REMUS RĂSVAN – Dezvoltarea auditului financiar în România

În România, auditul financiar a apărut într-o formă rudimentară odată cu apariţia statului, devenind de-a lungul timpului una dintre cele mai importante pârghii de susţinere şi dezvoltare a funcţiilor statului. În sens istoric, auditul financiar şi controlul financiar dispun de aceleaşi izvoare.

Istoric, putem spune că faza incipientă a auditului financiar din ţara noastră se regăseşte în controlarea corectitudinii cu care erau efectuate activităţile economice.

Din studiul resurselor bibliografice, considerăm că dezvoltarea instituţiei auditului financiar în România poate fi împărţită în mai multe perioade de dezvoltare.

O primă perioadă, supranumită perioada daco-romană, ar putea fi aceea din timpul formării şi dezvoltării statului dac atât sub domnia lui Burebista (aproximativ anul 82-44 î.e.n.) cât şi sub dominaţia Imperiului Roman; din acea perioadă aflăm primele informaţii din domeniul instituţiei impozitelor, de la istoricul latin Josephus Flavius care, în scrierile sale, aminteşte despre existenţa „unui fel de perceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul“[1].

Perioada medievală începe cu sec. IX-XIV, o dată cu apariţia primelor formaţiuni politice (cnezatul, voievodatul), conducătorii politici ai acestora (cnezii, voievozii), potrivit obiceiului pământului – jus valachicum -, pe lângă atribuţiunile militare şi judecătoreşti, deţineau şi atribuţii administrative, implicit de administrare şi gestionare a veniturilor şi a foloaselor obţinute de aceste formaţiuni fără a răspunde de modul în care au fost întrebuinţate.

Domnitorul, în calitatea sa de titular al lui „dominium eminens” deţinea şi dreptul de a percepe dări de la toţi locuitorii ţării, dispunând astfel de veniturile ţării după cum găsea de cuviinţă, practicând totodată o fiscalitate, care nu de puţine ori devenea excesiv de apăsătoare. Cu toate acestea, existau anumite liste de evidenţă pentru încasări şi pentru cheltuielile efectuate de domnitor şi funcţionarii domneşti, care erau prezentate sfatului boierilor şi purtau numele decodice[2] de venituri şi cheltuieli ale Ţării, ce se întâlnesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1694-1704).

Intervalul 1831-1858 este marcat de apariţia controlului financiar, într- o perioadă când încă mai persista confuzia între veniturile şi cheltuielile ţării şi „bugetul” domnitorului, neexistând o formă evoluată de control statal. Drept urmare, au fost emise în Principatele Române, Regulamentele Organice – din Muntenia şi Moldova – ce conţin unele forme incipiente de organizare a finanţelor publice, precum: introducerea capitaţiei unice, desfiinţarea impozitelor directe şi indirecte, inclusiv a privilegiilor boiereşti şi separarea câştigurilor într-o singură cămară domnească, unde erau ţinute distinct veniturile ţării de veniturile domnului[3].

Prin introducerea noului sistem financiar s-a acordat Adunărilor Obşteşti din cele două Principate dreptul de a încuviinţa perceperea dărilor şi efectuarea cheltuielilor, folosindu-se pentru prima dată noţiunea de „buget” sub denumirea de „închipuirea cheltuielilor de anul viitor”.

Evolutiv, procesul de modernizare a finanţelor publice a cunoscut o substanţială democratizare odată cu adoptarea Convenţiei de la Paris, ce a precedat Regulamentul contabilităţii publice. În acest regulament fiscalitatea era fundamentată pe o serie de principii bugetare de factură european- apuseană, precum: universalitatea veniturilor bugetare, specializarea creditelor, echilibrarea bugetelore, etc.

Controlul era privit sub două aspecte: administrativ şi legislativ. Din punct de vedereadmin istr ativ, controlul se realiza prin înregistrarea în contabilitatea ministerelor a operaţiunilor legate de administrarea fondurilor şi bunurilor publice. Legislativ, controlul îi obliga pe miniştrii să prezinte în fiecare sesiune, calculele operaţiunilor efectuate în anul precedent, ce trebuiau să fie însoţite de acte justificative.

