IPS. BARTOLOMEU Paştile – sărbătoarea prin excelenţă a luminii şi luminilor

                               Paştile – sărbătoarea prin excelenţă a luminii şi luminilor

 

În dialog cu IPS BARTOLOMEU ANANIA

Arhiepiscopul Vadului-Feleacului şi Clujului

1. Ce ne puteţi spune IPS Voastră despre lumina Învierii ?

Pentru aceasta mă voi întoarce la prima zi a creaţiei, când a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” şi când, într-adevăr, „a fost lumină”. Această lumină însă nu era de natură materială, întrucât soarele, luna şi ceilalţi luminători de pe cer au fost creaţi de abia în ziua a patra. Deoarece ştim că „Dumnezeu este lumină”(1 In 1, 5), aceea nu era altceva decât lumina necreată care până atunci se afla în stare latentă şi pe care Dumnezeu, într-o singură secundă, a activat-o prin cuvânt, poruncindu-i să inunde întunericul primordial. Prin această lumină spirituală a instituit Dumnezeu mediul în care avea să-l facă pe om ca singura fiinţă spirituală a universului, dar, în acelaşi timp, şi mediul împărăţiei cerurilor, de după sfârşitul veacurilor, pregătită oamenilor încă de la început, „de la întemeierea lumii”( Mt 25, 34), şi hărăzită celor mântuiţi prin Iisus Hristos.

2. Cum s-a manifestat lumina primordială (necreată) în lume, până la venirea Mântuitorului Hristos?

Dacă lumina este sălaşul a tot  ce e bun, întunericul e adăpostul tuturor relelor. În umbra lui se zămislesc şi lucrează gândurile nelegiuite, cugetele spurcate, viclenia, ura, lăcomia, nedreptatea şi tot ceea ce-l poate duce pe om la pierzanie. Dar păcatul cel mai greu, rod al întunericului, este închinarea la idoli, fie că idolii se cheamă chipuri cioplite, fie că se cheamă aur, argint, putere lumească sau ambiţie demonică. Idolatria, sub diferitele ei forme, era religia generalizată a popoarelor din antichitate: lipsite de cunoaşterea, prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, ele îşi duceau viaţa într-o beznă perpetuă, luminată  ici şi colo de câţiva înţelepţi.

Iată de ce Dumnezeu, din iubire faţă de omul pe care îl crease, a aşezat în mijlocul acestor neamuri un popor monoteist, ca o galerie luminoasă prin mijlocul unui munte de-ntuneric. Dar, din păcate, poporul ales, cel născut din coapsa lui Avraam, s-a lăsat el însuşi ademenit de atrăgătoarele ritualuri idolatre ale popoarelor păgâne şi, prin acea ciudată răsturnare a valorilor de care vorbeam, a adoptat întunericul ca fiind lumină.

Dar Dumnezeu a intervenit din nou, de data aceasta tăind o galerie prin mijlocul propriului Său popor: aceea a profeţilor. Începând cu Moise şi terminând cu Ioan Botezătorul, pe durata a douăsprezece secole, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ei au revărsat lumina în toate formele ei de manifestare, de la sclipirea licuriciului la flacăra care biciuieşte şi văpaia care mistuie.

În centrul prevestirilor lor se află un singur Personaj, Iisus Hristos, El însuşi fiind Lumină. Iată cum îl prevesteşte Isaia: „Poporul cel ce umbla în întuneric / a văzut lumină mare; / voi, cei ce locuiţi în latura şi în umbra morţii, / lumina va străluci peste voi”( Is 9,1). Şi în altă parte: „Iată, întuneric va acoperi pământul / şi negură groasă va fi peste neamuri; / dar peste tine Domnul Se va arăta /şi slava Lui peste tine se va vedea”(Is 60,2).

3. Să înţelegem că rostul venirii lui Mesia era acela de a salva numai poporul ales?

Spre a spulbera impresia că prevestitul Mesia va veni doar pentru Israel, acelaşi Isaia devine complet:

Dumnezeu – Tatăl I Se adresează Fiului: „Mare lucru-i pentru Tine că Te numeşti Fiul Meu, ca să întăreşti seminţiile lui Iacob / şi să-i întorci pe cei împrăştiaţi ai lui Israel; / iată, spre legământ Te-am dat unui neam / şi neamurilor spre  luminare, / ca să fii spre mântuire până la marginea pământului”(Is 49,6).

