DOGMA DE LA CALCEDON, Unirea ipostatică. Enipostazierea

Dogma de la calcedon

A. Formularea dogmatică

Biserica a fost preocupată în toată istoria ei să păstreze adevărul fundamental al mântuirii, mărturisit în întreg Noul Testament, că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup[1], făcându-se întru toate asemenea nouă, afară de păcat[2]. În toate mărturisirile ei despre Domnul Hristos, Bisreica, a afirmat cu tărie două lucruri: că El este, pe de o parte, Dumnezeu şi om în chip neştirbit, pe de altă parte că este un întreg unic, activ şi pătimitor în istorie şi preaslăvit în cer[3].

Trebuie ştiut faptul că, Biserica a dezaprobat atât aplecarea spre afirmarea unităţii lui Hristos prin încercarea de-a înlătura afirmarea dumnezeirii şi a umanităţii Lui, ca realităţi ireductibile una la alta, sau prin confundarea lor în ceva care nu mai este nici dumnezeire, nici umanitate deplină, cât şi afirmarea acestora prin nesocotirea umanităţii Lui.

Pentru unitatea lui Hristos, Biserica a folosit încă de la primele ei definiţii clasice despre El, termenul de persoană sau de ipostas, iar pentru dumnezeirea şi umanitatea Lui, ca realităţii neconfundate, termenul de naturi[4]. Calcedonul foloseşte termenul de hypostasis în sens de persoană (sau de personalitate), de subiect în care subzistă naturile unite, nu în sensul de substanţă, cum este folosit de Niceea. Ipostasul este divin şi unic, este însăşi persoana Fiului, nu eul uman, cum afirmă teologia antiohiană. Physis arată substanţa, realitatea sau natura, deci diferenţa[5].

Hristologia de la Calcedon reprezintă o treaptă împortantă în dezvoltarea teologiei creştine pe plan universal, aşa încât cele trei mari şcolii teologice ale timpului: Alexandria, Antiohia şi Roma, erau reprezentate şi în deplin acord, de către aceasta. Astfel încât în prima definiţie hristologică, care reprezintă o împăcare între tendinţa antiohiană spre afirmarea mai accentuată a deosebirii între dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos şi între tendinţa alexandrină spre afirmarea mai accentuată a unităţii lor în Hristos, această definiţie convenită în anul 433[6], între Chiril al Alexandriei şi episcopii antiohieni, a fost de-o mare amploare. Aşadar considerându-se ca fiind sub ocrotirea Sinodului III- din Efes, se afirmă pe de o parte unitatea persoanei lui Hristos, iar pe de altă parte dualitatea naturilor Lui:

„Mărturisim deci pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat din suflet raţional şi trup, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă pe Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire născut din Maria Fecioara după omenitate, pe Acelaşi, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate. Căci s-a făcut unire a două firi. De aceea, mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. După acest înţeles al unirii neamestecate, mărturisim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu -Cuvântul s-a întrupat şi s-a făcut om şi s-a unit Sie-şi chiar de la zămislire templul luat din ea. Iar de cuvintele evanghelice şi apostolice despre Domnul, ştim că bărbaţii teologi pe unele le socotesc comune, ca ale unei singure persoane, pe altele le împart, ca ţinând de două firi, şi pe cele vrednice de Dumnezeu le atribuie dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umilite omenităţii Lui”[7].

Trebuie remarcat faptul că, definiţia aceasta a avut unele greşelii de expresie, a apărut cu acele deosebiri  ale alexandrinilor că nu accentuează unitatea persoanei lui Hristos, mai ales prin acea impresie ce o lasă că firile sunt prin ele înseşi subiectele unor acte corespunzătoare lor.

După multe discuţii s-a ajuns la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, la o formulă mai echilibrată dintre cele amintite până atunci. Definiţia dată de acest Sinod este socotită până în zilele noastre cea mai clasică dintre definiţile hristologice. Din această definiţie au fost înlăturate greşelile din formula de la 433. Trebuie spus că aceasta poartă şi ea termenul de persoană, identificat cu cel de ipostas, prin umanitatea lui Hristos, iar termenul de naturi şi anume cel de două naturi pentru dumnezeirea şi umanitatea Lui.

Definirea dogmatică de la Calcedon a fost formulată astfel: „Urmând deci Sfinţilor Părinţi, am învăţat toţi să mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit, pe Acelaşi în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în omenitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi pe Acelaşi de o fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat; înainte de vecii născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, Acelaşi, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; pe Unul şi pe Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într.-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-născut, Dumnezeu- Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”[8].

