COMPETENŢA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRATIVE

COMPETENŢA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRATIVE

Legea contenciosului administrativ din 1925 a dat competenţa soluţionării litigiilor de contencios administrativ curţilor de apel în fond şi curţilor de casaţie în recurs. Acest contencios administrativ a dăinuit până în anul 1948, când a fost înlăturat, considerându-se incompatibil cu orânduirea de stat socialistă. După această dată, instanţele judecătoreşti aveau competenţa să judece legalitatea actelor administrative numai în cazul în car legea prevedea expres acest lucru şi au fost destul de puţine cazurile în care puteau să o facă.

Instanţele de contencios, administrativ sunt: tribunalele judeţene, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, aceasta din urmă numai ca instanţă de recurs. În cadrul acestora sunt organizate secţii de contencios administrativ[1].

Controlul exercitat de instanţele de drept comun.

            Unele avute normative cuprind dispoziţii care prevăd dreptul persoanelor fizice şi juridice nemulţumite de modul în care le-a fost rezolvată o cerere la un drept recunoscut de lege, de către autorităţile administraţiei publice sau de serviciile publice administrative, să se poată adresa cu plângeri sau contestaţii nu la instanţele de contencios administrativ, ci la instanţele de drept comun – la judecătoria, tribunalulul sau curtea de apel în a cărei rază de activitate îşi are sediul cel care a emis actul, adică pârâtul[2].

Judecătoriile, sunt competente să soluţioneze de pildă, unele cereri care privesc:

–          Actele notariale, prevăzute de Legea nr. 36/1995.

Potrivit dispoziţiilor art. 100 din această lege, anularea actelor notariale şi soluţionarea plângerilor formulate împotriva încheierii de respingere a îndeplinirii unui act notarial sunt de competenţa judecătoriei. Tot de competenţa instanţelor judecătoreşti este şi reconstituirea actelor dispărute, fără să mai fi rămas un original, dacă părţile interesate nu cad de accord  cu privire la reconstituire. Aceste dispoziţii sunt aplicabile, în mod corespunzător şi actelor notariale îndeplinite de autorităţile administraţiei publice locale şi de reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare[3].

Procesele verbale de constatare şi sancţionare a contravenţilor, al căror regim juridic este prevăzut de Legea nr. 32/1968, modoficată prin Ordonanţa nr. 12/1994. Potrivit reglementărilor în materie, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia, care se rezolvă de judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, iar în anumite cazuri, expres arătate de lege, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază contravenentul[4].

Actele de stare civilă, în cazurile în care autorităţile locale competente refuză să efectueze o înregistrare privitoare la actele sau faptele de stare civilă ce intră în atribuţiile lor, precum şi în situaţia anulării, rectificării sau completării unei înregistrări în registrul de stare civilă şi al respingerii unei cereri privitoare la reconstituirea actelor de stare civilă sau de deliberare a certificatelor de stare civilă.

Sfera actelor administrative supuse contenciosului administrativ are în vedere actele emise de către trei mari categorii de autorităţi ale administraţiei publice: autorităţi administrative statale (Preşedintele României, Guvern, ministere şi alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, prefecţi) şi structuri subordonate acestora (servicii descentralizate, regii autonome, instituţii publice); autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene (consilii locale, primari, consilii judeţene) şi structurile subordonate acestora (regii autonome şi instituţii politice); organisme neguvernamentale (barouri de avocaţi, birourile notarilor publici, ş.a.), abilitate prin lege să presteze servicii publice[5].

În aceeaşi sferă însă, se cuprind şi actele emise de celelalte autorităţi publice (Parlament, autorităţi judecătoreşti, Curtea Constituţională) atunci când prin actele lor se realizează activităţi de natură administrativă[6].

Tot judecătoria este competentă să soluţioneze şi plângerile formulate împotriva autorităţii administraţiei publice locale care refuză să rezolve o cerere care are ca obiect înscrierea, prin menţiune pe actul de stare civilă, a numelui de familie ori a prenumelui retradus sau cu ortografia limbii materne.