Aşadar, la capătul culoarului profetic se află Mântuitorul, dar nu numai ca restaurator al poporului ales, ci şi ca întemeietor al Bisericii Universale, prin care li se va oferi tuturor neamurilor lumina Adevărului. Să reţinem că expresia „şi neamurilor spre luminare” din această profeţie va fi reluată, după şapte secole, de Dreptul Simeon care, în templul din  Ierusalim, ţinându-L în braţe pe Pruncul Iisus, îi va mulţumi lui  Dumnezeu pentru mântuirea pe care El a pregătit-o „ înaintea  feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperire neamurilor” (Lc 2, 31-32)

Ce anume, sau Cine trebuia să li Se descopere neamurilor? : Singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul a tot ce există şi  Proniatorul tuturor oamenilor. Prin această descoperire, neamurile păgâne, care zăceau în întunericul idolatriei, urmau să devină monoteiste şi astfel să poată primi mai uşor mesajul  evanghelic.

 

4. Ca să revenim la lumina primordială, cum s-a manifestat ea în lume prin Iisus Hristos ?

Dacă Dumnezeu este lumină şi viaţă, atunci şi Fiul Său, Cel de o fiinţă cu El, este tot lumină şi viaţă. Profeţii Vechiului Testament L-au vestit pe Iisus Hristos ca pe o

lumină, dar o făceau într-o lume a întunericului, un întuneric persistent şi duşmănos. Iată ce ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Dumnezeu – Cuvântul: „ Viaţă era într-însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5).

În mijlocul acestui întuneric universal a venit Domnul Hristos ca Mântuitor al universului. El însuşi, acum, avea să spună despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii!”

Aşadar, vedeţi cum, prin Iisus Hristos, lucrurile se schimbă radical. În Legea Veche, nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeu fără să moară, adică fără să fie aruncat în întuneric; în Legea Nouă, e tocmai dimpotrivă: „Cel ce – Mi urmează Mie –zice Domnul – nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”. Mai mult: „ Cât aveţi Lumina (adică pe Mine), credeţi în Lumină, ca să deveniţi fii ai luminii”‘. Auziţi, dragii mei, şi minunaţi-vă: Nu numai că, prin Iisus Hristos, lumina cea neapropiată ni se face apropiată, dar între ea şi noi se aşează duioasa legătură dintre mamă şi copilul ei, ea învăluindu-1 cu iubire ocrotitoare, iar el simţindu-se iubit şi ocrotit.

Dar să vă spun ceva mai uluitor: Cel ce primeşte Lumina devine el însuşi lumină şi izvor de lumină. Acelaşi Iisus, Care spusese despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii”, le spune ucenicilor care  crezuseră în El: „ Voi sunteţi lumina lumii; […] aşa să lumineze  lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre cele bune, să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5,14-16).

Credeţi cumva că acest privilegiu le-a fost rezervat doar sfinţilor apostoli, ca unei elite a societăţii creştine? Nu, iubiţii mei, această părtăşie ne-a fost hărăzită şi nouă, urmaşii direcţi şi indirecţi ai sfinţilor apostoli, adică ierarhilor, preoţilor şi vouă, mirenilor. Iată ce le scria Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Efes: „Altădată eraţi întuneric, dar acum lumină sunteţi întru Domnul” (Ef 5,8). Vă rog să reţineţi nuanţa: nu se spune: „eraţi în întuneric”,, ci „eraţi întuneric’; nu se spune: „acum sunteţi în lumină”, ci „sunteţi lumină”.

Ea, lumina, nu mai este doar mediul spiritual al devenirii omului, ci parte intimă din însăşi alcătuirea lui fiinţială. Să fii tu însuţi lumină din lumină pentru ca, la rândul tău, să-i luminezi pe alţii, iată nepreţuitul dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos!

