INTEGRAREA SOCIALĂ A TINERILOR CU DEFICIENŢE LOCOMOTORII

Handicapul poate fi definit ca dezavantaj social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează sau împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu, reprezentând astfel socializarea experienţei morbide[1].

Handicapul este o funcţie a relaţiei dintre persoanele cu incapacitate şi medul lor de viaţă; fiind evidenţiat, atunci aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite activităţi sau servicii sociale care sunt disponibile în condiţii normale celorlalte persoane din jurul lor.

Putem spune că deficienţa poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăieşte, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficientă; de aici rezultă o serie de consecinţe atât asupra echilibrului vieţii interne a persoanei sau persoanelor respective, cât şi în planul relaţiilor cu cei din jur, fapt ce conduce la includerea persoanei cu deficienţe într-un cerc vicios, cu urmări uneori deosebit de complicate în procesul dezvoltării şi structurării armonioase şi echilibrate a personalităţii acestei.

Handicapurile fizice se constituie ca invalidităţi corporale ce slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul întregului corp ori numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectivă cuprinde atât infirmităţi motorii sau locomotorii, cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenţează negativ capacitatea fizică.

Handicapul locomotor vizează reducerea aptitudinii de a se deplasa sau reducerea mobilităţii diferitelor părţi ale corpului, reducerea dexterităţii şi a rezistenţei la efort.

Persoana cu handicap locomotor este persoana care, datorită unei infirmităţi sau unei boli neurologice, se află în imposibilitatea de a se deplasa sau de a efectua diferite mişcări (sau mişcările sale sunt limitate), având nevoie de ajutorul altei persoane sau de mijloace speciale de deplasare şi de aparate speciale pentru suplinirea imputurilor[2].

Integrarea socială desemnează procesele sociale de încadrare a oamenilor în sisteme sociale (de exemplu, inserarea persoanelor individuale în grupuri şi a grupurilor într-un sistem social, sau unificarea sistemelor sociale). Per ansamblu, acest proces se realizează prin diverse forme şi mijloace, cum ar fi: instruirea, educaţia şi serviciile sociale.

   B. Nirje afirmă că integrarea înseamnă să ţi se permită a fi capabil să fii tu însuţi printre ceilalţi[3].

Anul 1981 a fost Anul Internaţional al Persoanelor cu Handicap, iar scopul oficial al acestei manifestări a fost de a ajuta persoanele cu handicap să se adapteze din punct de vedere fizic, dar şi psihic, la societate. Astfel, A Shearer apreciază că problema reală este cea a societăţii şi nu a persoanelor cu handicap, şi anume cât de dispusă este societatea în a-şi schimba propriile metode şi aşteptări relativ la integrarea acestor persoane[4].

  Transpunerea în practică a integrării necesită desfăşurarea unui sistem închegat în acţiuni, din domenii diverse: psihologie, pedagogie, sociologie, asistenţă socială, asistenţă medicală, organizatoric, juridic, politic, etc. Acţiunile respective trebuie desfăşurate începând de la nivelul individual până la cel social, urmărindu-se în final transformarea societăţii într-un sistem capabil să asigure integrarea persoanei cu deficienţe în structurile din interiorul său[5].

Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze cu alţii, şi ajunge să ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Altfel spus, în cadrul structurii sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi joacă anumite roluri[6].

A fi persoană cu handicap echivalează cu experienţa izolării, discriminării, vulnerabilităţii şi abuzurilor asupra identităţii şi stimei de sine[7].

Principalele opţiuni referitoare la îngrijirea persoanelor cu handicap vizează instituţionalizarea, dezinstituţionalizarea, noninstituţionalizarea, normalizarea şi îngrijirea în comunitate[8].

Societatea în care trăim nu ne uşurează integrarea nici unuia dintre noi însă integrarea persoanelor cu handicap presupune:

–         recunoaşterea – persoana cu handicap trebuie să-şi împroprieze statusul;

–         acceptarea – în cazul acesta, persoana cu handicap trebuie să fie acceptată de ceilalţi aşa cum este ea, fără frică, anxietate sau resentimente, iar persoana în cauză trebuie să se simtă ea însăşi acceptată;

–         prietenie – persoana cu handicap trebuie să aibă oportunitatea de a-şi crea relaţii de prietenie satisfăcătoare;

–         experienţă – trebuie să i se ofere persoanei cu probleme speciale şansa de a  avea o experienţă normală de viaţă;

–         Dacă societatea va înţelege care sunt principiile integrării unei persoane cu handicap va realiza că aceste persoane pot deveni membri utili ai societăţii în care trăiesc şi nu vor mai fi în afara ei. Persoana cu handicap doreşte să fie şi trebuie să fie acceptată ca egală în societate în ciuda handicapului şi cu handicapul ei. În funcţie de aceste rezultate persoana cu handicap îşi va crea propriul status şi rol în societate.

–         Statusul şi rolul sunt solidare, depind unul de altul. De exemplu, validarea statusului depinde de modul în care individul îşi îndeplineşte rolul. Inaptitudinea într-un anumit rol va duce la un status scăzut.

