CHARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE *CHARTA ONU

CHARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

 

,,Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte”![1]

            În doctrina socio-juridică se admite  ca atât conceptul cât şi sistemul contemporan al drepturilor fundamentale ale omului îşi au originea în Declaraţia Americană a Independenţei[2] (1776), precum şi Declaraţia drepturilor Omului şi Cetăţeanului, proclamată de revoluţia franceză de la 1789. Începând cu secolul al XIX-lea prevederile referitoare la drepturile omului au fost integrate în majoritatea legistlaţiilor şi constituţiilor din Europa şi Statele Unite.

Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă, în preambulul său, ,,credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mii[3].  Articolul 1 şi 3 al Cartei conferă ONU scopul fundamental ,,de a realiza cooperarea internaţională, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie”. Aceasta este prima consacrare de ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional, printr-un tratat internaţional cu vocaţie de universalitate[4].

Generalizarea reglementărilor în materia drepturilor omului s-a realizat treptat, odată cu depăşirea limitelor impuse de doctrina şi principiile tradiţionale din dreptul internaţional (public). Mai exact, prin tradiţie, doar statelor, în calitate de entităţi suverane şi independente, li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept internaţional. În strânsă legătură cu această calitate doar statelor le-a fost competenţa (exclusivă) în materia promovării drepturilor omului. În acord cu doctrina, exemple în acest sens sunt interzicerea sclaviei, tratamentul umanitar al prizonierilor de război, precum şi standardele minime cu privire la regimul juridic al străinilor, sistemul mandatelor, creat în cadrul Ligii Naţiunilor Unite, pentru protecţia popoarelor a populaţiilor din colonii şi a minorităţiilor naţionale din anumite teritorii, etc.

Ruptura cu această tradiţie a fost marcată de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor.

În art. 35 şi 35 primul tratat în materia drepturilor omului, reglementează procedura cererilor individuale care dă posibilitate persoanelor fizice, care se pretind victime ale încălcării, de către una dintre înaltele părţi contractante, a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de Protocoalele sale, să sezizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei, persoana fizică dobândeşte calitatea de subiect de  drept internaţional şi poate sta pe poziţii egale cu statul în relaţiile internaţionale. Această poziţie a persoanei fizice a fost întărită şi de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Tratatele, dupa cum ştim, sunt creatorii şi destinatare şi deasemeni se pot retrage, lucru pe care nu îl putem afirma despre Tratatele Uniunii Europene, care sunt total diferite. Acestea impun consolidarea obiectului organizaţiei şi au organe supra statale de aplicare a normelor. Retragerea de la aceste Tratate nu este permisă.

Cu alte cuvinte, în cadrul UE s-a instituit un sistem de protecţie a drepturilor omului care este, aşadar, esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – CEDO[5] (adoptată în 1953) – care are caracter subsidiar.

Charta, în forma iniţială, a fost un acord inter-instituţional, care nu avea forţă de constrângere nici pentru statele membre şi nici pentru instituţiile comunitare, importanţa ei pentru protecţia europeană a drepturilor omului este în afara oricărei îndoieli. Însă, Carta va deveni o sursă de inspiraţie importantă pentru judecătorul comunitar în aplicarea normelor cuprinse în ordinea juridică pe care acesta este chemat să o apere prin raportare la principiile cuprinse  în textul ei[6].

Charta Drepturilor Omului cuprinde:

–         Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite;

–         Pactul Internaţional cu privire la drepturile Civile şi Politice;

–         Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Tipologii ale drepturilor omului.

O tipologie a drepturilor din Chartă ar cuprinde , după J. Donnelly, cinci mari categorii:

–         drepturi personale şi la subzistenţă (care asigură o minimă protecţie a vieţii şi demnităţii persoanei);

–         drepturi juridice ( protejează individual în relaţia cu statul);

–         drepturi civile, sociale şi culturale (asigură integrarea activă a individului în societate);

–         drepturi economice (care asigură un control asupra naturii şi condiţiilor în care se desfăşoară munca);

–         drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a influenţa normele şi structurile societăţii)[7].

O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, individul ca entitate fizică şi morală, este protejat prin garantarea: dreptului la viaţă[8], dreptul de a nu fi supus scalviei şi servituţii[9], dreptul individului de a i se recunoaşte personalitatea juridică[10], dreptul la viaţă privată, onoare şi reputaţie[11], libertatea de adopta orice credinţă religioasă[12], protecţia familiei[13] şi a copiilor[14].

