CONSILIUL EUROPEAN

CONSILIUL EUROPEAN

1.      Constituirea Consiliului European (1974)

,,Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi stabileşte orientările politice generale necesare acestei dezvoltări[1].

Deciziile care se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice. Consultările şi negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmontarea dificultăţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întodeauna utile.

În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de stat şi guverne (summit-uri), care să constituie cadrul organizatoric propice unor astfel de discuţii.

Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961, pentru ca 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedintelui francez Valéry Giscard d’ Estaing, să fie instituţionalizate sub forma Consiliului European, organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel.

Consiliul European nu este instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul, Curtea de Justitie şi Curtea de Conturi şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă, cum sunt C.O.R.E.P.E.R., Comitetul Regiunilor.

Consiliul European nu deţine putere publică la nivelul Uniunii Europene. Influenţa sa se manifestă cu pregnanţă la nivel informal, deoarece şefii de stat şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate. Consiliul European a devenit instituţie a Uniunea Europene de abia în anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European.

În februarie 1961 are loc la Paris o conferinţă a şefilor de state şi guverne comunitare – în cadrul căreia s-a pus problema creării unui sistem de cooperare politica europeană. Au urmat alte conferinţe care nu pot fi considerate ca făcând parte din procesul instituţional comunitar, deoarece nu au beneficiat de un cadru organizatoric legal, desfăşurindu-se excepţional, în funcţie de evenimentele politice.

      1. 2.     Componenţa şi funcţionarea Consiliului European

Componenţa

În prezent, Consiliul European, compus din şefi de stat şi de guvern, nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul Comunităţilor Europene format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat membru[2]. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European[3]. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, iar preşedintele Comisiei poate fi asistat de un membru al Comisiei.

Pe 13 decembrie 2004 Consiliul Miniştrilor al Uniunii Europene a hotărât ca, din anul 2009 preşedinţia Consiliului European să fie alcătuită dintr-un grup de trei ţări membre ale Uniunii Europene, cu un mandat de câte un an şi jumătate. În această perioadă câte o ţară din grupul celor trei va deţine preşedinţia Consiliului European. Din fiecare grup va face parte câte o ţară mare şi una mică din Uniunea Europena şi cel puţin una din ţările recent aderate, inclusiv România şi Bulgaria, care au aderat în 2007. Aproximativ întreaga Europă este cuprinsă în această organizaţie,cu excepţia Iugoslaviei şi Belarus.

Pregătirea lucrărilor

Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său, sau, atunci când situaţia o impune, preşedintele poate convoca o reuniune extraordinară.

Consiliul European se întruneşte se obicei la Bruxelles. Înainte de introducerea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, în perioada în care statele member care deţineau prin rotaţie preşedinţia Consiliului exercitau şi preşedinţia Consiliului European, cel puţin o întâlnire dintre cele două organizate de statul care deţinea preşedinţia avea loc în capitala naţională sau în alte oraşe din acel stat. De aici şi denumirile ,,Consiliul European de la Copenhaga”, ,,Consiliul European de la Essen”, ,,Consiliul Euopean de la Helsinki”, etc.

În prezent Regulile de procedură ale Consiliului European prevăd că acesta se va întâlni la Bruxelles. În situaţii excepţionale, preşedintele Consiliului European împreună cu Consiliul Afaceri Generale sau C.O.R.E.P.E.R., pot decide cu unanimitate organizarea unei întruniri a Consiliului şi alt oraş euopean.

Consiliul Afaceri Generale pregăteşte lucrările şi asigură acţiunile necesare pentru ducerea la îndeplinire a deciziilor Consiliului European. Întreaga activitate a Consiliului European se bazează pe o ,,strânsă cooperare”, concretizată în întâlniri regulate, între preşedintele său, preşedintele Comisiei şi preşedinţia rotativă a Consiliului (respectiv reprezentanţii statului care deţine preşedinţia Consiliului).

