CASATORIA INTRE HOMOSEXUALI PERSPECTIVA TEOLOGICA SI PSIHOLOGICA*TINERII ŞI PROVOCAREA ÎNTEMEIERII UNEI FAMILII

TINERII ŞI PROVOCAREA ÎNTEMEIERII UNEI FAMILII

,,Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui[1]!

 

Aceste cuvinte pe care le scrie Sfântul Evanghelist Matei au fost spuse de Mântuitorul ucenicilor Săi şi tuturor oamenilor în parabola fecioarelor. Mirele este Hristos, iar natura umană este mireasa pe care Dumnezeu a făcut-o după chipul şi asemănarea Sa. De aceea Hristos, stăpânul adevărului, ne vorbeşte astfel: ,,Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui”! Voind prin acestea să ne înveţe patru lucruri. În primul rând exclamă, spunând: ,,Iată” – cei ce rămân orbi şi nesocotesc această poruncă sunt, cu toţii, pierduţi. În a doua parte a frazei, anume: ,,Mirele vine”! ne învaţă ce trebuie să vedem, adică venirea Mirelui.

În al treilea rând el ne învaţă şi ne porunceşte ce trebuie să facem, punând: ,,Ieşiţi”. În a patra vorbă, în care spune: ,,…întru întâmpinarea Lui” ne arată folosul şi câştigul lucrărilor noastre şi al întregii noastre vieţi, acesta fiind întâlnirea plină de dragoste cu Mirele.

Aceste cuvinte mântuitoare sunt menite şi astăzi a le aduce în faţa tinerilor şi asupra cărora să medităm. Mai întâi în înţelesul lor general, legat de o viaţă de început pe care noi o numim viaţă lucrătoare, trebuincioasă tuturor oamenilor ce vor să fie mântuiţi. În al doilea rând vrem să explicăm aceleaşi cuvinte în legătură cu o viaţă interioară, sublimă şi doritoare de Dumnezeu, la care mulţi oameni ajung, prin virtuţi şi prin mila lui Dumnezeu. În al treilea rând vrem să le explicăm în aceleaşi cuvinte în legătură cu viaţa supranaturală, de contemplare a lui Dumnezeu, pe care puţini oameni o pot atinge ori gusta pe deplin, din cauza desăvârşirii şi măreţiei acestei vieţi[2].

În societatea de astăzi se vorbeşte tot mai des despre cupluri şi nu despre familie, iar mai nou, despre compromis şi nu despre iubire, acestea chiar sunt puse în antiteză şi percepute ca fiind nişte ,,fenomene” absolut normale, căci primul dintre ele „naşte” responsabilitate (iar aceasta este grea de îndeplinit), iar ultimul fenomen amintit, respectiv compromis vs. iubire, este opusul a ceea ce a unit Dumnezeu (prin alegerea ambilor soţi) în Sfânta Taină a Cununiei şi care poartă în schimb nu „liantul iubirii”, ci ,,pecetea ruşinii” faţă de lume, ascunzând, în schimb, o imagine falsă despre ceea ce înseamnă: demnitate, dăruire, devotament, împărtăşire, bucurie, etc., şi se complac în situaţii de adulter fiecare în parte, crezând că este spre împlinirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar mai mult pe placul oamenilor.

Biserica Ortodoxă însă nu le tolerează sub nicio formă. Mai mult, legăturile întâmplătoare şi „căsătoriile de probă” ce sunt la ordinea zilei reprezintă semnele vădite ale unei societăţi intrate în descompunere morală.

Responsabilitatea morală este obligaţia ce se impune unei personae de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a-şi lua asupra sa consecinţele sau urmările acestora. Responsabilitatea presupune imputarea, adică actul prin care cineva este responsabil, atribuindu-i-se, pe bună dreptate, o faptă cu toate urmările ei. Fiecare om, pe lângă alte responsabilităţi, are şi o răspundere morală, care se deosebeşte esenţial de toate celelalte prin faptul că este strâns legată de conştiinţa morală, care ne declară responsabili sub aspect moral, înainte de a se pronunţa alte foruri în acest sens.

Pecetea Mântuitorului într-un creştin (prin ungerea cu Sfântul Mir, prin punerea cununilor pe cap la Taina Nunţii) este luminarea Duhului Sfânt, care are multe chipuri de lucrări de sus şi multe semne ale puterii lui Dumnezeu, începând cu plânsul pentru păcate şi cu smerenia. Iar diavolul se întoarce ca să nu vadă pecetea, cu care Hristos îşi pecetluieşte oile Sale[3].

