adresată de Dumnezeu oamenilor se împlineşte astfel în marea poruncă a săvârşirii Euharistiei, a hrănirii cu trupul şi sângele Mântuitorului.

Ca poruncă divină, realitatea se consumă şi este consumată liturgic. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul, subliniază dinamica sanctuarului şi a naosului, biserica împărţindu-se astfel în preoţi şi liturgi, pe de-o parte, iar pe de altă parte, poporul credincios. Este anticipare a ceea ce va numi mai târziu iconostas. Dar Biserica rămâne una şi aceeaşi.

În acest sens ,,elementele fundamentale“ ale unei slujbe divine le putem reliefa astfel: ,,Primul este locul sacru, în care Dumnezeu Se arată. Muntele acoperit de nori, pe înălţimile căruia apare Dumnezeu reprezintă sanctuarul, despre care aminteşte Sfântul Maxim ,mai sus, acesta este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Al doilea este timpul sacru, timpul care face posibilă pregătirea pentru întânirea cu Dumnezeu prin purificare. Al treilea este mijlocitorul sacrului, singurul căruia Dumnezeu, după ce numai el a pătruns la Dumnezeu[6]. Al patrulea element este gestul de recunoaştere, respectiv răspunsul poporului la cuvântul divin vestit de către mijlocitor[7].  Teofania de pe Muntele Sinai este slujba divină prin excelenţă.

Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el, împărţindu-se în locul destinat numai preoţilor şi liturghisitorilor, pe care îi numim ,,ieration“ şi în cel lăsat pe seama poporului credincios, pe care-l numim ,,naos[8].

Este necesar să situăm liturghia în Duhul şi Duhul în liturghie deoarece sunt inseparabili. Liturghia este efectiv lucrare a Duhului, aşa cum Duhul este darul, harul, energia liturghiei.

Dacă prima comunicare a Logosului lui Dumnezeu a fost în interiorul logosului omului, ceea ce numim în mod obişnuit Sfânta Scriptură, prima înscriere a Duhului are loc în cosmos. Tot ceea ce se petrece nu este decât istorie a unei liturghizări progresive a cosmosului.

Păzirea legii divine şi a poruncilor din ea, meditarea neîncetată la cuvântul creator al lui Dumnezeu, într-un cuvânt împărtăşirea din acest cuvânt materializat în creaţie şi adresat omului ca partener de dialog sunt acte ale experierii adevărului şi ale aflării vieţii autenice. Ca atare, ele constituie izvorul unei bucurii neasemuite pe care omul o experiază profund, nu ca pe un sentiment izvorât dintr-o anume satisfacţie intelectuală, ci, dimpotrivă, ca bucurie a împărtăşirii de adevărul dumnezeiesc, a gustării cuvintelor pe care ni le adreseză Cuvântul ipostatic, a hrănirii cu poruncile Sale[9].

Cuvintele acestor profeţi au fost păstrate în Scriptură. Ea este aşadar cea care ne deschide ochii spirituali. Însă nici aceasta nu este ultima sursă a revelaţiei: la împlinirea timpurilor, Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi s-a făcut trup şi a locuit printre noi[10]. În chip tainic, această istorie sfântă se repetă în liturghia noastră: după lecturi, Hristos în persoană vine în euharistie. Scriptura şi euharistia sunt deci strâns legate, întrcât Biblia este una dintre ,,întrupările“ Cuvântului lui Dumnezeu. În prima parte a Sfintei Liturghii, el se întrupează sub specia cuvintelor omeneşti, iar în a doua, sub speciile pâini şi a vinului. În ambele părţi este vorba de venirea lui printre noi în chip tainic, încărca de conţinut[11].

Este bucuria desfătării cu legea divină şi a dulceţei promisiunii Împărăţiei, precum exclamă psalmistul David: ,,Cât sunt de dulci limbii mele cuvinele Tale, mai dulci dect mierea în gura mea[12].

Sfânta Scriptură citită la rândul ei în lumina Duhului, capătă un sens liturgic. Putem spune în cele din urmă că Duhul este mistagogul (cel care conduce taina, misterul), maestrul liturghiei cosmice care se împlineşte de când creaţia – a intrat întru existenţă.

