FORMAREA TINERILOR ÎN SPIRITUL MORALEI CREŞTINE

FORMAREA TINERILOR

ÎN SPIRITUL MORALEI CREŞTINE

 

         În morala ortodoxă, personalitatea creştină se formează prin puterea iubirii şi a libertăţii voinţei. Atât dragostea faţă de aproapele, cât şi conştiinţa de creştin duc către sentimentul de toleranţă şi de milă creştină. Tabloul adevăratului suflet ortodox ni-l înfăţişează Apostolul Neamurilor în imnul dragostei, atunci când ne spune: „dragostea îndelung rabdă, dragostea este plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se gândeşte rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”[1]. În această atitudine stă pietatea creştină, nobleţea caracterului proniei divine şi drumul tuturor care ţintesc spre fericire.

Vorbind în sens imediat, creştinismul este o credinţă tolerantă. Ea se conformează perceptului evanghelic: „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”[2]. Dar, pe lângă această toleranţă, credinţa creştină dezvoltă un sentiment profund de milă şi compasiune. Mila creştină a încununat întodeauna viaţa creştină: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”[3]. Aşadar, adevăratele valori superioare le găsim în ortodoxism şi ele sunt cu adevărat creatoare de bunuri spirituale, morale şi sociale[4].

În esenţa ei, conştiinţa morală nu este numai fenomenul intelectual, cum o consideră unii teoreticieni, ci conţine şi elemente afective şi de voinţă. Astfel, oricine îşi poate da seama că în actele conştiinţei morale sunt prezente deopotrivă şi adeseori deodată, judecăţi de valoare care apreciază faptele ca bune sau rele, drepte ori nedrepte, premise ori nepermise şi de asemenea stări emotive de plăcere ori neplăcere, de satisfacţie ori remuşcare, după cum sunt prezente îndemnuri spre săvârşirea binelui, ori spre a ne feri de rău. De aceea se poate spune pe drept cuvânt despre conştiinţa morală că este o manifestare spirituală a întregii noastre fiinţe, care aplică puterile sale la cunoaşterea, simţirea şi punerea în practică a binelui cerut de legea morală, fără să fie o funcţie specială a sufletului nostru[5].

În zilele noastre, creştinul îşi urmăreşte scopul vieţii sale într-un anume context social şi cultural-spiritual, marcat printr-un număr mare de mutuaţii în toate domeniile activităţii umane. Astăzi, există, din nefericire, un crescendo al trăirii biologice a cărui preocupare principală o constituie cele legată de hrană, îmbrăcăminte, plăcerile legate de viaţa omului, plăcerile legate de sex, cu tot cortegiul practicilor şi formelor.

Deviaţiile morale desfigurează viaţa somatică şi spiritual-morală a celor împătimiţi. Am împărţit deviaţiile morale în cele legate în: viaţa conjugală şi de familie şi cele legate de viaţa intimă.

Voi da curs în continuare câtorva păreri ale unor filosofi legate de conştiinţa morală. Platon, în lucrarea sa Republica, vorbeşte şi el despre conştiinţa morală. Personajul care face elogiu conştiinţei neprihănite este un bătrân cu numele Kephalos, care vorbeşte de frumuseţea bătrâneţilor şi face reflecţii referitoare la viaţa viitoare. Cel care în viaţă a avut o conştiinţă curată aşteaptă liniştit deznodământul, pe cel care nu a ascultat de glasul conştiinţei sale şi a făcut cuiva vreo nedreptate se deşteaptă adeseori din somn ca pruncii, tremură de frică şi trăieşte în deznădejde.

Immanuel Kant vorbeşte de sentinţele acelei minunate puteri din noi, pe care o numim conştiinţă:  „Aceasta nu poate fi ocolită, oricât ar pleda avocatul în favoarea omului, nu poate aduce la tăcere pârâtorul din el… mustrarea şi dojana şi-o face singur”. Acelaşi filosof mai spunea: ,,două lucuri mi-au plăcut sufletul de admiraţie: cerul înstelat şi conştiinţa morală din mine”.

Aristotel vede în conştiinţă elementul caracteristic ce deosebeşte pe om de animal: „căci aceasta este deosebirea particulară a omului de animale, că numai el poartă într-însul sentimentul de bine şi de rău, de nedrept şi drept şi de ce e asemenea acestora”. După el, conştiinţa morală este sinonimă cu raţiunea.

În conştiinţa responsabilităţii sale omul are un element nou al conştiinţei de sine. Ea îl ajută la accentuarea cunoştiinţei sale de sine. Ea cere fiinţei sale să se împlinească tot mai mult ca om. Mai mult el are în tăria cu care i se impune această responsabilitate, conştiinţa sporită că nu va sfârşi odată cu moartea trupului, că va avea să dea socoteală pentru împlinirea responsabilităţilor sale de la începutul existenţei sale. În conştiinţa responsabilităţii sale, se accentuează ştiinţa sa, că nu e singur, ci că stă în faţa Lui Dumnezeu; în conştiinţa ei licăreşte prezenţa Lui Dumnezeu şi că va sta veşnic în faţa Lui[6].

 


[1] I. Cor. 13, 4-8;

[2] Mt. 7, 1;

[3] Idem, 5, 7;

[4] Şerban Ionescu, Morala ortodoxă faţă de celelalte morale confesionale, Edit. Solidaritatea, Bucureşti, 1941, p. 169;

[5] Ioan Zăgrean, Morala creştină, Cluj-Napoca, 2002, p. 64;

[6] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 63;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s