Mai târziu, s-a creat serviciul Inspecţiei Generale de Finanţe, sub conducerea Ministerului Finanţelor, ce avea ca obiective controlul contabilităţii tuturor instituţiilor ce-i aparţineau şi să semnaleze neregulile.

Aprobarea Legii asupra contabilităţii generale a statului, aduce în prim plan controlul de stat, care a instituit sistemul de „verificare permanentă şi inopinată asupra serviciilor de contabilitate şi casieriilor de judeţe[4], sarcină ce a fost atribuită Ministerului Economiei şi Finanţelor în anul 1864.

Modernizarea finanţelor publice inclusiv a controlului financiar a cunoscut noi evoluţii după realizarea Unirii administrative a celor două principate, în mod deosebit prin promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864 a Legii de înfiinţare a Înaltei Curţi de Conturi, care exercita controlul jurisdicţional asupra execuţiei bugetare şi care „dă o garanţie mai mult ţării despre dorinţa ca întrebuinţarea banilor publici să fie supusă unui control[5].

Controlul exercitat de Înalta Curte de Conturi se baza pe principiul separaţiei puterilor în stat, şi astfel existau: controlul puterii executive, controlul jurisdicţional al Înaltei Curţi de Conturi şi controlul exercitat de organul legislativ[6].

În acelaşi timp, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, au fost înfiinţate, la propunerea vornicului Iordache Filipescu, alte structuri distincte cu atribuţii de control financiar, precum şi introducerea unei forme duble de control: controlul obştesc, care se exercita de către un corp de control format din 13 funcţionari, ce aveau drept obiectiv „cercetarea în mod amănunţit a veniturilor şi cheltuielilor în totalitatea lor“ şi controlul parlamentar, mult mai complex, care prevedea:

Domnitorul era obligat ca la fiecare strângere a Adunării Obşteşti să-i dea în a ei cercetare socotelile veniturilor şi cheltuielilor vistieriei şi a celorlalte case ale ţării[7]. Tot în anul 1864 s-au înfiinţat şcoli profesionale de contabilitate la Galaţi şi Bucureşti şi mai târziu Şcoli comerciale la Iaşi, Craiova, Constanţa, Ploieşti, Brăila.

În anul 1913, a fost înfiinţată la Bucureşti Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale apoi, în 1920 la Cluj. Aceşti ani au marcat procesul de dezvoltare şi modernizare a disciplinelor economice, precum şi formarea de specialişti în domeniul economic.

Între cele două războaie mondială se conturează perioada interbelică de formare şi dezvoltare a sistemului de control financiar fiscal.

Prin înfiinţarea în 1918 a Gărzii Financiare, controlul financiar s-a specializat şi a devenit mult mai eficient, inclusiv prin actele emise cu ocazia constatărilor făcute, care aveau putere de lege. Garda Financiară era „un corp de control fiscal, organizat milităreşte, care făcea parte din administraţia centrală a Ministerului de Finanţe”. Controlul financiar era legiferat, deci, nu era nevoie de aprobări speciale. Sfera de acţiune a Gărzii Financiare era deosebit de vastă, incluzând chiar şi controlul bilanţurilor contabile, descărcarea gestiunii şi veniturile statului.

Reorganizarea Curţii de Conturi din anii ′30, a condus la o şi mai crescută eficientizare a controlului exercitat de către acest organ, în sensul că, atribuţiile sale cuprindeau trei sfere: sfera controlului preventiv, sfera controlului de gestiune şi sfera jurisdicţională[8].

Controlul preventiv, potrivit modificărilor aduse Legii de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi era organizat în aşa fel, încât se exercita de două ori asupra unui act de cheltuială, o dată la angajare şi a doua oară la ordonanţare. Prin legea asupra finanţelor locale, adoptată în 1933, controlul preventiv a fost extins şi asupra finanţelor administraţiei locale şi a stabilimentelor publice[9].

Legea contabilităţii publice din 1929, introduce partida dublă, ca formă de ţinere a evidenţei contabile ce este utilizată şi în prezent; de acum, înregistrările contabile şi încheierile de situaţii şi conturi privind executarea. bugetului şi mânuirea banilor publici, fac posibile controlul şi cunoaşterea situaţiei financiare a ţării. Prin această lege se face o diferenţă între contabil şi mânuitori, putându-se determina astfel răspunderea în caz de fraudă.