Duhul este mistagogul, astfel spus, ,,maestrul aventurii“, aventura fiind implicită acestei acţiuni a Duhului, acestei liturghii. Aventura înseamnă ,,a veni la“, ad-venire: liturghia ne conduce spre împlinire, spre săvârşire, iar el, Duhul, este maestrul, conducătorul aventurii, mistagogul. Şi în acelaşi timp rodul acestei liturghii[13].

Această liturghie începe cu însăşi facerea lumii, precum ne este relatată în referatul creaţiei de la Geneză. Lumea, ca rostire a Creatorului, este un act liturgic al lui Dumnezeu – liturghia primă continuată neîncetat în providenţa divină. În acest cadru se adresează Dumnezeu omului devenit deodată participant la sfânta liturghie a creaţiei. Dumnezeu îi lămureşte celui pe care l-a aşezat în Eden rostul fiinţării sale: ,,Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţiile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul[14].

Momentul central al liturghiei, în care omul este chemat să guste şi să se cuminece din roadele creaţiei pentru a vedea că ea este mai bună, cum Însuşi Creatorul a zis, şi mai ales, că bun şi milostiv este Domnul[15].

Observăm, cum porunca lui Dumnezeu de a mânca din pomii raiului, reprezintă însuşi primul cuvânt rostit de Dumnezeu către om: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci[16]. Totodată coasta lui Hristos trimite la coasta lui Adam, de unde a fost făcută Eva[17]; lancea ne trimite la sabia heruvimului care păzea intrarea în Rai după alungarea lui Adam şi Eva[18], iar apa şi sângele care au ţâşnit la sacramentele Bisericii, la euharistie şi la botez. Astfel, lancea care a străpuns coasta lui Hristos mută sabia din mâna heruvimului care păzea intrarea în Rai, iar prin coasta de unde ies sângel şi apa sacramentelor, se intră din nou în grădina Raiului împrejmuită de sabie, fiindcă a ,,împăcat cerul şi pământul prin sângele său care pe toate le îmbună[19].

Împlinind porunca de a mânca din bunătăţile creaţiei, omul gustă din înseşi poruncile divine materializate[20]. De aceea, Psalmistul David exclama: ,,Cât sunt de dulci limbii mele cuvitele Tale, mai dulci decât mierea în gura mea“![21], iar într-un alt psalm David proorocul spune că judecăţile Domnului sunt mai ,,dulci decât mierea şi fagurele[22].

Pentru toate acestea oamenii trebuiau să-i aducă lui Dumnezeu mulţumire, laudă, euharistie şi doxologie. Drept urmare, omul în relaţie cu Dumnezeu se îndumnezeieşte, împlinindu-şi astfel menirea la care trimite crearea lui după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu[23].

Însăşi lumea este liturghie săvârşită de Dumnezeu. Înainte de a vorbi despre liturghia cosmică , slujba de preamărire pe care lumea o aduce lui Dumnezeu, trebuie avut în vedere faptul că, dacă întreg cosmosul Îi slujeşte Creatorului, o face pentru că Dumnezeu Însuşi liturghiseşte. Liturghiape care o săvârşeşte Dumnezeu se petrece cu sine: liturghisirea este însăşi starea proprie şi firea Divinităţi[24].

Liturghisirea lumii şi a omului nu este decât un răspuns la marea liturghie divină, participare la ea. În acest cadru el este chemat, omul, ca în virtutea chipului Său divin în el, să participe ca împreună- liturghisitor. Ori în acest cadru, nu omul este liturgul propriu-zis al poruncilor, ci Dumnezeu Însuşi, la fel cum, de fapt, nu noi păzim poruncile divine, ci ele ne păzesc pe noi, care ne situăm întru ele şi umblăm pe calea lor[25]. Orice participare la sfânta liturghie sau la orice altă slujbă în biserică se întipăreşte în suflet, sporind îmbunătăţirea lui[26].

Contextul eclesiologic al slujirior

Euharistia este anamneza Tainei mântuirii, a prezenţei lui Hristos Cel mort şi înviat[27], a prezenţei Sale în puterea Duhului Sfânt, iar Cincizecimea este tocmai evenimentul unic şi permanent, adică noul mod de prezenţă a lui Hristos în comunitatea eclesială. Pe de-o parte, Cincizecimea confirmă natura hristologică a Bisericii şi prin urmare slujirile, pentru că ucenicii devin Apostoli după chipul Apostolului; şi în acelaşi timp Cincizecimea asigură permanenţa darului Duhului Sfânt, în ceea ce numim ,,Cincizecimea permanentă[28].