            Textul repetă mai întâi simbolul de credinţă niceean şi pe cel constantinopolitan ca bază neclintită a credinţei. Sinodul declară că ar fi fost suficente aceste mărturisiri de credinţă, dar pentru că s-au ridicat unii eretici care fi că au negat taina întrupării şi denumirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, făcând din Hristos un simplu om, fie că au învăţat că în Hristos s-a făcut o contopire a firilor şi consideră trupul şi dumnezeirea o singură fire, făcând astfel dumnezeirea patimitoare.

Sinodul se opune acestor frustrări ale adevărului şi hotăreşte că rămân nezdruncinate atât credinţa mărturisită de cei 318 Sfinţi Părinţi, de la Niceea, cât şi a celor 150 Sfinţi Părinţi de la Constantinopol[9]. Trebuie precizat faptul că, cei care au încercat să denatureze taina întrupării susţinând cu neruşinare că Cel născut din Fecioara Maria a fost un simplu om, au fost combătuţi de acest sinod, care păstrează neschimbată credinţa mărturisită de Sfinţii Părinţi la Efes în anul 431. Apoi se mai admit şi scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril al Alexandriei către Nestorie şi către Ioan al Antiohiei, şi episcopii orientali, propii pentru combaterea nestorianismului şi a celor care doresc să înţeleagă simbolul de unire din 433[10].

De asemenea sinodul admite şi epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului cu privire la eliminare ereziei lui Eutihie. După aceea urmează formula hristologică propui-zisă, iar textul se încheie cu interdicţia oricărei modificări a acestui simbol de credinţă prevazând şi o serie de sancţiuni în caz de neascultare.

 

B.Sensul ipostasului şi al firii

Certurile hristologice, care au avut loc mai ales între Sinoadele al III-lea şi al IV-lea Ecumenice au dus la precizarea terminologiei hristologice. În lumina acestei terminologii, care a fost acceptată unanim de Biserică, dar care a existat mai bine de un veac după Sfântul Chiril, trebuie să cunoaştem mai întâi terminologia oficială a Bisericilor, şi mai apoi să ne întoarecem la cea a Sfântului Chiril[11].  De remarcat faptul, că după cele două sinoade de la Efes (431) şi Calcedon (451), nestorienii şi monofiziţii erau de acord că firea este identică cu persoana. Cei dintâi ziceau că în Hristos sunt două firi şi două persoane iar cei de al doilea ziceau că în Hristos este o singură fire şi o singură persoană[12].

Sfântul Ioan Damaschin, dascălul întrupării, v-a folosi formulele sale fericite referitoare la acestea, pe când Leonţiu din Bizanţ, bazându-se pe categoriile aristotelice mărturisea că firea (substanţa ) este existenţa, pe când ipostasul este existenţa de sine[13]. Firea sau fiinţa este specia realizată în sens restrâns, adică este genul cu diferenţele specifice. Aşadar specia umană este deci formată  din genul „animal”, cu diferenţele specifice de raţonal şi muritor.

Ipostasul este individul existând de sine, şi în sine. Această notiune de ipostas nu convine părţilor unui tot, chiar dacă aceste părţi ar fi naturi sau substanţe, căci aceste părţi nu subzistă în ele însele, ci în tot, adică în altul. Aplicând aceste categorii aristotelice la hristologie, Leonţiu învaţă că în Hristos există firea omenească  aparţinând genului animal şi având diferenţele specifice de raţional şi muritor, în El există însă şi firea dumnezeiască având atributele de: nestricăciune şi nemurire[14]. Deci în Cuvântul, ca ipostas, firea îşi primeşte subzistenţă; fără să se schimbe după fiinţa dumnezeiască şi rămânând ipostas dumnezeiesc.

Astfel, Dumnezeu Cuvântul este subiectul firii şi lucrării omeneşti şi, în acelaşi timp, persoana lui Iisus Hristos rezultă din unirea sau convergenţa propietăţilor celor două firi. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Ioan Damaschin îl vor numi ‹‹compus››[15], în sensul că este vorba de una şi aceeaşi persoană, sau ipostas, înconjurat de calităţi şi atribute noi. Fotie spune că ipostasul rămâne acelaşi după întrupare dar cele din jurul ipostasului nu sunt aceleaşi.