Celelalte instanţe de drept comun – tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie – au de asemenea competenţa să rezolve unele litigii rezultate din actele administraţiei, fie ca instanţa de fond, fie ca instanţa de recurs, ori de câte ori legea le conferă această competenţă[7].

În Constituţia adoptată în anul 1965 s-a introdus principiul controlului legalităţii actelor administrative în condiţiile stabilite de lege şi cu excepţiile prevăzute de lege. În aceste condiţii a fost emisă legea 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale.

Introducerea principiului constituţional al verificării de către instanţele judecătoreşti a legalităţii actelor administrative a marcat o schimbare importantă în posibilitatea contestării în justiţie a actelor administrative ilegale. Cu toate acestea, numeroasele excepţii  pe care le prevedea legea 1/1967 precum şi restrângerea controlului judecătoresc prin extinderea până la abuz a exercitării controlului prin jurisdicţiile administrative au făcut să fie mereu îngustată sfera actelor administrative susceptibile de a fi atacate în justiţie[8].

Instanţa de contencios administrativ poate hotărî atât asupra daunelor materiale, cât şi asupra daunelor morale, fiind pentru prima dată când în legistlaţia română se consacră răspunderea pentru daunele morale[9].

După Revoluţia din Decembrie 1989 a fost adoptată Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990[10] care are o semnificaţie deosebită, întrucât dă o reală consistenţă juridică dreptului persoanelor fizice sau juridice vătămate printr-un act administrativ, de a obţine pe cale judecătorească anularea actului şi repararea pagubei[11].

Baza legală a contenciosului administrativ în România o constituie dispoziţiile art. 21 şi 48 din Constituţie, potrivit căruia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea într-un termen legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”[12], conform căreia orice persoană fizică sau jurudică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i repara cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”[13]; art. 122, alin 4 din Constituţie, potrivit căruia prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept; art.  135, alin. 1, din Legea nr. 215/2001, conform căruia în faţa administraţiei publice locale şi judeţene, prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, actele acestora precum şi pe cele ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia celor de gestiune curentă, dacă le consideră ilegale. Actul atacat este suspendat de drept”.

            De asemenea, activitatea de contencios administrativ este realizată de secţiile de contencios administrativ, înfiinţate pe baza art. 17 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, modificată prin Legea nr. 53/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a legii Contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, la tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti la curţile de apel şi la Curtea Supremă de Justiţie[14].

Se consideră act administrativ şi nu fapt atât refuzul manifestat expres, cât şi cel implicit, rezultat din tăcerea administraţiei sau din nepronunţarea sa în termenul prevăzut de lege[15]. În acest sens într-o cauză reclamanta – persoană fizică a cerut obligarea Consiliului local al sectorului I din municipiul Bucureşti, să-i răspundă la o cerere depusă. Instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată. Soluţionând cererea de recurs, secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie[16] , a statuat că acţiunea reclamantei este întemeiată, invocându-se refuzul nejustificat al pârâtului de a-i rezolva cererea privitoare la propunerea de restituire a unui teren intravilan, iar în continuare a precizat că ,,tăcerea, în cazul în care administraţia are obligaţia să facă ceva în analizarea unui drept recunoscut de lege, se consideră refuz nejustificat al unei pretenţii jurudice şi deschide celui vătămat în drepturile sale posibilitatea acţiunii în contencios administrativ. Ţinându-se seama de aceste considerente, recursul a fost admis, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe[17].

Atribuirea competenţei de control al actelor administrative instanţelor judeţene, prin Legea nr. 29/1990, satisface exigenţele europene în domeniul ocrotirii drepturilor fundamentale ale omului, în raport cu administraţia. Astfel, art. 6, par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului este principala dispoziţie care impune obligaţii referitoare la procedurile administrative. Trebuie precizat că jurisprudenţa Curţii europene a inclus în categoria drepturilor cu caracter civil, protejate de textul în discuţie şi drepturile care fac obiectul unei decizii administrative sau litigiilor între particulari şi stat[18].

Potrivit Legii nr. 29/1990, după epuizarea căilor administrative de atac, persoana vătămată se poate adresa Tribunalului judeţean sau, după caz, Curţii de Apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul[19].

