RĂSVAN REMUS – BIOETICĂ: SFINȚENIA VIEȚII

SFINȚENIA VIEȚII

,,Mireasmă de viață spre viață“

           

A vorbi despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană.

            Omul, potrivit Sfântului Vasile cel Mare ,,este un animal care a primit porunca de a deveni Dumnezeu[1]. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială. În Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă[2] – așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Corinteni – spre acea comuniune plină și perfectă. Viața divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru autentica umanitate sau personalitate.

,,Chipul lui Dumnezeu în om“ este identificat de mulți din teologii greci ortodocși contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea“ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alții, exersată în libertate și iubire. Noi suntem cu adevărat ,,persoane“, deci, doar atâta timp cât personalitatea esențială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dacă suntem, într-adevăr, obligați, așa cum afirmă Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existențială a libertății noastre“, aceasta se întâmplă întrucât căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de a alege. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a exilat din Paradis[3].

            Participarea divină la existența umană deschide calea participării omului la viața lui Dumnezeu. Participarea ontologică deplină a lui Dumnezeu la viața umană este necesară dacă persoanele umane vor participa în aceeași măsură la viața divină.

            Crucea lui Hristos înseamnă, în cele din urmă, eliberare: din anxietate, păcat, moarte și stricăciune. Puterea eliberatoare a Răstignirii reazemă în izbânda sa finală asupra acelor experiențe atât de plastic descrise eshatologic în ultimul capitol din Apocalipsă. Potrivit acestei viziuni, Dumnezeu, odihnind în mijlocul Său, ,,va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi…“. Cu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu, în cadrul istoriei omenești are ca efect o transformare elberatoare a vieții umane deja în orizontul acestei istorii.

Această ,,libertate existențială“ – este o libertate în Duh – ea ne dă posibilitatea să răspundem harului dumnezeiesc mântuitor cu credință, supunere și dragoste și constituie totodată temelia idispensabilă sfințirii noastre și a vieții moarale creștine[4].

Ca și mântuirea, sfințenia este un proces ce are la bază sinergia sau cooperarea divino-umană. Și acest caz, inițiativa Îi aparține în întregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevărul, aduce daruri și umple inimile noastre cu dragostea Tatălui, toate în lăuntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care stârnește credința, dăruiește harul și inspiră virtuțile care iau forma ,,faptelor iubirii“. Totuși, fără receptivitatea noastră activă, lucrarea Sa ar fi inutilă. Inițiativa divină trebuie să întâlnească răspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfințeniei să-și împlinească scopul său[5].

Sfântul Apostol Petru, în epistola ce-i poartă numele, afirmă că prin făgăduințele lui Dumnezeu, ,,scăpând de stricăciunea poftei din lume, ne facem părtași dumnezeirii firii[6] (genesthe theias koinônoi physeôs). Învățătura Sfântului Apostol Pavel, despre adopția filială din Galateni 3, 26, de pildă, alături de binecuvântarea sa care invocă koinônia Duhului (II Cor. 13, 13-14), duce în mod clar la participarea la viața divină. De altfel, Sfântul Pavel, subliniază acest lucru prin expresii ce exclamă: ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine[7]. A fi ,,în Hristos“ prin harul baptismal căruia îi răspundem cu fidelitate și iubire, înseamnă deja a pregusta venirea (a doua) și participarea deplină la viața divină. La fel ca ,,viața veșnică“ în perspectiva Evangheliei după Ioan, îndumnezirea este o posibilitate prezentă pentru cei ce rămân în Hristos și în Duhul.

În Răspunsurile către Talasie stă scris în acest sens: ,,Mireasmă de viață spre viață“ le este Apostolul celor credincioși prin pilda sa, întrucât prin fapte îi îndeamnă să tindă spre buna mireasmă a virtuților, iar ca propovăduitor strămută pe cei ce ascultă de cuvântul harului de la viața după simțuri la viața în duh. Iar ,,miros de moarte spre moarte“ le este celor ce progresează de la moartea neștiinței la moartea necredinței, întrucât îi face să simtă osânda care îi așteaptă.  Sau iarăși ,,mireasmă de viață spre viață“ le este celor ce se ridică de la făptuire la contemplație, iar ,,miros de moarte spre moarte“ celor care după ce și-au mortificat mădularele de pe pământ prin încetarea de a păcătui cu fapta, trec la mortificarea prealăudată a gândurilor și a nălucirilor pătimașe“[8].

În experiența comună a Trupului lui Hristos, îndumnezeirea este rodul unei căutări lăuntrice neobosite, care începe în prezent și se împlinește în viața sfinților, în Împărăția lui Dumnezeu. Forța călăuzitoare din spate acestui pelernaj este ,,dorul“ după Dumnezeu, dorința arzândă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne odihni veșnic în comuniunea fericită cu El.