Dacă Fiul lui Dumezeu ar fi luat firea existând într-un mod propiu, atunci El nu s-ar fi făcut om, ci s-ar fi unit cu un om şi ar fi fost mai aproape de el decât toţi ceilalţi oameni. Astfel, Mântuitorul a luat firea noastră omenească, care nu este mai mult a unuia decât a altuia. El rămâne astfel omul central, fără a fi întru totul omul ,,natural“, fiindcă firea Lui omenească nu este a unui individ omenesc, aşadar El îmbrăţişează întreaga omenire sau firea Lui omenească este cu a tuturor şi a tuturor. El e Fiul Omului prin excelenţă[16]. Prin faptul că firea Lui omenească nu este un ins, ci a întregii omeniri şi ea nu s-a produs dintr-o iniţiativă omenească, El poate împlini în Sine planul supranatural cu care s-a întrupat[17].

Aceasta este terminologia ortodoxă, care rezultă din doctrina Sinodului de la Calcedon, sistematizată, formulată şi perfectată apoi de Leontie din Bizanţ, Sfântul Ioan Damaschin şi Fotie. După ce am relatat despre sensul acestor termeni, trebuie să reflectăm şi asupra terminologiei Sântului Chiril al Ierusalimului.

În hristologie Sfântul Chiril accentuează două adevăruri, percum a făcut întreaga şcoală alexandrină: Dumnezeirea Mântuitorului şi unitatea celor două firii în persoana una a Logosului întrupat. Punctul de plecare a hristologiei sale este Cuvântul, pe care îl numeşte prosopon, ipostasă dar şi physis, pricina firii dumnezeieşti, pe care o posedă integral a doua ipostasă dumnezeiască[18].

Unitate este exprimată de termenii unire după natură, sau unire naturală, termeni pe care Biserica nu i-a primit deoarece implică ideea unei singure firi autonome, aceea a Fiului lui Dumnezeu, ca persoană întrupată. Într-adevăr, umanitatea Mîntuitorului nu este după Sfântul Chiril o fire (physis) în sensul desăvârşit al cuvântului, care presupune existenţa de sine, autonomia şi deci caracterul personal. De aceea epicopul Alexandrei preferă să vorbească despre o fire unică a Domnului, ca şi despre persoana substanţială.

În felul acesta Sfântul Chiril, ca şi ceilalţi, dinaintea lui Leontie din Bizanţ foloseau cuvintele: physis şi hypostasis, când în sens de fire care este posedată de subiect, când în sens de persoană , când se va avea în vedere firea întrucât firea este posedată şi posesoare, adică de subiectul care o posedă[19].

Aşa cum antiohienii greşeau, identificând ipostasa cu firea, tot astfel alexandrinii greşeau, reducând conceptul de fire la cel de ipostas, sau persoană. După acestea a urmat o serie de neîntelegeri şi acuzări neîndreptăţite reciproc, de pildă atunci când se reproşa nestorienilor formula două firi, pe temeiul că umanităţii lui Iisus Hristos nu i se poate da numele de fire, deoarece nu este o fire corectă. Totuşi Sfântul Chiril a admis două firii complete.

În lupta sa pentru apărarea adevăratei învăţături hristologice Sfântul Chiril a combătut apolinarismul, care tăgăduia deplinătatea firii dumnezeieşti a Mântuitorului, învăţând că El n-a avut suflet raţional ca toţi oamenii, cât şi nestorianismul, care făcea din cele două firi ale persoanei Domnului, două persoane deosebite.

Sinodul al IV-lea Ecumenic, condamnă monofizitismul (susţiniut de partizanii lui Eutihie) care apără teza că după unirea ipostatică, Hristos are numai o singură fire (mono-physis), cea dumnezeiască şi afirmă că Iisus este om adevărat cu trup şi suflet natural, de-o fiinţă cu noi, după umanitate, dar fără păcat[20]. Apoi împotriva nestorianismului, apărat de susţinătorii lui Nestorie, care susţineau că în Hristos există două persoane deoarece are două naturi, sinodul afirmă că Hristos este cunoscut în două firi (dyo physeis), fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, unite în mod ipostatic, nu după natură, ci după persoană, fără amestecarea naturilor, fără schimbarea lor, fără împărţirea lor în două categorii, fără separarea lor, într-o singură persoană(prosopon) şi ipostas (hyipostasis)[21].

            Aşadar hristologia este unul dintre capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „definiţia dreptei credinţe este a vedea şi cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică treimea şi doimea: treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat, în două firi şi în două voinţe, dumnezeieşti şi omeneşti”[22]

C.Unirea ipostatică. Enipostazierea

            Cel mai important aspect al hristologiei ortodoxe în perioada secoleleor V-VI este unirea ipostatică (Enosis hypostatiki)[23], adică unirea naturii umane cu persoana divină, prin care Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevarat. Sinodul din 451 nu a pus capăt ereziilor hristologice, care vorbesc despre: fie de o unire prin confuzie, amestec , adică prin dispariţia caractreului dinstinct al naturilor, fie de o unire prin similitudine de nume, funcţie, în cinste şi autoritate.