Astfel, structurile Bisericii sunt eshatologice, provizorii. Sunt structuri de aşteptare ,,până la a doua venire“ a Celui care adună şi uneşte întru Et toate harismele şi toate slujirile.

Ioannis Zizioulas rezumă câteva puncte dezvoltate pornind de la datele nou-testamentare pe care le analizează, studiind Unul şi multiplul, care este chiar specificul tainei euharistice în conştiinţa euharistică a Bisericii primare. Consecinţele ce decurg de aici sunt importante pentru organizarea Bisericii:

–          În primul rând Euharistia este întrunirea Bisericii într-un loc;

–          În al doilea rând, ea este adunarea întregii Biserici, în toată varietatea oamenilor care o alcătuiesc;

–          În al treilea rând, Synaxa euharistică este chipul unicei Liturghii cereşti a Mielului înaintea tronului ceresc. Liturghia cerească unică este arhetipul şi imaginea oricărei adunări euharistice în jurul episcopului şi al Sfântului Altar. Aceasta înseamnă că Altarul este imaginea Tronului Mielului şi nu doar masa, iar episcopul este, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei, chip al Tatălui[29];

–          În al patrulea rând, el abordează rolul episcopului, rolul său sacerdotal şi locul presbiterilor şi al poporului în slujirea euharistică.

Trebuie înţeles că sacerdotală este întreaga celebrare euharistică a Bisericii. Episcopul nu este singurul arhiereus, căci întreaga Biserică este co-slujitoare în această jertfă sacerdotală. Episcopatul este semn de unitate. Aşa precum în Sfânta Treime Tatăl este izvorul şi plinirea unităţii în viaţa Bisercii.

Episcopul este cel ce aduce Euharistia lui Dumnezeu, după imaginea lui Hristos. Hristos este Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce se împarte, potrivit Liturghiei;

–          În ultimul rând, se situează prezenţa poporului şi participarea sa la Euharistie, la aducerea de mulţumire la epicleză, la comuniune, prin Amin[30].

Euharistia, comuniunea Bisercii

Ca şi inimă a trupului eclezial, liturghia este şi spaţiul privilegiat al întrepătrunderilor, al comuniunilor. Convorbirea dintre Creator şi creatură descoperă pe parcurs marile taine pogorâte din sfatul Treimii în istoria mântuirii[31].

Se pot distinge mai multe planuri de comuniune: comuniunea trinitară, comuniunea sfinţilor, a îngerilor, etc.;

Comuniunea trinitară. Comuniunea euharistică este o comuniune trinitară, este un dar, o realizare a vieţii treimice în Biserică. Sfânta şi dumnezeiasca liturghie începre prin binecuvântarea Împărăţiei Prea Sfintei Treimi: ,,Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh[32].

Rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru“ în cadrul Sfintei Liturghii aminteşte tocmai că întreaga comunitate euharistică trebuie să se situeze într-un context trinitar, pentru că Biserica să îşi amintească, în momentul împărtăşirii, că Euharistia este împărtăşire cu Hristos cel aflat de-a dreapta Tatălui, cu Hristos Domnul Cel înviat şi înălţat la ceruri[33].

Euharistia este, de asemenea, comuniune a sfinţilor, comuniune a întregii Biserici. În liturghia bizantină aceasta se exprimă în mod particular prin ritualul Proscomidiei. În timpul pregătirii elementelor euharistice, preotul aşează pe sfântul disc, alături de sfântul agneţ, care îl simbolizează pe Hristos, părticele care o simbolizează pe Maica Domnului, cele nouă cete ale sfinţilor, precum şi pe cei vii şi pe cei morţi. Prin rugăciunea care urmează epiclezei, Biserica îşi aminteşte de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, de cei vii şi de cei morţi, de toate dorinţele şi de toate suferinţele lumii[34].

Astfel este reprezentată toată Biserica, adică Trupul lui Hristos, Hristos întreg, cum spune Fericitul Augustin, Hristos întreg, capul şi trupul (Christus totus, caput et corpus) şi astfel este reamintită participarea Sa reală în celebrarea Euharistiei.

Cultul sfinţilor este şi el un aspect al liturghiei îngereşti. Biserica are un cult al îngerilor numai ca şi reflecţie a cultului îngerilor. Cultul îngerilor şi cultul sfinţilor este un cult sinergic.

