ÎNSTRĂINAŢI DE ETHOSUL CREŞTIN

ÎNSTRĂINAŢI DE ETHOSUL CREŞTIN

            Lucrarea de „îngrijire a sufletului” reclamă astăzi, din ce în ce mai mult, competenţe în pshihologie. Se pare chiar că în lumea contemporană psihologia îşi asumă o sarcină care revenea exclusiv teologiei şi pastoralei Bisericii. Acest fapt trădează o anumită incapacitate a Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor real, consistent, într-un mod inteligibil, conform exigenţelor sale.

Biserica contemporană şi-a pierdut multe din competenţele din domeniul pastoraţiei pe care le deţinea în trecut, când era o instituţie ,,fără concurent” în tratarea suferinţelor oamenilor. Iată care este părerea creştinilor de astăzi: Ea (Biserica) s-a îngrijit tot mai puţin de sufletul individual deoarece nu a mai refectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat, în consonanţă cu evoluţia realităţilor istorice! Este bine de luat în seamă şi de refectat asupra acestei prezumţii întemeiată sau nu pe simple aparenţe, ce pot părea adevărate sau nu. Răspunsul este undeva la mijloc. Ambele părţi, respectiv – Biserica şi lumea – deţin adevărul atâta timp cât mărturisirea este dreaptă şi participarea este efectivă menită să vină întru-ajutorarea semenilor noştri. Cu toţii este necesar să învăţăm din nou din înţelepciunea Părinţilor deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi şi călăuze etalon pentru semeni[1].

Această practică se răspândeşte din ce în ce mai mult, substituind consultarea din timp în timp a duhovnicului. Ea se datorează faptului că în lumea noastră s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Dacă în vremurile din urmă, omul avea ocazia să vorbească îndelung cu cei de aproape ai săi, cu prietenii, sau cu un preot (fie într-o discuţie pastorală, de cunoaştere, fie la o cercetare lăuntrică, prin mărturisirea de păcate), rareori se mai întâmplă acest lucru şi astăzi. Timpul  alocat de preoţi pastoraţiei concrete, este scurt şi insuficient. Recunoaştem de asemenea, că nici calitatea dialogului nu mai este una foarte eficientă, ea scade, întrucât , raportat la anii din urmă, competenţa duhovnicească a preotului, cât şi a credincioşilor este una mai redusă.

În Occident, pentru mulţi oameni, psihologul l-a înlocuit total pe preotul duhovnic. Aceasta este direcţia de mers şi în societatea noastră, care cunoşte un proces rapid de occidentalizare. Dintr-o neglijenţă a Bisericii mulţi credincioşi au ajuns să reducă Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Mărturisirii, la o prescripţie religioasă (post, acatiste, paraclise, metanii, abstinenţă) ce pot părea simple (pentru unii)  la prima vedere cu „părintele duhovnic”, sau chiar complicate (pentru alţii) la o „posibilă  revedere” cu „preotul duhovnic” care nu se aseamănă sub nicio formă cu cel dintâi numit, ci mai degrabă cu preotul „judecător”, „aspru”, „sever”, etc. Spovedania fiind construită deci, fără relevanţă psihoterapeutică şi fără potenţial consiliator.

Sfânta Taină a Mărturisirii s-a degradat până a ajuns în cazuri nefericite – un ritual vid. Pentru o mărturisire autentică dialogul este indispensabil. Dar atunci când se realizează spovedanii ,,la minut”, sau ,,în masă”, lipseşte timpul pentru o discuţie ,,realmente descătuşantă”. Spovedania ar fi pentru penitenţi şi astăzi, un bun mijloc de a vorbi despre ei înşişi, despre singurătatea lor emotivă şi despre deruta lor existenţială; despre criza sensului pe care o experimentează; despre sentimentele de culpabilitate care-i stăpânesc, etc.; primind dezlegarea, ei ar putea astfel simţi cât de euforic şi terapeutic este sentimentul că Dumnezeu te reprimeşte la Sine în mod necondiţionat.

Ar trebui nu doar tolerate, ci explicit promovate forme noi, flexibile, chiar nonconformiste, de spovedanie (de exemplu, o confesiune făcută în cursul unei discuţii, poate fi urmată de o rugăciune de dezlegare) şi ar mai trebui insistat pe formarea psihologică a duhovnicilor, deoarece penitenţii zilelor de astăzi, caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i călăuzească în rezolvarea frământărilor lor interioare.

Pe celălalt plan al spovedaniei, cel comun, sunt credincioşii care obişnuiesc încă să facă înaintea spovedaniei nişte examene de conştiinţă bazate pe o listă de păcate grave. Nu este greşită! Ci din contră, este recomandat ca înainte de a-ţi mărturisi păcatele, prin mijlocirea Sfinţilor, să te rogi lui Dumnezeu pentru luminarea minţii şi dobândirea de ,,cuvânt cu putere multă” pe care preotul duhovnic să-l poată pună la suflet, ca răspuns şi povăţuire în urcuşul duhovnicesc.

Maniera de a se mărturisi a oamenilor din ultima perioadă a devenit extrem de formală. Cu toate acestea, spovedania  rămâne o ofertă mântuitoare şi psihoterapeutică de o valoare imensă din partea Bisericii, de a cărei calitate se sfiesc să o recunoască majoritatea psihoterapeuţilor.

Tot acest examen de conştiinţă, de dialog confesional, realizat între penitenit şi preotul duhovnic, oferă un ajutor sigur, cu condiţia să nu fie viciat de un formalism ieftin şi ineficient.

 


[1] În Occident, astăzi, consultarea psihoterapeutului personal a devenit un fapt la ordinea zilei. Fie că este o practică tipică pentru civilizaţia prosperităţii materiale, fie că este o modă, această practică are raţiuni profunde;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s