În faţa acestora, Sinodul Ecumenic din Constantinopol , din 553, este obligat să se pronunţe cu privire la modul în care cele două naturi sunt unite, ca o coincidenţă a întrupării, într-un singur ipostas, cel al Cuvântului. Sinodul de la Calcedon n-a spus că ipostasa unirii este ipostasa preexistentă a Logosului şi nici n-a folosit expresia unirea ipostatică[24]. Această expresie este adoptată la Sinodul 553, care reluând doctrina de la Calcedon a adus o serie de clarificări în terminologia hristologică, în ceea ce priveşte folosirea noţiunilor de iopstas şi de unire.

Unirea sau uniunea ipostatică nu este o simplă legătură sau asociere (synapheia), ci o sinteză şi o subzistenţă în ipostas (Enosis kath hyipostatic). Cuvântul S-a unit cu firea umană după „ipostasă”, în mod ipostatic; de aceea, există numai un ipostas sau o persoană, cea a Domnului nostru Iisus Hristos, în subiectul Căruia cele două naturii sunt păstrate fără confuzie şi fără separare[25]. Prin unirea ipostatică, natura umană nu are o subzistenţă personală în ea însăşi, ci este enipostatică, adică stabilită în persoana propie a Fiului[26]. De asemenea, voinţa umană nu are o mişcare în ea însăşi şi către ea însăşi, ci în Dumnezeu şi către El. Prin unirea ipostatică firea umană a obţinut o condiţie şi o soluţie nouă în Hristos.

Persoana în care sunt unite cele două naturi este persoana Cuvântului, existentă înainte de întrupare. Ipostasa nu este echivalentă cu conştiinţa de sine a omului, aceasta fiind o propietate a firii umane. Natura Sa umană este asumată personal, enipostaziată, în subiectul divin[27]. Într-adevăr, enipostazierea, adică luarea naturii umane în ipostasa Fiului, este una din cele mai importante clarificări pe care Leonţiu de Bizanţ, o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre: unirea după ipostas şi unirea după natură[28].

Aşadar pentru a înţelge modul de unire a lui Dumnezeu cu omul, scriitorul bizantin arată că, deşi în natura creată nu vieţuieşte o fire fără un purtător (ipostas) al ei, adică ea este în mod normal întotdeauna individualizată, în situaţia firii umane, asemănătoare firii ipostatice a dumnezeirii, Dumnezeu-Tatăl a hotărât ca Dumnezeu-Fiul să preia în ipostasul Său firea nepersonificată , neindividualizată, a fiului Său creat, a omului[29].

Prin urmare, unirea ipostatică este o sinteză prin persoană, nu prin natură, în care unitatea subiectului şi dualitatea naturilor trebuie să fie afirmate deodată. Aceasta cu înţelegerea că persoana nu este individul unei naturi, ci existenţa unică a naturii, sau invers: natura este conţinutul unei existente personale.

            Aşadar în Iisus Hristos, cele două naturi îşi păstrează propietăţile lor, dar natura umană este centrată , introdusă în subiectul Cuvântului, este o unire care înlătură despărţirea, dar nu desfiinţiază deosebirea. De aceea Hristos cel îndoit după fire are „lucrare îndoită”, împlinind iconomia cea pentru noi, in mod mai teandric, adică lucrând deodată dumnezeieşte şi omeneşte, atât cele dumnezeieşti, cât şi cele omeneşti, sau , mai limpede spus, manifestând o lucrare dumnezeiască  şi omenească[30]. Prin unirea naturii umane cu ipostasa divină- unirea ipostatică- Iisus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

D. Concluzia

           

            Formula hristologică prescrisă şi corectă a Sinodului al IV-lea ecumenic a menţinut doctrina Bisericii ferită de greşelile celor două direcţii teologice, antiohiană şi alexandrină, a completat opera dogmatică a sinoadelor ecumenice anterioare şi a întărit simbolul de credinţă Niceean. Hotărârea dogmatică de la Calcedon exprima consensul teologic, fără a fi formula personală a unui părinte sau altul din Răsărit sau din Apus[31]. Ea nu era nici raţionalistă ca la nestorieni, nici mistică părecum la euthieni, nici antiohiană, nici alexandrină, nici orientală, nici occidentală, ci era ortodoxă şi a rămas ca o stâncă la baza edificiului dogmaticii creştine. Era formula clasică a hristologiei patristice.