O rugăciune ortodoxă concentrează acest ,,dor“ asupra persoanei persoanei Fiului divin: ,,Tu ești, Hristoase, adevărata dorință și bucuria negrăită a celor ce Te iubesc pe Tine și toată făptura te laudă în veci!“[9]. Acest dor, mai intens decât oricare altul ne ajută să acceptăm calea anevoioasă a efortului ascetic ce duce la purificare, prin sfințire, la iluminarea transfiguratoare. El este, de asemenea, motivația ce stă la baza vieții morale. Comportamentul etic nu este niciodată un scop în sine. Singura sa justificare reală și finală o găsim în drumul care duce la comuniunea veșnică cu Dumnezeul iubirii.

,,Sacralitatea“ vieții, cu alte cuvinte, este intrinsecă naturii noastre; totuși ea este ,,actualizată“, concretizată în existența de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentică ,,sfințenie“ a vieții. De aceea, dobândirea sfințeniei presupune participarea noastră activă, ,,sinergia“ sau cooperarea cu harul divin, ceea ce implică ,,dezbrăcarea de vechiul Adam“ și ,,îmbrăcarea cu cel nou“.

Sfântul Ioan Hrisostom oferă exemple din Vechiul Testament cu mari figuri biblice, precum Noe, Moise ce au păstrat intactă icoana autentică, respectiv creștinismul în toată puritatea lui, precum și pe Sfinții Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Pavel, care au dus o viață curată, fiind o adevărată lege vie și arătând semenilor prin fapte ceea ce cuprind literele Sfintei Scripturi. „Să căutăm în  Sfânta Scriptură cu atenție și vom găsi acolo „mii de icoane de viață virtuasă“. Căci virtuoși au fost și unii dintre cei bogați, ca Avraam, dar și dintre cei săraci, ca Ilie. Alte exemple binecunoscute nouă sunt Iov, Sfântul Ioan Botezătorul, dreptul Lazăr sau sutașul Corneliu[10].

Sfântul Apostol Pavel exprimă dinamismul acestei permanente transformări lăuntrice astfel: ,,Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului[11].

A te situa în aceasă dimensiune a sacrului pe care am evocat-o mai sus înseamnă, pentru un creștin, a avea o viață străbătută de la un capăt la celălalt de un fior mistic, transfigurator al firii, care, nu doar cunoaște sau încearcă să cunoască ceva despre Dumnezeu, ci tânjește după unirea cu Dumnezeu[12]. Iar unirea aceasta mistică prin care noi primim viață și nu orice fel de viață schimbată prin har se realizează nicăieri altundeva decât în Biserica-Trup al lui Hristos, deoarece, teologia creștină și îndeosebi teologia mistică creștină e ecclesială, este rodul participării la misterul lui Hristos, care este inseprabil de misterul Bisericii[13].

Sfințirea treptată a credincioșilor ca pregătire pentru Sfânta Împărtașanie.

,,Toată suflarea să laude pe Domnul“ (Ps. 150, 6).

 

Sfântul Efrem Sirul zice: În mâna ta este cheia vistieriei Tatălui Tău; Tu o deschizi și duci înlăuntru darurile jertfite ale tuturor oamenilor. Fericit cel ce a introdus darurul lui de jertfă prin Tine și a dobândit prin aceasta milă“. Sau: În Tine se slujește în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu. Tu faci să se urce jertfa și Tu faci să se verse băutura jertfei. Nu respinge jertfa noastră din pricina petelor ei. Jertfa noastră este rugăciunea. Fericit este cel ce și-a înălțat jertfa lui prin Tine și a cărui jertfă s-a făcut bine mirositoare prin Tine“[14].

Faptul acesta se concretizează în prescurile pe care le aduc credincioșii, di n care preotul scoate Sfântul Agneț, care se va preface în Trupul jertfit al lui Hristos și părticelele așezate în jurul lui, care reprezintă viețile lor jertfite ce vor fi sfințite și unite prin alăturarea lor la jertfa lui Hristos. Aceasta este slujirea comună. Așa cum fără prescurile credincioșilor, fără vinul adus de credincioși, nu se poate săvârși taina Euharistiei, așa nu se poate săvârși Liturghia fără mărturisirea credinței lor prin cântări de cerere, de laudă și mulțumire[15].

Omul – spune părintele Dumitru Stăniloae – a fost chemat să se hrănească cu Dumnezeu după suflet și cu pâine materială pentru trup[16]. Așa cum viața are nevoie de hrană materială și de aer pentru a supraviețui tot așa și viața duhovnicească are nevoie de hrană văzută – Trupul și Sângele Domnului euharistic – și nevăzută de Duhul Sfânt[17]. ,,Euharistia este astfel, pentru ortodocși – adevărată mâncare și adevărată băutură, Pâinea cea cerească și Paharul vieții[18].

