RĂSVAN IOAN-REMUS – ADVENTIȘTII DE ZIUA A ȘAPTEA

ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA VS. ORTODOCȘII.

ORGANIZAREA BISERICII.

 

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost organizată treptat, între anii 1850 şi 1860. Expresia ,,Adventiştii de Ziua a Şaptea” arată că membrii acestei grupări respectă sâmbăta, ca zi de odihnă. Această doctrină a pătruns în mişcarea adventistă prin intermediul Baptiştilor de Ziua a Şaptea.

Adventimul de Ziua a Şaptea este cel mai important grup născut din propovăduirea lui W. Miller, asupra lui lăsându-şi amprenta opera lui Helen White.

Deşi stăruie asupra neapropiatei reveniri a lui Hristos pe pământ, adventiştii nu se încumetă să precizeze data acestui eveniment. Ei acordă o mare importanţă acţiunii sociale, potrivit crezului lor că anul este ,,întreg”. De aici decurge înfiinţarea de clinici, acţiunile umanitare şi de combatere a fumatului şi alcoolismului.

Adventiştii de Ziua a Şaptea susţin anumite puncte fundamentale de credinţă, ale căror idei principale pe care se întemeiază, pot fi rezumate după cum urmează[1]:

–          Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament şi Noului Testament au fost date prin inspiraţia lui Dumnzeu, ele cuprinzând o descoperire cu totul îndestulătoare a voinţei sale faţă de oameni şi sunt singura regulă fără greş în ce priveşte credinţa şi felul de vieţuire;

–          Sfânta Treime este formată din Tatăl, fiinţa personală şi spirituală atotputernică, atotprezentă, atotştiutoare, nemărginită în înţelepciune şi iubire; Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui veşnic, prin care se realizează mântuirea celor răscumpăraţi; Spiritul Sfânt, marea putere renăscătoare în lucrarea de mântuire;

–          Domnul Isus Hristos este Dumnezeu adevărat, fiind de aceeaşi natură şi fiiinţă va şi veşnicul Tată;

–          Pentru a dobândi mântuirea, fiecare credincios trebuie să se nască din nou;

–          Botezul este o orânduire a Bisericii creştine, adevăratul fel de săvârşire a lui fiind scufundarea sub apă şi că trebuie să aibă loc numai în urma pocăinţei şi iertării păcatelor;

–          Voinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa morală este cuprinsă în legea, cu cele zece porunci ale Decalogului. Acestea sunt principiile cele mari, morale şi de neschimbat, obligatorii pentru toţi oamenii din orice veac;

–          Porunca a patra Decalogului este de neschimbat, şi cere păzirea sâmbetei, ziua a şaptea a săptămânii ca zi de odihnă. Acesta este un semn al odihnei credinciosului de propriile sale fapte păcătoase, şi al iertării lui în odihna sufletului, făgăduită de Isus Hristos celor care vor la el;

–          Legea celor zece porunci arată şi scoate în relief păcatul, a cărui pedeapsă este moartea;

–          Dumnezeu este singurul care are nemurirea;

–          Starea omului în moarte este aceea de incoştienţă. Toţi oamenii, buni sau răi, rămân în mormânt de la moarte până la înviere;

–          Va fi înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi ca loc cu o mie de ani mai târziu, la încheierea mileniului;

–          Aceia care rămân nepocăiţi, între care şi Satana, autorul păcatului, vor fi nimiciţi, adică aduşi prin focul ,,zilei de apoi” la o stare de neexistenţă, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, în felul acesta Dumnezeu curăţind Universul de păcate şi păcătoşi;

–          În Biblie nu este nici o perioadă profetică ce ar ajunge până la a doua venire, dar că cea mai lungă, cele 2.300 de zile s-au încheiat în 1844 şi nu a dus la un eveniment numit ,,curăţirea Sanctuarului”;

–          Adevăratul Sanctuar este ,,Templul” lui Dumnezu din ceruri, despre care Pavel vorbeşte şi în care slujeşte Domnul Isus Hristos ca Marele nostru Profet; Acest Sanctuar ceresc este cel care avea să fie curăţat la sfârşitul celor 2.300 de zile.

