Vechiul Testament, Cartea lui Iov, Concepţia lui C. G. Jung privitoare la problema lui Iov

Concepţia lui C. G. Jung privitoare la problema lui Iov

Începând cu secolul al XIX-lea exegeza cărţii lui Iov va lua brusc o direcţie nouă, ca urmare a apariţiei a doi profeţi: Søren Kierkegaard şi Fiodor Dostoïevsky. Unul era un luteran danez, iar celălalt era un ortodox  rus. Nu erau exegeţi de meserie, departe de asta. Kierkegaard era poet şi filosof, şi Dostoïevsky era romancier. Ei aveau să-l citească pe Iov prin prisma încercărilor din viaţa lor şi lectura lor avea să regăsească accentul creator al cuvintelor profetice.[1] Acest current se intensifică şi Cartea lui Iov ajunge să fie privită critic şi de cercetători din domenile care tocmai se năşteau. Un astfel de domeniu era şi psihanaliza, iar aceasta era reprezentată de Carl Gustav Jung.

C.G. Jung în cartea sa Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu prezintă o concepţie deja întâlnită de noi în acest itinerariu: Iahve se la să ispitit de Satan, iar pe lângă aceasta mai are şi alte câteva cusururi: mândria, gelozia etc., dar acestea creează antinomia care generează forţa creatoare şi guvernatoare a lumii. Chiar dacă prezentarea temei este prezentată astfel: Vom discuta despre modul în care un om cultivat în sprit creştin, de azi, se confruntă cu obscurităţile divine care i se dezvăluie în cartea lui Iov şi despre impactul pe care ele îl au asupra lui; din ce acuză şi în ce scop a fost rănit Iov şi care sunt consecinţele care au decurs din această  întâmplare atât pentru Iahve, cât şi pentru umanitate [2], Jung face câteva confuzii.

Jung nu vede sau unu vrea să vadă ceea ce se întâmplă în spatele a tot ceea ce i se întâmplă lui Iov: dialogul dintre Dumnezeu şi Satan. Pledoaria lui Iov îl impresionează şi îl face adept totodată pe Jung al concepţiei consecvente despre suferinţă, pe care Iov o dezvoltă. Jung printr-o mundanizare exacerbată a planului celest, încercând prin logica umană să explice reacţia lui Iahve, ajunge să Îl catalogheze pe Acesta ca un demiurg rău. Cu alte cuvinte încearcă explice ceea ce se află în spatele cortinei prin pledoaria lui Iov, care nici el nu ştie ce se află în spatele suferinţelor lui.

Astfel Cartea lui Iov este un punct de reper pe lungul drum al evoluţiei unei drame divine. La apariţia acestei cărţi existau deja multiple mărturii care schiţaseră o imagine contradictorie a lui Iahve: un zeu care depăşea măsura în emoţiile Sale, şi suferea tocmai de această lipsă de măsură.[3]

Cartea lui Iov plasează bărbatul plin de pietate şi credincios, dar lovit de Dumnezeu, pe o scenă vizibilă de departe, unde el îşi înfăţişează pricina, sub ochii şi în urechile lumii, căci uimitor de uşor şi de neîntemeiat se lasă Iahve influenţat de un fiu al Său şi devine nesigur de loialitatea lui Iov. Satan nu e deranjat de la locul lui(…). Dar cel torturat fără vină fusese înălţat pe tăcute, fără ştiinţa şi voia lui, la o superioritate a cunoaşterii divine pe care Iahve nu o poseda. Iov discerne antinomia interioară a lui Iahve şi astfel lumina cunoaşterii sale atinge ea însăşi numinozitatea divină – fenomen posibil datorită constituţiei omului.

„Deoarece Iov nu se lasă abătut de a-şi aduce pricina înaintea lui Dumnezeu, chiar fără speranţa de a fi ascultat – el a produs acel obstacol în faţa căruia esenţa lui Dumnezeu trebuia să se manifeste: Iahve întrerupe jocul crud. Dar calomniatorul nu este nici acum lovit, Iahve tună şi fulgeră împotriva viermelui uman pe jumătate strivit. Şi îl condamnă, dar singurul reproş care îi poate fi adus lui Iov este optimismul cu care acesta crede în justiţia divină”[4].