5. Să înţelegem că lumina necreată este reprezentată liturgic în noaptea Învierii prin lumina pe care preotul o împarte tuturor înainte de proclamarea Învierii?

Cu puţin înainte de miezul nopţii, toate luminile din biserică se sting şi, pe câteva momente, totul e cufundat în tăcere şi întuneric, ca în haosul primordial – cel de dinainte de facerea lumii -, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor şi aştepta cea dintâi poruncă a Creatorului: „Să fie lumină!” (Fc 1,3). Nimic nu luceşte în biserică, în afară de flacăra măruntă a unei candele din sfântul altar, pe sfânta masă; la rândul ei, sfânta masă e aşternută cu sfântul epitaf – cel în faţa căruia aţi cântat prohodul vineri seara, care a fost purtat împrejurul bisericii şi care nu e altceva decât simbolul mormântului Domnului -, în timp ce plăpânda flacără a candelei simbolizează lumina învierii Sale. La ora Zero, preotul aprinde din ea o făclie, iese în uşile împărăteşti şi cheamă cu voce înaltă: „Veniţi de primiţi lumină!”.

Fiecare credincios a venit la înviere cu o lumânare în mână. Cei ce sunt mai aproape de preot şi le aprind din făclia acestuia; cei mai de departe şi le aprind de la cei mai apropiaţi, şi tot aşa, din om în om, până la marginile adunării. În numai câteva minute, întunericul s-a risipit, credincioşii se revarsă din biserică asemenea unui râu sclipitor, un râu care, lăţindu-se prin cei ce aşteaptă afară, devine o mare de lumină, în apele căreia parcă se răsfrâng stelele cerului ( Mt 13, 31-32). Totul a pornit de la minuscula flăcăruie a candelei din altar (iar nu de la o alta, aprinsă cu amnarul de un oarecine). Totul se alcătuieşte ca o prefigurare a împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum o cunoaştem din parabola grăuntelui de muştar: din cea mai mică sămânţă de legumă a crescut un pom al păsărilor cerului . Tot astfel, din obscura peşteră a Betleemului s-a lăţit pe tot pământul lumina lui Hristos, Cel ce mai înainte de toţi vecii S-a născut din Tatăl ca „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Prin toate acestea, dragii mei, oare nu sunt Paştile o sărbătoare, prin excelenţă, a Luminii şi luminilor?

6. Putem noi, cei de azi, să fim realmente părtaşi ai luminii celei neapropiate?

Acum, la sărbătoarea Sfintelor Paşti, fiecare din voi şi-a aprins lumina de la vecin pentru ca, la rândul său, să i-o ofere celui de lângă el. În această superbă revărsare de lumină aţi ascultat cântarea care ne îndeamnă să ne curăţim simţirile spre a-L vedea pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii.

Dacă Schimbarea la Faţă a Domnului era prefigurarea Învierii Lui, şi dacă accesul la lumina cea neapropiată – prin lucrările ei – le-a fost îngăduit doar la trei din cei doisprezece apostoli, iată că acum, prin înviere, nouă tuturor ni se îmbie posibilitatea de a-i fi părtaşi; cu o singură condiţie – dar esenţială: aceea ca, în prealabil, să ne curăţim simţirile, adică să alungăm din noi orice roadă a întunericului şi să ne împodobim cu tot ceea ce este roadă a luminii: credinţa, speranţa, iubirea, răbdarea, bunătatea, fapta cea bună. În acest fel, lumina învierii vă va năpădi sufletele cu o imensă bucurie, bucuria pe care au avut-o sfintele femei când L-au văzut pe Domnul înviat.

Aşadar, fiii şi fraţii mei, cei ce sunteţi fii ai luminii, bucuraţi-vă!

Bucuraţi-vă, şi-ntru bucuria voastră rugaţi-L pe Cel–înviat–din-morti:

„Hristoase, lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează şi sfinţeşte pe tot omul, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată!” Amin.

(Din Scrisoarea Pastorală la Învierea Domnului, Cluj 2003.

Titlul şi subtitlurile au fost inserate de Redacţie).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s