Dumnezeu, în timpul Judecăţii şi potrivit cu procedarea sa uniformă faţă de întreg neamul omenesc de a-l avertiza despre evenimentele viitoare, vitale, cae hotărăsc destinul lor trimite o solie despre apropierea celei de-a doua venire a lui Isus Hristos.

  1. Timpul curăţirii Sanctuarului, corespund cu perioada proclamării soliei din Apocalipsă 14, este un timp de Judecată şi cercetare, un timp de privire la cei morţi şi apoi la cei vii;
  2. Urmaşii lui Isus Hristos trebuie să fie un popor evlavios, neadmiţând idei nesfinte şi nici conformându-se căilor nelegiuite ale lumii, nici iubind plăcerile ei păcătoase şi nici îngăduind sau aprobând nebuniile ei;
  3. Principiul divin al zecimilor şi darurilor pentru sprijinirea Evangheliei este o recunoaştere a dreptului de proprietate a lui Dumnezeu aspra vieţii noastre şi că noi suntem ispravnici, care trebuie să dăm socoteală de tot ceea ce El ne-a dat în stăpânire;
  4. Dumnezeu a pus în Biserica Sa darurile Duhului Sfânt aşa cum sunt amntite în I Cor. 12 şi Efes. 4;
  5. A doua venire a lui Isus Hristos este fericita nădejde a Bisericii, punctul culminant al Evangheliei şi al planului de mântuire;
  6. Domnia milenară a lui Isus Hristos cuprinde perioada între întâia şi a doua venire, în care sfinţii din toate veacurile vor trăi cu binecuvântatul lor Mântuitor în cer;
  7. Dumnezeu va face toate noi. Pământul, readus în starea lui de frumuseţe de la început, va deveni pentru totdeauna locuinţa sfinţilor Domnului;

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este constituită din cinci trepte de organizare, pornind de la credinciosul în parte, până la organizaţia mondială a lucrăii Bisericii.        

  1. Comunitatea este o organizaţie unificată, alătuită din mai mulţi credincioşi;
  2. Conferinţa locală (sau Misiunea Locală) – este o organizaţie unificată a Comunităţilor dintr-un stat, dintr-o provincie sau dintr-un teritoriu local;
  3. Uniunea de Conferinţe (sau Uniunea de Câmpuri Misionare) – este o organizaţie unificată alcătuită din conferinţele sau câmpurile Misionare dintr-un teritoriu mai extins;
  4. Diviziunea – este o subânpărţire a Conferinţei Misionare dintr-un ţinut mai întins din Câmpul Mondial;
  5. Conferinţa Generală- este organizaţia generală cuprinzând Biserica din toate părţile lumii. Este singura aitorizată, prin statutele ei, să creeze organizaţiinsubordonate, în vederea dezvoltării unor anumite interese în diferite părţi din lume.

Ideile Bisericii Creştine Adventiste de Ziua a Şaptea au început să fie răspândite pe teritoriul României, în rândul populaţiei germane, în a doua jumătate a secolului trecut, de către predicatori veniţi în special din Polonia. Până la primul război mondial existau numai câteva comunităţi (Piteşti, Bucureşti, Sibiu, Cluj, etc.,) cu credincioşi în mjoritate de naţionalitate germană. Recensământul populaţiei din 1930 a înregistrat 16.102 de adventişti pe tot cuprinsul ţării. Recunoaşterea de stat a Bisericii Adventiste din România se produce în 1950, ocazie cu care a fost aprobat statutul de credinţă al Bisericii de Ziua a Şaptea[2].                


[1],,Manalul Comunităţii, întocmit de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea”, 1951, pp. 18-19:

[2] P. I. David, Sectologie, Edit. Episcopiei Argeșului…, p. 44;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s