În desfăşurarea activităţilor sale Consiliul European este asistat de Secretariatul  General al Consiliului, inclusiv întrunirile sale sunt organizate cu sprijinul logistic al secretariatului. Secretarul General al Consiliului participă la întrunirile Consiliului European şi îi administrează bugetul.

Conform regulilor de procedură, agenda Consiliului European se stabileşte înainte de întâlnirile ordinare. Preşedintele, preşedinţia Consiliului European şi preşedintele Comisiei supun proiectul de agendă dezbaterii Consiliului Afaceri Generale cu cel puţin patru săptămâni înaintea întâlnirii ordinare. Propunerile diferitelor formaţiuni ale Consiliului sunt transmise Consiliului Afaceri Generale. O întâlnire a Consiliului Afaceri Generale are loc cu cinci zile înaintea întrunirii Consiliului European pentru o discuţie finală asupra agendei. După această ultimă discuţie asupra agendei, cu excepţia situaţiilor imperative şi neprevăzute, nici o altă configuraţie a Consiliului sau un alt organ pregătitor al întâlnirii nu poate propune ca  un nou subiect să fie adăugat pe agendă, aşa cum a fost propusă de Consiliul Afaceri Generale. Consiliul European îşi stabileşte agenda de la începutul întrunirii sale. Pe agendă intră, ca regulă generală, doar aspectele care au fost examinate anterior de Consiliul Afaceri Generale.

 

      1. 3.      ORGANIZAREA CONSILIULUI EUROPEAN

Fundamentul juridic al Consiliului European îl constituie Actul Unic European care prevede înfiinţarea acestuia,compunerea şi frecvenţa reuniunilor[4].

Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei instituţii. Consiliul European se întruneşte pe durata a două zile, deşi pot să existe şi excepţii, precum s-a întâmplat în decembrie 2000 la Nisa, când reuniunea a durat patru zile.

Cadrul organizatoric ce stă la originea Consiliului European este reprezentat de întâlnirile la cel mai înalt nivel ale şefilor de stat şi de guvern, denumite summit-uri, practicate între anii 1961 şi 1974 şi anume: Paris (februarie 1961), Bonn (iulie 1961), Roma (mai 1967), Haga (decembrie 1969), Paris (octombrie 1972, primul summit ,,al celor 9” state membre), Copenhaga (decembrie 1973), Paris decembrie 1974). Cele mai importante summit-uri au fost considerate cele de la Haga (decembrie 1969) şi Paris (octombrie 1972).

Summit-ul de la Haga a avut drept sarcină deblocarea construcţiei europene şi asumarea de angajamente politice. Rezultatele acestei conferinţe privesc: desăvârşirea politicii agricole, negocierile cu Marea Britanie, noi cereri de aderare, punerea în aplicare a uniunii economice şi monetare, etc.

Conferinţa de la Paris a fost întrunită din iniţiativa preşedintelui Republicii Franceze, Valeréri Giscard d’Estaing, în zilele 19-20 octombrie, 1972. Ea a definit, în preambulul comunicatului său final, o serie de principii referitoare la relaţiile externe, ca temei al necesităţii firmării pe plan mondial a Comunităţilor europene, în caliatate de entitate distinctă. Publicat la sfârşitul conferinţei, comunicatul cuprinde o serie de angajamente politice: continuarea şi desăvârşirea unei uniuni economice şi monetare; punerea în aplicare a unei politici regionale; dezvoltarea politicii sociale şi a politicilor: industrială, ştiinţifică şi tehnologică; politicile mediului şi energiei; definirea principiilor politicii externe comune faţă de statele în curs de dezvoltare, de statele industrializate, şi faţă de statele din Europa de est; cooperarea politică; dezvoltarea instituţională.