 

PERCEPŢII RELIGIOASE

„Când sunt slab, atunci sunt tare”

 (II Cor. 12, 10)

Oamenii invalizi au aceeaşi valoare umană ca oricare alt membru al societăţii. Oamenii, în cele mai multe cazuri, nu au tăria de a manifesta solidaritate faţă de semenii săi.

Societatea de astăzi, motivată mai mult de condiţiile economice, manifestă o tendinţă crescută spre egocentrism, spre cultivarea plăcerilor şi a capriciilor[9].

Trebuie să fim deschişi şi să recunoaştem valoarea influenţei unor oameni invalizi asupra societăţii, talentul şi puterea lor. Curajul manifestat de aceştia în faţa greutăţilor vieţii pentru a depăşi limitele impuse de incapacităţile lor native, poate constitui un model pentru societate în ansamblul ei. Ţinând cont de vulnerabilitatea lor şi de faptul că fac parte dintr-o minoritate socială, ei au nevoie de compasiune şi susţinere.

Cineva a spus că deşi trupurile noastre au anumite deficienţe fizice, societatea este cea care ne face, de fapt, handicapaţi. Oamenii devin handicapaţi atunci când au în faţă scări care trebuie urcate, trotuare care nu au rampe pentru scaune pe rotile. O persoană poate să fie handicapată, datorită barierelor create de atitudinea de milă umilitoare şi de teamă. Lipsa unui mijloc de transport, a unui loc de muncă, a unui apartament sau a unei case, lipsa de bani poate să fie un handicap pentru o persoană cu incapacitate fizică ce vrea să trăiască cât mai independent. Şi împreună cu cei care sunt sănătoşi din punct de vedere fizic, oamenii cu probleme fizice sunt handicapaţi de păcat[10].

Prietenii noştri cu deficienţe sunt oameni cărora nu trebuie doar să le slujeşti, ci oameni care trebuie încurajaţi să îşi folosească darurile spirituale pentru a sluji ei înşişi în Trupul lui Hristos. Om pe om ajutându-se vor trăi şi cu mila Domnului se vor mântui. Se cuvine ca, mai presus de toate să iubim pe Dumnezeu Care însă ne porunceşte să iubim pe aproapele. Căci toţi, împreună suntem mădularele aceluiaşi Trup, care se slujesc unele pe altele[11].

O lume întreagă are nevoie de ajutorul tău. Şi într-un mod foarte real, tu ai nevoie de lumea aceea care are nevoie de tine. Dacă dorim să vedem Trupul lui Hristos eficient în lume, noi toţi – oameni sănătoşi sau cu incapacităţi fizice – trebuie să ne folosim darurile spirituale pentru beneficiul nostru şi pentru beneficiul altora spre Slava lui Dumnezeu.

Omul – scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul –  deşi rămâne cu totul om prin fire, în sufletul său şi în trupul său el devine întreg dumnezeu în sufletul şi în trupul său, prin harul şi strălucirea dumnezeiască a slavei fericitoare care i se potriveşte în întregime[12].

E fascinant să vezi cum Dumnezeu poate folosi o lucrare menită să ajute pe cei care nu au nimic atrăgător, pentru a face din ea o puternică, vizibilă şi concretă demonstraţie de dragoste. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Corinteni, exprimă foarte bine acest lucru atunci când spune: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”.

 

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R, București, 2002.

2. Ciochină, Larisa,  Iftime, Constantin,  O viziune asupra vieţii, Editura Pro Vita Media, Bucureşti, 2003.

3. Gherguţ,  Alois, Pihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

4. Manea, Livius, Dinamica protecţiei speciale a persoanei cu handicap, în Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003.

5. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

 

6. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005.

7. Manualul asistentului personal al persoanei cu handicap grav, Editura Psyche, Bucureşti, 2003

8. Newman,Gene,  Tada, Joni- Eareckson, Şi noi suntem copiii lui Dumnezeu, Societatea Misionară Română, USA, 1991.

           

            9. Nirje, B., Psihipedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

            10. Manualul asistentului personal al persoanei cu handicap grav, Editura Psyche, Bucureşti, 2003.

11. Pop Luana-Miruna (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002.

12.Rusu, Constantin, Deficienţă, incapacitate, handicap, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.

13. Shearer A., Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani, 1995.

 


[1] Constantin Rusu, Deficienţă, incapacitate, handicap, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997, p.29;

[2] Manualul asistentului personal al persoanei cu handicap grav, Editura Psyche, Bucureşti, 2003, p.20;

[3] B. Nirje în Alois Gherguţ, Psihipedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 34;

[4] A. Shearer în Vasile Miftode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani, 1995, p. 278;

[5] Alois Gherguţ, Pihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 35;

[6] Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 101;

[7] Livius Manea, Dinamica protecţiei speciale a persoanei cu handicap, în Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003, pp. 106-107 ;

[8] Luana-Miruna Pop (coord.),  Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 683;

[9] Larisa Ciochină, Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Editura Pro Vita Media, Bucureşti, 2003, p. 91;

[10] Gene Newman, Joni Eareckson Tada, Şi noi suntem copiii lui Dumnezeu, Societatea Misionară Română, USA, 1991, p. 8;

[11] ibidem, p. 35;

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul în J. C. Larchet – Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 151.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s