Libertăţile personale care protejează poziţia individului în societate reprezintă o altă caegorie de garanţii. În cadrul acestul grup, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice prevede: dreptul la libertate şi securitate personală[15], libertatea de mişcare[16], dreptul străinilor de a nu fi expuzaţi[17], libertatea de opinie şi expresie[18] şi limitarea ei doar de interdicţia propagandei pentru război şi discriminare[19], etc.

Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din Convenţie. Lor li se adaugă libertatea de asociere (art. 22) şi de întrunire paşnică (art. 21).

Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracţiuni sau de încălcarea ordinii publice el este protejat de exerciţiul abuziv al puterii publice de existenţa garanţiilor judiciare. Între acestea Pactul prevede o serie de principii şi drepturi , cum ar fi: egalitatea indivizilor în faţa oricărui tripunal competent, independent şi  imparţial (art. 14); reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate (art. 10); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 7). La acestea se adugă prevederile speciale legate de pedeapsa cu moartea (art. 6, par. 2-6).

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice instituie, de asemenea, o serie de garanţii legate de tratamentul egal şi interzicerea oricărei forme de discriminare (art. 26), precum şi egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii. El prevede protecţia identităţii culturale, religioase şi lingvistice a minorităţilor entice (art. 27).

Drepturile economice regmentează: dreptul la muncă (art. 6), la condiţii de muncă decente şi la un salariu echitabil (art. 7); dreptul de înfinţa şi asocia în sindicate (art. 8); dreptul la securitate social (art. 9).

Drepturile sociale au în vedere: protecţia familiei (art. 10), drepturi special referitoare la asistenţa socială a mamelor (art. 10, par. 2) şi copiilor (art. 10, par. 3); dreptul la un standard decent ce include hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa (art. 11); dreptul la sănătate (art. 12); etc.

O categorie distinctă este aceea a drepturilor culturale: dreptul la educaţie (art. 13 şi 14), dreptul de a participa activ la viaţa culturală precum şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile sale (art. 15, par. 1, lit. a, b);

Charta se deosebeşte de CEDO tocmai prin lipsa forţei juridice din momentul elaborării, din punct de vedere cantitativ ea conţine atât drepturile şi libertăţile fundamentale – de natură civilă şi politică – cuprinse, în general în CEDO, dar şi drepturi sociale, inspirate de Charta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător, drepturile copilului sau protecţia datelor cu caracter personal[20]. Totodată, Carta acoperă şi drepturile politice ale cetăţenilor Uniunii, care, prin definiţie, nu pot fi regăsite în cadrul CEDO.

Această listă a fost în continuare dezvoltată în tratate, declaraţii, convenţii, etc., centrate pe reglementarea unor problem special, cum ar fi: genocidul, drepturile politice ale femeii, eliminarea oricărei forme de discriminare a femeii, a discriminării rasiale, interzicerea torturii, drepturile copiilor[21], etc. În dreptul internaţional aceste drepturi se structurează într-un sistem complex şi interdependent de garanţii.

În prezent, aşa cum am mai spus, această Chartă face parte integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, în care se precizează că Uniunea Europeană se bazează pe  valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor, dorind să fie o societate care practică toleranţa, justiţia şi solidaritatea şi având ca scop promovarea păcii, a valorilor acesteia şi a bunăstării popoarelor sale[22].

Definiţia de lucru la nivelul sistemului Naţiunilor Unite a fost formulată de Loius Lenkin (1990) astfel: ,,Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte”!

Asupra acestei definiţii se cuvine a reflecta şi noi în studiul de faţă.

Libertăţile şi imunităţile menţionate în definiţie se referă la protecţia împotriva autorităţilor publice în sfera privată. Ele presupun, în acelaşi timp, garanţii în sensul acţiunii pozitive a statului în scopul realizării unor drepturi de natură economică, socială şi culturală. Linertăţile şi imunităţile protejează întreaga feră a drepturilor negative şi pozitive.

În al doilea rând, definiţia lui Lenkin subliniază că baza acestor drepturi se regăseşte în valorile contemporane acceptate de întreaga comunitate internaţională,  fără nicio discriminare între diferite civilizaţii sau culturi, ori privilegii ale ,,naţiunilor civilizate”.