Actele adoptate cu ocazia acestor summit-uri nu sunt acte comunitare, sunt angajamente politice, care din punct de vedere juridic nu pot fi sancţionate. Rolul acestor summit-uri a fost mai ales de a da un impuls instituţiilor comunitare, de a debloca anumite negocieri (de exemplu, la Haga, pentru negocierea în privinţa aderării Marii Britanii), asumarea de angajamente politice solemne şi iniţiative noi[5].

Sistemul summit-urilor ,,excelent în principiu” a fost considerat că prezintă inconveniente ,,spre deosebire de instituţii care se întruneau la date fixe”. Din acest motiv, prin Summit-ul de la Paris, s-a decis (la propunerea preşedintelui francez) ca, întâlnirile la cel mai înalt nivel să aibă loc într-o formă mai puţin solemnă, şi regulată, aceea a Consiliului European[6].

      1. 4.      NATURA JURIDICĂ

Existenţa Consiliului European a fost juridic consacrată prin Actul Unic European, care prevede în art. 2 că, acesta reuneşte şefii de stat sau de guvern din statele membre, precum şi pe preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri de externe şi de un membru al Comisiei.

El se întruneşte de cel puţin două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, sub preşedenţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită preşedenţia Consiliului.

Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia Europeană. În prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedenţia Consiliului U.E., însă, prin Tratatul de la Nisa s-a hotărât ca, un Consiliu European de fiecare preşedenţie se va ţine la Bruxelles, iar când Uniunea va număra douăzeci şi opt de membri, toate reuniunile acestui Consiliu să aibă loc la Bruxelles.

Prin Tratatul de la Maastricht, care a reluat, în această privinţă aproape identic dispoziţiile din Actul Unic, în art. D, dobândeşte un statut oficial. Rolul său este de a daimpulsurile necesare dezvoltării Uniunii, şi de a defini orientările sale generale.

Consiliul European nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele comunitare.El se pronunţă numai din punct de vedere politic, iar sarcina punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituţiilor comunitare, în special Consiliului Uniunii Europene.

În acest domeniu, Tratatul de la Mastricht[7], precizează rolul Consiliului European şi anume să precizeze modul de conlucrare al acestuia cu Consiliul Uniunii Europene, în aplicarea politicii comunitare, după cum urmează:

-defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării;

– stabileşte strategii comune care vor fi implementate la nivelul Uniunii, în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele care vor trebui furnizate de Uniune şi de statele membre;

Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat diferit în ceea ce priveşte natura sa juridică[8].

Consiliul European a fost apreciat în unele opinii ca fiind un organ interguvernamental de cooperare, având atribuţii de orientare generală a politicii comunitare. S-a apreciat că funcţionează ca o instanţă politică[9] fără să facă parte din sistemul instituţiilor comunitare, dar care respectă competenţele acestor instituţii.

S-a exprimat şi opinia conform căreia Consiliul European reprezintă un organ de sine stătător, el putând să acţioneze atât în calitate de oragan comunitar (substituindu-se Consiliului Uniunii Europene ),cât şi ca organ interguvernamental[10].

Modul de conlucrare al Consiliului European cu Consiliul U.E. în/şi pentru punerea în aplicare a politicii comunitare se realizează astfel:

– deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comună sunt luate de Consiliul Uniunii Europene, pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European;

-Consiliul Uniunii Euopene recomandă Consiliului European strategii commune şi le pune în aplicare, în special prin adoptarea unor acţiuni comune şi a unor poziţii comune;

– Consiliul Uniunii Europene asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea Uniunii.

 Tratatul de la Amsterdam a confirmat statutul Consiliului European ca principală sursă a impulsului pentru integrarea Europei. Consiliul European are cel mai înalt statut politic. Astfel, Consiliul European, deliberând pe baza raportului Consiliului Uniunii Europene, adoptă concluzii de orientare generală a politicilor economice ale statelor membre şi ale Comunităţii. Pe baza acestor concluzii, Consiliul U.E., hotărând cu majoritate calificată, adoptă o recomandare care stabileşte orientările generale[11].