Instituind familia, Dumnezeu i-a oferit omului şansa de a deveni colaborator al Său în lucrarea de permanentă creaţie a vieţii. Această decizie din viaţa tânărului, de a se căsători cu o persoană anume, trebuie precedată de rugăciune. Este foarte important ca tânărul să îşi aleagă partenerul de căsătorie cu multă atenţie. Dumnezeu l-a înzestrat cu capacitatea de a judeca şi El aşteaptă să o folosească atunci când este confruntat cu decizii importante. Iar decizia de a se căsători este poate cea mai importantă din viaţa sa.

Singurul cadru în care poate fi exersată unirea sexuală, pentru a duce la un scop bun, este căsătoria. Unirea conjugală corectă se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi este monogamă şi heterosexuală.

Se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei sau a Nunţii. Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască în care, prin episcop sau preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui băiat şi unei fete ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei lor, la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.

Sfântul Andrei Criteanul, subliniind dinamica creatoare şi transfiguratoare a unirii conjugale, spune că „nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos le-a binecuvântat, ospătându-Se trupeşte şi în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând”.

Căsătoria este monogamă. Domnul Hristos atunci când a spus: „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”[4], se referea la cele scrise în cartea Facerii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”[5]. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”[6]. Învăţătura creştină nu îngăduie ca un bărbat să aibă mai multe femei şi nici ca o femeie să aibă mai mulţi bărbaţi.

Căsătoria creştină este heterosexuală. Un bărbat se poate căsători numai cu o femeie şi o femeie se poate căsători numai cu un bărbat. Homosexualitatea şi lesbianismul nu sunt îngăduite. Cu toate că înţelege neputinţa omenească, Biserica doreşte ca tot omul să intre în normal.

Vechiul Testament era foarte aspru cu practicile homosexuale. Citim, de exemplu, în cărţile lui Moise: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu o femeie; aceasta este spurcăciune… De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu o femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare”[7].

Nu acelaşi lucru crede şi psihologia, ci din contră aceştia afirmă: ,,deşi unii oameni încă mai consideră homosexualitatea ca fiind împotriva naturii, mulţi psihologi şi psihiatri o consideră o variantă de exprimare sexuală şi nu un indicator sau o cauză în sine a bolii mintale. În unele studii asupra sănătăţii mintale, homosexualii apar la fel de bine adaptaţi ca şi heterosexualii”[8].

Religia creştină este mai înţelegătoare, fiind religia iubirii şi totuşi dezaprobă acest mod de a face dragoste: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, scrie Sfântul Pavel despre homosexualii din Roma, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”[9]. Acest gen de relaţii sunt păcate pentru că denaturează funcţiunea firească a organelor trupeşti şi nu au valoare procreativă.

Căsătoria creştină are sublimitate unică. Unirea lui Dumnezeu cu oamenii la a doua venire a lui Hristos este asemănată cu o petrecere de nuntă. Sfântul Ioan Evanghelistul, printre alte viziuni, a avut-o şi pe aceasta: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită de mirele ei[10]. La Cana Galileii Domnul Hristos, în casa primului „cuplu” creştin a prezidat sărbătoarea prefăcând apa în vin. Bucuria Tainei Nunţii izvorăşte din inima bucuriei dumnezeieşti.

Căsătoria nu este un mijloc facil de a câştiga plăceri, nicio asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Scopul căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi procreaţia. Şi totuşi în lumea postmodernă tot mai multe familii nu-şi doresc copii. Sunt şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea, trebuie precizat faptul iubirea nu este numai pentru copii, ci pentru comuniune. Este un mod de a-şi manifesta dragostea soţii, unul faţă de celălalt. Din această perspectivă scopul final al relaţiei conjugale nu este numai procrearea şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.

Unii argumentează atitudinea lor potrivnică pruncilor cu faptul că n-au mijloacele necesare pentru a creşte copii, că n-au o casă a lor. Din nefericire însă la spatele tuturor acestor argument stă un egoism dus până la limite. A avea copii înseamnă a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta.

Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată este crimă. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

 


[1] Mt. 25, 6;

[2] Jan van Ruusbroec, Podoaba nunţii spirituale sau întâlnirea interioară cu Hristos, trad. Emil Iorga, Edit. Humanitas, 1995, p. 7;

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, Scopul vieţii creştine, Edit. Pelerinul, Iaşi, 2002, pp. 56-57;

[4] Mt. 19, 6;

[5] Fc. 1, 27;

[6] Ibidem, 2, 24;

[7] Lev. 18, 22; 20, 13;

[8] Bell şi Weinberg, 1978, op. cit. Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în psihologie, Edit. Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 471;

[9] Rm. 1, 26-27;

[10] Apoc. 21, 1-2;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s