Dumnezeu nu vrea câtuşi de puţin să fie drept. Creatorul lumii îşi proclamă puterea în faţa mizerabilei Sale victime, care, aşezată în cenuşă, e convinsă de mult că a fost dată pradă violenţelor supraumane (…).Iahve vede în Iov ceva pe care noi cu greu i l-am atribui acestuia – şi anume, o forţă egală cu Dumnezeu, care Îl invită să Îşi etaleze în faţa adversarului întregul aparat al puterii. Ceea ce a făcut Iov a fost nu atât să răspundă, cât să reacţioneze potrivit, dând dovada unei remarcabile stăpâniri de sine: dar un răspuns categoric încă lipseşte. Iahve se poartă iraţional, după modelul catastrofelor naturale, iar pe de altă parte vrea să fie iubit, onorat ca fiind cel drept” [5].

În Iov este o luptă: în pofida a tot ce i se întâmplă, nu poate abandona credinţa sa în justiţia divină, dar pe de altă parte credinţa că prigoana este de la El. Îi este foarte greu să renunţe la ideea de a se confrunta cu Dumnezeu pe tărâmul dreptăţii. Iov nu poate tăgădui că se confruntă cu un zeu care nu cunoaşte nici o etică cu valoare de angajament pentru Sine.

Într-un om care ne face rău, nu putem spera să găsim totodată şi una aliat. Dar Iahve nu este om, El e ambii: prigonitorul şi aliatul într-unul singur, fiecare aspect este totodată la fel de real ca şi celălalt. Iahve nu este disociat, El este o antinomie, o sumă de contradicţii interioare – condiţia indispensabilă a dinamicii Sale monstruoase, a atotputerniciei şi omniscienţei Sale.[6]

Dreptatea lui Dumnezeu este preamărită – Iov şi-ar putea aduce plângerea în faţa Judecătorului celui drept, şi-ar putea afirma nevinovăţia, dar această posibilitate nu există. Iahve nimiceşte inocenţii ca pe vinovaţi. Totuşi Iov ar vrea să se justifice faţă de Iahve, să I se plângă. Iov ştie că este în dreptul lui. Iahve ar trebui să-l lase să-şi rostească măcar plângerea. Dar Dumnezeu i-a biruit dreptatea: până când o să-mi dau duhul, nu mă voi lepăda de vinovăţia mea[7].

Apare Elihu – prietenul său care nu crede în nedreptatea lui Iahve.  Acesta îşi fondează opinia ilogic, referindu-se la putere: regelui nu-i vei spune netrebnic, nici nobililor nelegiuiţi. Dar Iov nu este clătinat de aceste cuvinte[8].

Iov are singurul răspuns posibil pentru un om confruntat direct cu puterea creatoare infinită, care simte în oase groaza unei nimiciri aproape totală. În pofida nimicniciei lui jalnice şi a slăbiciunii sale, acest om ştie că se află în faţa unei fiinţt supraumane, de o susceptibilitate personală extremă, şi, prin urmare, e în orice caz mai bine să se abţină de la orice reflexie critică, şi cu atât mai mult de la o exigenţă morală pe care socotim că ne este permis să o avem chiar şi de la un zeu.[9]

Putem conchide reamintind că această confuzie sau mai bine zis neînţelegere şi delimitare exactă a planurilor cărţii: cel transcendent, celest pe de-o parte şi cel teluric, mundan, pe de alta, îl fac pe Jung să se oprească asupra punctului de vedere a lui Iov exclusiv, grăbindu-se să-l condamne pe Iahve sau mai bine zis reacţia lui la adresa suferinţelor lui. Astfel Jung cade în capcana pritenilor lui Iov, care şi aceştia se grăbesc să facă presupuneri şi deducţii care-l scoteau pe Iov vinovat şi vinovat de păcate grele. Prudenţa în a da un răspuns la această carte în particular şi la problema suferinţei în general (în cadrele pe care le ridică această carte), trebuie să ceară o mare atenţie – lucru de altfel cerut de o parte din exegeţii recenţi ai acesteia.


[1]Jean Steinmann, op.cit., p.353 ;

[2] C.G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, trad. M. M. Anghelescu, ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.206-207;

[3] Ibidem, p.80-84;

[4] Ibidem, p. 216 – 221;

[5] Ibidem, p. 221-223;

[6] Ibidem, p. 208 – 209;

[7] Biserica Ortodoxă Română, Scurte studii introductive în literatura biblică a Vechiului Testament, Seria II, anul XLII, Nr. 8 (521), 1924, p. 206;

[8]C.G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu,  pp. 206-208;

[9] Ibidem, p. 87;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s