 

      1. 5.      Rolul Consiliului European

Consiliul European a fost considerat încă de la formarea sa sub această denumire, ca fiind catalizatorul integrării europene la nivel de concepţie şi decizie politică.

Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul European oferă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale. Acesta nu exercită funcţii legistlative. Noua reglementare menţine formularea vagă asupra rolului Consiliului European. Dacă această prudenţă în a desemna clar atribuţii coerente pentru Consiliul European se justifica în momentul în care nu era instituţie comunitară , considerăm că, odată cu includerea sa între instituţiile Uniunii, se impunea şi o determinare mai clară a rolului său, respectiv a unor atribuţii specifice pe care le poate exercita.

Rolul Consiliului European în viaţa Uniunii trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esenţa: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are dreptul de a adopta acte legistlative la nivel comunitar, în mod uzual deciziile luate la nivelul Consiliului European se impun Consiliului, care le transformă în norme juridice obligatorii; pe de altă parte, uneori, chiar Consiliul este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare Sumit-urilor Consiliului European.

Concluzionăm structura referatului de faţă prin următoarele precizări:

Prin urmare, Consiliul European nu este o instituţie nici a Comunităţilor, nici a Uniunii, este considerat în doctrină că ,,există şi acţionează mai curând ca un super-Consiliu, în componenţa precizată”.

Prin Tratatul de la Nisa, Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra fiecăreia dintre reuniuni şi un raport anual, cu privire la progresele realizate de Uniune[12]. Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspective extinderii Uniunii la 27 de state[13]. Majoritatea instituţilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul Uniunii Europene, numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E., etc[14].

Prin Tratatul de la Lisabona Consiliul European devine instituţie a Uniunii Europene.

Consiliul European nu are dreptul să ia decizii cu efect juridic, are totuşi un efect directiv. Rezultatele consultărilor sunt consemnate în ,,Concluziile preşedinţiei”, care apoi sunt puse în practică de celelalte intituţii europene.

Adoptat în 1992, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat ,,cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor Europene de la semnarea Tratatului de la Roma”[15]. El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive[16].

Structura tratatului poate fi comparată cu un ,,templu”, format dintr-un ,,frontispiciu” – care enumeră obiectivele sale: cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică şi politica externă comună) şi trei ,,piloni” pe care se întemeiază Uniunea Euopeană:

Primul, cu caracter comunitar, relevă în esenţă ,,Comunitatea Europeană” (sau mai exact ,,Comunităţile Europene”), punând accentul pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în relaţiile dintre Uniune şi statele membre, pe crearea unei cetăţenii europene[17], pe uniunea economică şi monetară[18], pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului), şi pe întărirea controlului exercitat de Parlamentul European. Cetăţenia Europeană dă dreptul persoanei respective să circule liber şi să muncească pe teritoriul Uniunii, să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene, să fie protejat de autorităţile diplomatice ale oricărui stat membru[19], etc.;

Al doilea ,,pilon” are un caracter interguvernamental şi se referă la politica externă şi de securitate comună;

Şi în sfârşit al treilea ,,pilon” , de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiţie şi poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor;

Competenţe. Consiliul European a avut un rol important în evoluţia construcţiei comunitare, în cadrul reuniunilor sale adoptându-se măsuri deosebit de importante. Competenţele sale nu au fost clar definite nici în dispoziţiile Comunicatuluifinal al Conferinţei de la Paris din 1974, nici în dispoziţiile Actului Unic European. S-a apreciat, că are rol de decizie şi de direcţionare politică a construcţiei comunitare, revenindu-i următoarele competenţe:

–          orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii  comunitare;

–          impulsionarea politicilor comunitare generale;

–          coordonarea politicilor comunitare;

–          definirea noilor sectoare de activitate comunitară.