            În acest sens, ,,Sfânta Împărtășanie constituie, după Cabasila, o recompensă sau o coroană care trebuie câștigată cu luptă[19]. Lăudând pe Dumnezeu în comun, punem, atât prin această unitate cât și prin puterea sfințitoare a Duhului, Care este lucrător în ea, bazele unei vieți curate, duhovnicești, sfințite, care se face și ca mediu al lucrării lui Dumnezeu asupra darurilor aduse. Aceasta ține și ea de adevărul Liturghiei. De aceea, cele mai multe cereri în Liturghie au ca obiect o viață duovnicească ce se arată mai ales în unitate. Liturghia ne ajută să progresăm spre ea[20].

            Sfințenia vieții este asociată cu ,,lumina și odihna vieții veșnice“, Iisus Hristos – Unus Sanctus fiind legătura dintre Treime și Biserică – Una Sancta. Botezul ortodox cuprinde întreg programul mistagogic al vieții creștine, iar sfânt devine creștinul care ia în serios această Taină, cultivând darurile date în ea. ,,Eliberarea de patimi începe cu metamorfoza patimilor, metanoia, cu convertirea inimii, cu reorientarea omului spre Dumnezeu, spre iubirea infinită a Persoanei divine infinite, iubire care S-a arătat în Hristos Dumnezeu-Omul. Convertirea aceasta implică ascultarea de voia lui Dumnezeu și de părintele duhovnicesc, ascultare de poruncile divine și totodată înseamnă metamorfoza energiei din patimile egoiste posesive în energie a virtuților, a dăruirii de sine, ca asemănare cu Dumnezeu[21].

            Rugăciunea – înainte de toate, este taina unirii omului cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Sinaitul face o frumoasă descriere a prezenței lui Dumnezeu în rugăciune astfel: ,,Rugăciunea este – spune sfântul – ipostasul celor netrupești, fapta și veselia lor…, încredințarea inimi, nădejdea mântuirii, semnul curăției, chipul sfințeniei, cunoașterea lui Dumnezeu, arătarea Botezului, baia curăției, arvuna Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al împăcării, pecetea lui Hristos, raza Soarelui înțelegător, luceafăr al inimilor…, har al lui Dumnezeu, înțelepciunea lui Dumnezeu[22].

 

 

 

 

    BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

 

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

LITERATURĂ PATRISTICĂ

IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Omilii la Epistola către Coloseni, Omilia 4, P.G. 62;

MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Răspunsurile către Talasie,  în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. III, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Edit. Humanitas, București, 1999;

VASILE CEL MARE, Sfântul, Cuvântări liturgice, Edit.  Episcopiei Ortodoxe Române de Oradea, Oradea, 1974, p. 95;

LITERATURĂ SECUNDARĂ

COMAN, Vasile, Episcopul Oradiei, Sfântul Vasile cel Mare păstor de suflete, în M. B., Anul XXIX, Nr. 4-6/1979;

IOJA, Cristinel, Dogmatică și dogmatiști, Edit. Marineasa, Timișoara, 2008;

LITURGHIER, E.I.B.M.B.O.R., București, 2000;

LOUTH, Andrew, Originile tradiției mistice creștine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. de Elisabeta Voichița Sita, Edit. Deisis, Sibiu, 2002;

POP, Irineu, Episcopul, Sacralitatea și sfințenia vieții umane, Edit. Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2001;

PENTICOSTARUL, Edit. Deisis, Sibiu, 2001;

STĂNILOAE, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 664;


[1] Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Sfântul Vasile cel Mare păstor de suflete, în M. B., Anul XXIX, Nr. 4-6/1979, p. 264;

[2] II. Cor. 3, 18;

[3] Ps. Irineu Pop, Sacralitatea și sfințenia vieții umane, Edit. Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 25;

[4] Ibidem, p. 34;

[5] Ibidem;

[6] II Pt. 1, 4;

[7] Gal. 2, 20;

[8]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsurile către Talasie,  în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. III, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Edit. Humanitas, București, 1999, p. 137,

[9] Irmos în săptâmâna luminată, la slujba Vecerniei, Penticostarul, Edit. Deisis, Sibiu, 2001, p. 54;

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur,  Omilii la Epistola către Coloseni, Omilia 4, P.G. 62, pp. 329-330;

[11] Efes. 4, 22-24;

[12] Andrew Louth, Originile tradiției mistice creștine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. de Elisabeta Voichița Sita, Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 15;

[13] Ibidem, p. 259;

[14] Sfântul Efrem Sirul, op. cit. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 664;

[15] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă…, p. 679:

[16] Ibidem, p. 679:

[17] Ep. Vasile, Cuvântări liturgice, Edit.  Episcopiei Ortodoxe Române de Oradea, Oradea, 1974, p. 95;

[18] Tropar din Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 293;

[19] Nicolae Cabasila, op. cit. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă…, p. 664;

[20] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă…, p. 665;

[21] Cristinel Ioja, Dogmatică și dogmatiști, Edit. Marineasa, Timișoara, 2008, p. 297;

[22] Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă…, p. 669;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s