Aşadar, prin opera sa canonică Sinodul al IV-lea ecumeic a eliminat neregulile şi abuzurile în plan administrativ şi disciplinar. Acest sinod este un mare moment de verificare şi de orientare în viaţa Bisericii. El a lămurit tendinţe seculare anterioare şi a statornicit situaţii ulterioare milenare. Astfel încât, năzuinţele separatiste ale ereticilor nestorieni şi euthieni şi-au găsit ieşire în formularea Bisericilor disidente; năzuinţele autoritare şi monarhice ale  papalităţii au găsit în sinod o barieră peste care n-au putut să treacă în Orient.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, este ultimul sinod în care cele două imperii şi Biserici, orientală şi occidentală, s-au întâlnit şi au colaborat normal, a fixat prin celebra definiţie dogmatică, acel cadru definitiv al învăţăturii despre raportul dintre dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În concluzie, hristologia Calcedonului este una dintre cele mai preţoase comori ale credinţei noastre pentru care au luptat, au gândit şi s-au rugat generaţii de Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Referat de Ioan Vasile Cotoi

Bibliografie

      Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 2008;

Bria, Ioan, Pr. Prof. Dr., Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Bucureşti, 1999;

Chifăr, Nicolae, Pr. Prof., Istoria Creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

Filocalia Românească, vol. VII, Capete de acrostih, cap. 26;

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 2006;

Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943;

Bria, Ioan, Pr. Prof. Dr., Iisus Hristos- Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, în „Studii Teologice”,  XLIII, Nr. 2/1991;

Chiţescu, Nicolae, Prof., Formulă o singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu,în „Ortodoxia”, XVII, Nr. 3/1965;

Stăniloae, Dumnitru, Pr. Prof., Hristologia Sinoadelor, în „Ortodoxia”, XXVI, Nr. 4/1974;

Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Definiţia Sinodului de la Calcedon, în „Ortodoxia”, III, Nr. 2-3/1951;

Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Posibilitatea reconcilierii dogmatice între Biserica Ortodoxă şi Vechile Bisericii Orientale, în „Ortodoxia”, XVII, Nr. 1/1965.


[1]Ioan I,14;

[2]Evrei IV, 15;

[3]Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,Hristologia Sinoadelor, în „Ortodoxia”, XXVI-Nr. 4 – Octombrie-Decembrie, Bucureşti, 1974, p.574;

[4]Idem;

[5]Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Bucureşti, 1999, p. 145;

[6]Idem;

[7]Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Hristologia Sinoadelor…, p. 575;

[8]Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia,în Studii Teologice, XLIII, Nr. 2, Martie-Aprilie, Bucureşti, 1991, p. 23;

[9]Pr. Prof. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Edit. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 148;

[10]Ibidem, p. 150;

[11]Prof. Nicolae Chiţescu, Formula o singură fire întrupată a Logosului  lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, XVII Nr. 3 Iulie-Sepembrie, Bucureşti, 1965, p. 297;

[12]Ibidem, p. 301;

[13]Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Definiţia Sinodului de la Calcedon, în „Ortodoxia”, III, Nr.2-3 /1951, Bucureşti, p. 245-246;

[14]Idem;

[15]Prof . Nicolae Chițescu, Formula o singură fire…, p.301;

[16] Matei XX, 26;

[17]Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau Restauraea omului, Sibiu, 1943, p. 154-155.

[18]Prof. Nicolae Chiţescu, Formula o singură fire…,p. 307;

[19]Idem;

[20]Pr . Prof. Dr. Ioan Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică…,p.145;

[21]Ibidem, p. 146;

[22]Capete de acrostih, 26, în Filoc. Rom., vol. 7, p.100;

[23]Pr. Prof. Dr. I. Bria, Iisus Hristos- Dumnezeu..., p. 24;

[24]Idem;

[25]Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Posibilitatea reconcilierii dogmatice între Biserica Ortodoxă şi Vechile Bisreici Orientale, în Ortodoxia, XVII, Nr. 1 Ianuarie- Martie, 1965, p. 232; 

[26]Ibidem, p. 25;

[27]Pr. Prof Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului…,p.150;

[28]Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos-Dumnezeu…,p. 29;

[29]Ibidem, p. 44;

[30]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, Edit. E.I.M.B.O.R., București, 2006, p. 61;

[31]Pr. Prof. Nicolae Chifăr, Istoria Creştnismului…, p. 161.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s