Mai presus de orice putem spune că liturghia cheamă la comuniunea cu un Dumnezeu nevăzut dar personal. Un Dumnezeu care nu este personal după expresia teologiei, este un un panteism. În orice caz, comuniunea cu îngerii despre care vorbesc mai toate scrierile iudeo-creştine este o comuniune personală[35].

La Buna Vestire de pildă, se spune că Maria din Betleemul Galileii a avut o comuniune personală cu arhanghelul Gavriil. Am putea spune că şi Buna Vestire este tot o parte din Liturghia îngerească. Buna Vestire este începutul mântuirii noastre, dacă n-ar fi fost ea, nu s-ar fi deschis pentru noi, Uşile Împărăţiei lui cerurilor[36].

Prezenţa îngerilor în jurul lui Hristos este evidenţiată din punct de vedere liturgic şi prin faptul ca pe uşile diaconeşti sunt pictaţi de obicei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar îngerul Gavriil este adesea pictat şi pe una din uşile împărateşti binevestind Fecioarei Maria Întruparea din ea a Fiului lui Dumnezeu. Îngerii sunt pictaţi adesea in jurul Maicii Domnului ca să se arate ca ea este mai cinstită decât îngerii, fiindcă din ea S-a întrupat şi născut Hristos – Mântuitorul lumii.

Icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ale altor îngeri, ca şi ziua de pomenire, sunt o altă mărturie a cinstirii sfinţilor îngeri de către Biserică. Faptul că ziua de luni din fiecare săptămână este închinată îngerilor şi tuturor cereştilor, netrupeşti puteri, ca şi rugăciunea zilnică din Ceaslov adresată îngerului păzitor, arată şi mai mult că viaţa Bisericii este plină de prezenţa şi ajutorul sfinţilor îngeri.

Deşi sfinţii îngeri nu au trup, ei slujesc taina Întrupării lui Hristos şi sunt păzitori ai sufletelor şi trupurilor celor care-i cheamă în ajutor. Iar atunci când se arată oamenilor, îngerii iau forma asemănătoare cu cea a fiinţelor umane (Facere 18).

Sfânta Liturghie Ortodoxă vede trupul în lumina înduhovnicirii şi a invierii lui. Trupul lui Hristos Cel înviat trece prin uşile încuiate, ca şi îngerul. Deci materia este chemata la transfigurare până ce va deveni complet transparenţa Duhului Sfânt unit cu duhul omului. De aceea, nu se justifică nici o opoziţie şi nici o despărţire între îngeri şi oameni în celebrarea Sfintei Liturghii”[37]

,,Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului“ (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduinţelor şi pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviinţând, a devenit Născătoare de Dumnezeu. Uimindu-se de cele petrecute cu Maria, Sfântul Augustin îşi imaginează că se adresează îngerului, întrebând: „Spune-mi, îngere, de ce s-a petrecut aceasta cu Maria?“. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!“. Prin urmare necesitatea liturghiei se leagă de acest aspect al slujriii îngereşti[38].

În orice caz, liturghia este mai presus de orice un fel de gesticulaţie a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este realitatea ultimă şi aceasta are o semnificaţie gestuală pentru noi. Gestul liturgic este şi el un gest care este făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu. Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu mai multe calităţi. Printre aceste calităţi pe care medicina le numeşte naturale sunt şi auzul şi vorbitul. Prin vorbirea, adică prin cântare îl lăudăm pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat o voce pe care noi în liturghie o aduce ca şi mulţumire lui Dumnezeu[39].

De fapt noi nu facem să încunoştinţăm în liturghie aceste lucruri când spunem: „Ale Tale dintru ale Tale Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate[40]. Evident că fără Dumnezeu nu am putea realiza nimic. La fel nici fără îngerii lui Dumnezeu nu am putea ajunge să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Fără nici o îndoială că prin liturghie ajungem la o aşa numită tradiţie a comuniunii cu Dumnezeu şi cu îngerii[41]. Prin liturghie suntem în comuniune cu toţi care care L- au experimentat pe Dumnezeu din toate timpurile şi epocile.

Experimentarea lui Dumnezeu dincolo de experimentarea ca şi creator poate avea şi o nunaţă liturgică prin intermediul fiinţelor îngereşti. Este greu de realizat o comuniune cu îngerii şi cu Dumnezeu la modul deplin[42].

