Monahismul- o perspectiva a Parintelui Arsenie Boca

„Există diferite chipuri ale vieţii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, în vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc, chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.

Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in“camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acestmoment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora.

Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile  pamantului (Evr. 11:38). Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismului sub forma de viata de obste organizata si active.

Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismul pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in “gauri de soareci”, tac, se inclina inaintea fiecarui om pana la pamant, “mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut, precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi.

Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui

Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15). Insa in realitate, adica in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. De ce asa? Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de ochiul lumii.

Stramtorandu-se pana la limita putintei, ascunzandu-se in crapaturi si in gauri, nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta “da loc miniei”, isi faureste imprejur un oarecare “vid”, prin care loviturile nu il ating pe el, nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei si puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza pentru aureole (trebuie 20000 de astfel de foite pentru a ajunge la grosimea unei monede). In astfel de conditii nici un “teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura decat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. Si numai atunci va afla odihna.

Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca pretext pentru a-i prigoni.

De aci “legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni prorocilor si Apostolilor si, propovaduind, sa nu te temi de ura, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa te indepartezi intrunelu crare, innetu lburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (cf. Ioan 4:1;3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in planul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului aceasta nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste dureroase, de a nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune, totusi a sluji mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luisi.

Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins. Contemporanii, auzind din gura celor viiaceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura, nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati, ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu” (Io. 16:2). Si daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura.

Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.

Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv – ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi cei

prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor trupului” (2 Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor netrebui esc acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit de sus.

Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara.

Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printr- o interventie administrativa. “Monahismul”, spunea el, “este darul Sfantului Duh”. In alt loc, intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chip al vietuirii in Dumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de “desavarsire” in Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.

Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el vorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii’, indreptatirea a insesi existentei ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului – indumnezeirea, se infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste nici un protest.

Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat “va fi scos afara”. Astfel de pilde ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim din Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii. Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si aperenetulburarea, nu putea sa-si apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvine Zicand “ii acoperea asa cum se cuvine”, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhi adesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la “inclinarea de a ajuta”, ei pun celui ce primeste ajutorulconditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se vor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nu corespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa din experienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul ajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea stapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi pana astazi manastirile de la Sfantul Munte raman “stavropighice”. In aceste conditii, pana astazi manastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supravegherea sau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu de implicare…”.

 Remus Rasvan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s