În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European adoptă următoarele documente:

–          decizii în problemele cele mai importante;

–          decizii de procedură, prin care se realizează declinarea de competenţă în favoarea;

–          Consiliului Miniştrilor sau a altor instituţii comunitare;

–          orientări şi directive;

–          declaraţii;

În doctrină se apreciază, de asemenea, că existenţa Consiliului European modifică întregul echilibru instituţional al Uniunii Europene: în faţa structurilor comunitare cu legitimitate nesigură. Consiliul European, în mod special după desemnarea sa ca instituţie a Uniunii, se poate considera şi el, ca un ,,guvern” al Europei unite. În practică, reuniunile sale constituie ,,moment forte ale unificării europene”.

 

BIBLIOGRAFIE

BAUN, Michael J., An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of European Integration, Westview Press, Colorado- Oxford, 1996;

CARTOU, Louis, L’ Union Européenne. Traités Paris, Roma, Mastricht, Ed. Dalloz, Paris;

FILIPESCU, Ion,  P., FUEREA, Augustin, Drept instituţional comunitar european, Edit. Actami, Bucureşti, 2000;

MANIN, P., Les communantes europeennes; L’ Union Europeennees, Droit institutionnel, Paris;

MARCU, V., Drept Internaţional Comunitar, Edit. Nora, Bucureşti, 1999;

LEICU, Corina,  LEICU, Ioan, Instituţiile comunitare, Edit. Lumina Lex, 1996;

TĂNĂSESCU, Elena, Simina, IANCU, Ghe., DEACONU, Ştefan, CUC, Mihai Horia, Cetăţenia europeană, Edit. All Beck, 2003;

 

 

Reviste şi articole:

 

DUCULESCU, Victor, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii Europene, în Revista de Drept comercial, nr. 3/2001;

 

ŢINCA, Ovidiu, Tratatul de Nisa, ,,Dreptul”, nr. 9/2001;

 


[1] Art. 4, alin. 1 din Tratatul UE;

[2] Art. 203, alin. 1, C.E.;

[3] Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 privin adoptarea Regulilor sale  de procedură, publicată în J.O.U.E.L. 315/51/2/12/2009;

[4] Art.2 în Titlul I (Dispoziţii comune);

[5] Louis Cartou, L’ Union Européenne. Traités Paris, Roma, Mastricht, Ed. Dalloz, Paris, p. 80;

[6] Prima reuniune a Consiliului European a avut loc la Dublin (10 şi 11 martie, 1975), capitala statului care asigura preşedenţia Consiliului Uniunii Europene într-o localitate din cadrul statului respectiv.

[7] Art. 13 alin. 1 şi 2;

[8] V. Marcu, Drept Internaţional Comunitar, Edit. Nora, Bucureşti, 1999, p. 45;

[9] P. Manin, Les communantes europeennes; L’ Union Europeennees, Droit institutionnel, Paris, p. 153;

[10] Ibidem, p. 154;

[11] Art. 99, alin. 3;

[12] Art. 4 alin, 3;

[13] Victor Duculescu, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii Europene, în Revista de Drept comercial, nr. 3/2001, p. 37;

[14] Ovidiu Ţinca, Tratatul de Nisa, ,,Dreptul”, nr. 9/2001, p. 14;

[15] D. Leonard, op. cit. p. 30; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 16; D. Maziliu, op. cit. p. 49;

[16] Tratatul de la Maastricht nu a înlocuit cele trei tratate iniţiale, aşa cum susţin unii autori (Ion  P.  Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Edit. Actami, Bucureşti, 2000, p. 167), ci le-a modificat;

[17] Orice cetăţean unui stat membru dobândeşte de drept cetăţenia europeană, Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Edit. Lumina Lex, 1996, p. 20.

[18] Michael J. Baun, An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of European Integration, Westview Press, Colorado- Oxford, 1996;

[19] Elena Simina Tănăsescu, Ghe. Iancu, Ştefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cetăţenia europeană, Edit. All Beck, 2003, p.  168;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s