 

Ioan Remus RĂSVAN

(student la Facultatea de Teologie ,,Andrei Şaguna“ din Sibiu)

 

 

 

Bibliografie

 

SFÂNTA SCRIPTURĂ sau BIBLIA, apărută cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

AVA DOROTEI, Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, IX, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2002;

BOBRINSKOY, Boris, Taina Bisericii, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

DUMAS, Felicia, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă, Institutul European, Iaşi, 2000;

FELMY, Karl Christian, De la cina cea de taină la dumnezeiasca liturghie a Bisericii Ortodoxe, Edit. Deisis. Sibiu, 2004;

ICĂ, Ioan, Jr., Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse mărturiile Tradiţiei, Edit. Deisis, Sibiu, 2006;

IOAN DIN KRONŞTADT, Sfântul, Liturghia: Cerul pe Pământ, Edit. Deisis, Sibiu, 1996;

LACOSTE, J. Y.  Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului, trad. Rom. Maria-Cornelia Ică Jr.,Edit. Deisis, 2002, Sibiu;

OCOLEANU, Picu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004;


[1] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, Edit. Deisis, Sibiu, 1996, p. 134;

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit. Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, p. 23;

[3] Tainele şi trăirea contemplaţiei, Edit. Minied, Iaşi, 2003, p. 19;

[4] Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-23; Lc. 22, 19-23;

[5] Ioan I. ICĂ Jr., Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse mărturiile Tradiţiei, Edit. Deisis, Sibiu, 2006, p. 45;

[6] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii…, p. 34;

[7] Ibidem;

[8] Ibidem, op. cit. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 233;

[9] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii…, p. 22;

[10] In. 1, 14;

[11] Tomas Spidlik, Euharistia. Leac pentru mântuire, Edit. Galaxia Gutenberg, 2006, pp. 57- 58;

[12] Ps. 118, 103;

[13] André Scrima, Biserica Liturgică, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 27-28;

[14] Fc. 1, 26 ;

[15] Ps.  2, 16;

[16] Fc. 2, 16;

[17] Fc. 2, 22;

[18] Fc. 3, 24;

[19] Tomas Spidlik, Euharistia. Leac pentru mântuire…, p. 26;

[20] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii…, p. 23;

[21] Ps. 118, 103;

[22] Ps. 18, 10-11;

[23] Fc. 1, 26;

[24] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii…, p. 25;

[25] André Scrima, Biserica Liturgică…, p. 8;

[26] Ava Dorotei, Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, IX, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 552, nota. 135.

[27]André Scrima vede în Patima şi Învierea lui Hristos ,,prima liturghie“, din istoria Biserici. Din acest punct de vedere, orice liturghie recapitulează structura terminară a evenimentului pascal: răstignirea ascetică, coborârea prin rugăciune în iadul neştiinţei şi învierea prin comuniunea euharistică. Trecerea de la moarte la viaţă este o experienţă personală, comunitară şi cosmică.Liturghia nu poate fi decât un eveniment inclusiv, care depăşeşte noţiunea de rit, cutumă;

[28] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 218;

[29] Jean Zizioulas, op. cit. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 219;

[30] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 220;

[31] J. Y. Lacoste, Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului, trad. Rom. Maria-Cornelia Ică Jr.,Edit. Deisis, Sibiu, p. 49;

[32] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 146;

[33] Felicia Dumas, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 108

[34] Mihail Rusu, Apa şi simbolismul ei liturgic, Edit. Universităţii ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2005, p, 43;

[35] Karl Christian Felmy, De la cina cea de taină la dumnezeiasca liturghie a Bisericii Ortodoxe, Edit. Deisis. Sibiu, 2004, p. 87;

[36] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 135;

[37]Nic. Petrescu, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, de Sfintul Gherman, Arhiepiscopul Constantinopolului, în ,,Mitropolia Olteniei“, an. XXVI (1974), nr. 9-10, p. 161 ;

[38] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 142;

[39] Felicia Dumas, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă…, p 123;

[40] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 146;

[41] C. Vuiescu,Sfânta Liturghie lămurită pe înţelesul tuturor, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1943, p. 98;

[42] Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Edit. Omniscop, Craiova, 1993, p. 244;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s