Perioada modernă (1945-1989) este marcată de evoluţiile politice din ţara noastră, ce şi-au pus amprenta şi asupra finanţelor publice inclusiv sub aspectul controlului financiar, în sensul că, au fost desfiinţate instituţii cu caracter profund democratic şi înlocuite cu instituţii aservite politicii dictatoriale de concept etatist.

În acest sens, în anul 1948, a fost desfiinţată Înalta Curte de Conturi şi preluate atribuţiile sale de control preventiv de către conducătorii direcţiilor şi serviciilor de contabilitate din cadrul întreprinderilor şi instituţiilor, iar în 1959 a fost elaborat Regulamentul privind organizarea şi executarea controlului preventiv în instituţii, întreprinderi şi organizaţii economice de stat, potrivit căruia un asemenea control se exercita de către conducătorul contabilităţii şi delegaţi ai acestuia nominalizaţi de către „şeful” unităţii[10].

După 1990 se conturează perioada contemporană de organizare a auditului financiar. România trecând la o economie bazată pe conceptul de concurenţă, a revenit în mod implicit la fostele instituţii financiare din perioada interbelică, adaptate la condiţiile concrete din perioada de tranziţie. Acest fapt, a fost consfinţit de Constituţie şi de apariţia unor acte normative de mare necesitate.

Deşi auditul financiar, exista în ţările anglo-saxone şi francofone de aproape patru decenii, fiind perfecţionat în permanenţă, în România auditul financiar a apărut după anul 1990, ca o necesitate a specializării domeniului contabil.

Anul 1993, marchează apariţia în ţara noastră a cabinetelor de audit financiar. Astfel, există la ora actuală un număr de 477 cabinete de audit financiar[11] înregistrate la Camera Auditorilor Financiari din România[12].

Auditul financiar se consolidează o dată cu evoluţia procesului de reformă şi realizarea efectivă a unei economii similare cu a ţărilor din Uniunea Europeană.

În concluzie, perspectiva aderării României la Uniunea Europeană impune implementarea tehnicilor de audit financiar armonizate cu cele internaţionale iar, complexitatea şi perpetua evoluţie a activităţilor economice determină perfecţionarea continuă a standardelor de contabilitate şi audit precum şi a cunoştinţelor profesioniştilor în domeniu.


[1] Marcu, P. L., Istoria dreptului românesc, Edit. Lumina Lex Bucureşti, 1997, pag. 28 ;

[2] Codice – Culegere de texte vechi, în manuscris. ( Dicţionar al limbii române contemporane, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980).

[3] Bostan, I., Controlul financiar, Edit. Polirom, Iaşi, 2000, p. 18 ;

[4] Popeangă, P., Organizarea şi exercitarea controlului financiar-contabil, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p. 10;

[5] Idem, p. 11;

[6] A. Şaguna, D.D. – Opere citate, p. 333;

[7] Popeangă, P., Organizarea şi exercitarea controlului financiar-contabil…, p. 11;

[8] Boulescu, M., Curtea de Conturi – tradiţie şi actualitate, Edit. Expert Consult SRL, Bucureşti, 1993, p. 31 ;

[9] Marcu, P. L., Istoria dreptului românesc, Edit. Lumina Lex Bucureşti, 1997, p. 33 ;

[10] Decizia Consiliului de Miniştri nr.1598/01.12.1948, şi H.C.M. nr. 74/1959, publicată în Colecţia de hotărâri şi decizii a Consiliului de Miniştri nr.8/01.02.1959;

[11] Hotărârea nr. 27 din 24 martie 2004 privind aprobarea Registrului Auditorilor Financiari din România;

[12] Cabinetele de audit financiar ce intră în componenţa grupului „Big Four”şi-au făcut filiale în România astfel: Pricewaterhouse Coopers în anul 1993, Deloitte&Touche&Tomatsu în anul 1995, K.P.M.G. în anul 1995 şi Ernst&Young în anul 1999;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s