Conform regulilor procedurale, plenititudinea de competenţă aparţine tribunalelor, curţile de Apel soluţionând cererile împotriva actelor emise de autorităţi publice centrale.

Împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunal se poate declara recurs la Curtea de Apel corespunzătoare Tribunalului, iar recursul îndreptat împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel, după distincţiile de mai sus, se soluţionează de Curtea Supremă de Justiţie. recursul se declară în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii[20].

În competenţa Curţii Supreme de Justiţie intră şi controlul actelor administrative jurisdicţionale care, potrivit art. 4, pot fi atacate cu recurs după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea Curţii este definitivă.

Competenţa instanţelor de contencios administrativ în judecarea unor cauze este reglementată şi în alte legi, cum ar fi: Legea nr. 73/1991[21] privind stabilirea unor drepturi de asigurări sociale, precum şi de modificare şi completare a uor reglementări din legistlaţia de asigurări sociale şi pensii; Legea nr. 80/1992 privind pensile şi alte drepturi de asigurări sociale ale agricultorilor; Legea autovizualului nr. 48/1992[22]; Legea nr. 53/1992[23] privind protecţia socială a persoanelor cu handicap; Legea nr. 61/1993[24] privind alocaţiile de stat pentru copii; Legea nr. 33/1994[25] privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din evaluarea dispoziţiilor constituţionale, ale Legii nr. 29/1990, a practicii instanţelor şi a doctrinei, se poate aprecia că în România stadiul legistlaţiei permite aplicarea prevederilor Convenţiei europene în practica instanţelor de contencios administrativ, asigurând o apărare efectivă a drepturilor fundamentale ale omului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Negoiţă, Alexandru, Contenciosul administrativ şi elemente de drept administrativ, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1992;

Negulescu, Paul, Alexianu, G., Tratat de drept public, Tomul II, Casa Şcoalelor, 1943;

Preda, Mircea, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

Idem, Drept administrativ, Partea generală, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Prisăcaru, Valentin, I., Contenciosul adminstrativ român, Edit. All, Bucureşti, 1994;

Purdă, Nicolae, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

 

STUDII ŞI ARTICOLE

Iorgovan, Antonie, Vida, Ioan, Constituţionalizarea contenciosului administrativ român, Revista ,,Dreptul”, nr. 5-6/1994;

Pătulea, Vasile, Discuţii în legătură cu căile de atac împotriva actelor administrative jurisdicţionale, Revista ,,Dreptul”, nr. 2/1998;

Santai, Ioan, Competenţa instanţelor judecătoreşti referitoare la încălcarea legii în activitatea autorităţilor administrative publice, Revista ,,Dreptul”, nr. 1/1995;


[1] Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1993., p. 249;

[2] Ibidem, p. 250;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 286-287;

[6] Ibidem, p. 287;

[7] Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală…, p. 250;

[8] Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, D. Brezoianu, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu, Drept administrativ, coord. I. Alexandru, Edit. Omnia, Braşov, 1999, p. 634;

[9] Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală…, p. 249;

[10] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 122 din 8 noiembrie 1990;

[11] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale…, p. 285;

[12] Art. 48, alin.1 din Constituţia României;

[13] Art. 1 din Legea nr. 29/1990;

[14] Publicată în Monitorul Oficial nr. 122 din noiembrie 1990, iar Legea nr. 59/1993 publicată în Monitorul Oficial, nr. 177 din iunie 1993;

[15] Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp. 167-168;

[16] Cf. deciziei nr. 67/1993;

[17] Valentin I. Prisăcaru, Contenciosul adminstrativ român, Edit. All, Bucureşti, 1994, p. 178;

[18] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale…, p. 288;

[19] Ibidem;

[20] Cf. art. 6 şi 14;

[21] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 251 din 16 decembrie 1991;

[22] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 104 din 25 iunie 1992;

[23] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 119 din 4 iunie 1992;

[24] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 233 din 28 septembrie 1993;

[25] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 139 din 2 iunie 1994;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s