Definiţia evidenţiază mai apoi particularitatea acestor drepturi de a reprezenta o clasă specială de drepturi subiective, pe care orice fiinţă umnă, în virtutea acestei calităţi şi prin simplul fapt al naşterii, le deţine. Doctrinele drepturilor omului stabilesc astfel o echivalenţă între a avea drepturile omului şi a fi uman: ,,În afara valorificării drepturilor omului, persoana devine, spune Donnely, alienată faţă de propria sa natură. Astfel, drepturile omului sunt inalienabile, nu numai în sensul că persoanei nu i se poate refuza satisfacerea acestor drepturi dar şi în sensul că pierderea acestor drepturi este moral imposibilă: nu se pot pierde aceste drepturi şi trăi în acelaşi timp ca fiinţă umană”[23].

            Prin diferite convenţii şi pacte adoptate de Naţiunile Unite şi organismele sale specializate (OIM, UNESCO, etc.,) au fost reglementate: drepturi specifice (la nondiscriminare şi tratament egal, civile, politice, economice şi culturale, etc.), drepturile persoanelor care aparţin unor colectivităţi (minorităţile etnice, lingvistice, religioase).

Prin intermediul celei de a treia generaţii de Drepturi ale Omului au fost reglementate drepturi complexe cum ar fi cel la dezvoltare durabilă şi la solidaritate. De asemenea, a patra generaţie a Drepturilor Omului ridică problema obligaţiilor faţă de comunitate.

În decursul a peste cincizeci de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Naţiunile Unite au creat şi dezvoltat un sistem complex, care se doreşte a fi din ce în ce mai eficient, de monitorizare a implementării şi respectării Drepturilor Omului.

De asemenea, în cadrul dreptului comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor omului, mai ales de cele prevăzute de CEDO. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea să adere la Convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în 1996, a arătat că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană – UE, ca organizaţii care au la bază metode diferite de cooperare[24].

Astfel, apar două tratate despre care amintim mai jos, unul reprezentand drepturile „pozitive” , celalalt reprezentand drepturile „negative” – de a nu face. Acestea cuprind două articole în plus: pentru neîndeplinirea datoriilor contractuale nu se va mai face închisoare şi pentru adopţia copiilor. Acestea introduc deasemenea şi o nouă categorie de drepturi, drepturi nonderogabile.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene[25] precizează faptul că unul dintre obiectivele UE este acela de a consolida protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, dar şi de a menţine şi dezvolta Uniunea ca un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Pentru a înţelege esenţa UE, acelaşi Tratat prevede că Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.

Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam care precizează intenţia statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de Justiţie în domeniul controlului respectării drepturilor fundamentale de către organele comunitare. Totodată, Tratatul pune în lumină importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiţie de aderare la UE, dar şi unul dintre principiile ce guvernează, în general, relaţiile externe ale Uniunii Europene. Însă, acest respect trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de principii, luarea în considerare a acestor drepturi fiind o realitate ce se impune cu putere în relaţiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii, cât şi al încheierii acordurilor de asociere, care vor cuprinde prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiţionare[26].

Paralel cu procesul de universalizare a Drepturilor Omului, de transformare a lor în standarde internaţionale globale, se poate observa şi un proces de contextualizare – de reglementare nu numai a unei liste din ce în ce mai ample de drepturi concrete, dar şi a situaţiei concrete a unor persoane şi grupuri. De exemplu, făcând referire la situaţia copiilor în conflicte armate, la o serie de practici care dăunează sănătăţii femeii, la vânzarea camuflată de copii prin intermediul adopţiei internaţionale, la vârsta minimă pentru consimţământul la căsătorie, etc. .

De asemenea, unele documente în materie, fac referiri exprese la discriminarea pozitivă, asigurând pe acestă cale o protecţie reală şi efectivă a unor persoane ce aparţin de regulă unor grupuri marginalizate, vulnerabile – femei, copii, minorităţi etnice, etc.. De exemplul în Comentariul General[27] asupra articolului 27 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice – referitor la drepturile minorităţilor etnice de a-şi conserva identitatea culturală – Comitetul pentru Drepturile Omului a precizat că ,,folosinţa acestor drepturi ar putea presupune măsuri legale pozitive de protecţie şi măsuri menite să asigure participarea efectivă a membrilor comunităţilor minoritare la luarea deciziilor în aspecte care îl privesc direct”. Un alt  exemplu ilustrativ pentru discriminarea pozitivă îl reprezintă art. 4 din Convenţia referitoare la Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva femeii[28].

Prin aderarea la Chartă, care este un tratat internaţional multilateral, statele părţi recunoaşteau că ,,drepturile omului” la care se referă[29] Charta, sunt de interes internaţional li nu fac obiectul exclusiv al jurisdicţiei lor interne.

În prezent, această Chartă face parte integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, în care se precizează că Uniunea Europeană se bazează pe  valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor, dorind să fie o societate care practică toleranţa, justiţia şi solidaritatea şi având ca scop promovarea păcii, a valorilor acesteia şi a bunăstării popoarelor sale.

Charta stabileşte clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce priveşte acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii Europene şi de statele membre în aplicarea dreptului comunitar.

Drepturile fundamentale ale omului, atât cele garantate de CEDO, cât şi cele care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul UE, ca principii generale. Se doreşte astfel o precizare clară că Uniunea recunoaşte, în plus faţă de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare prevăzute de cele două surse amintite mai sus, în calitate de principii generale, ceea ce va permite Curţii de Justiţie de a apela la aceste  surse din perspectiva evoluţiei viitoare.

Aşadar, putem concluziona ca Declaratia universala a drepturilor omului (Charta) adoptata in 1948, este punctul de pornire catre urmatoarele tratate care i-au succedat, Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice din 1966, pentru Pactul International pentru Drepturile Economice, Sociale si Civile tot din 1966, Pactul pentru Protectia Documentelor cat si cel privind abolirea pedepselor capitale din 1989.

 

BIBLIOGRAFIE

Bîrsan, Corneliu, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului, în Revista română de drept comunitar, Editura Rosetti, Bucureşti, nr.1-2003 (sept.-oct.);

Donnelly, J., Universal Human Righrs in Theory and Practice, London, Cornell University Press, 1989;

Lenkin, Loius, The Age of Right, New York, Columbia University Press, 1990;

Selejan-Guţan, Bianca, Sistemul jurisdicţioanal european de protecţie a drepturilor omului, Edit. Universităţii Lucian Blaga, 2003;

IDEM, Protecţia europeană a drepturilor omului, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004;

Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

 


[1] Loius Lenkin (1990), The Age of Right, New York, Columbia University Press, p. 38;

[2] În ordine cronologică primele Declaraţii au apărut în Statele Unite ale Americii (iunie 1776 Declaraţia drepturilor cetăţenilor statului Viriginia, septembrie Pennsylvanie 1776, noiembrie 1776 Maryland, iulie 1777 Vermont, martie 1780 Massachusetts, octombrie 1783 New Hampshire). În ciuda acestor priorităţi cronologice Europa este considerată leagănul Declaraţiilor Drepturilor Omului;

[3] Bianca Sellejean-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 7;

[4] Ibidem;

[5] Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp.129-143;

[6] Ibidem;

[7] Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept…, p. 126;

[8] Art. 6, par. 1;

[9] Art. 8, par. 1-2;

[10] Art. 16;

[11] Art. 17;

[12] Art. 18, par. 1-2;

[13] Art. 23;

[14] Art. 24;

[15] Art. 9;

[16] Art. 12;

[17] Art. 13;

[18] Art. 19;

[19] Art. 20;

[20] Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului, în Revista română de drept comunitar, Editura Rosetti, Bucureşti, nr.1-2003 (sept.-oct.), p.36;

[21] Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept…, p. 127;

[22] Ibidem;

[23] J. Donnelly, (1989), Universal Human Righrs in Theory and Practice, London, Cornell University Press, p. 17;

[24]  Tratatul  semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;

[25]  Tratatul  semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999;

[26] Bianca Seleja-Guţan, Sistemul jurisdicţioanal european de protecţie a drepturilor omului, Edit. Universităţii Lucian Blaga, 2003, pp. 63-64;

[27] Comentariul General nr. 23 (50) art. 27, adoptat de Comitetul ONU pentru Drepturile Omului în baza art. 40, alin. 4, din Actul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat de comitet la cea de-a 1314 şedinţă, la 6 aprilie 1994;

[28] J. Donnelly, (1989), Universal Human Righrs in Theory and Practice, London, Cornell University Press, p. 17;

[29] Bianca Selejean-Guţan, Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului…,  p. 17;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s