ORIZONTUL COMUN AL CREDINŢEI ŞI AL PSIHOLOGIEI

ORIZONTUL COMUN AL CREDINŢEI ŞI AL PSIHOLOGIEI

             Este imperios necesar ca adeseoriasociem perspectivele teologiei cu cele ale psihologiei[1]. A oferi asistenţă pastoral-spirituală cuiva implică o cunoaştere profundă a sufletului omenesc.

Tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa specială cu psihicul omului, dar astăzi cunoaşterea spirituală trebuie asociată cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. Consilierul spiritual care, în zilele noastre, oferă asistenţă pastoral-spirituală fără să aibă competenţe psihologice – descoperind, de exemplu, prea târziu aspecte psiho-patologice, nevroze, ,,leziuni” lăuntrice sau false reprezentări la interlocutorul său – poate chiar să se angajeze pe căi fără ieşire sau să aibă la final un covârşitor sentiment de eşec.

Psihologia poate oferi o contribuţie specială în rezolvarea problemelor religioase. Ea nu ia în vizor ordonat problemele religioase, dar ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre, asupra concepţiilor imature, asupra fugii din faţa realităţii a fiinţei noastre. Psihologia are deci o funcţie critică în raport cu religia: ,,psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere în evoluţia mea spirituală. Ele mi-au arătat luminat cărarea mea lăuntrică spre sănătate psihică, dând sens vieţii mele”[2].

            Unul din avantajele psihologiei rezidă şi din faptul că ne invită să percepem sufletul omenesc ca pe un tot, să luăm cunoştinţă de globalitatea existenţei noastre. Relaţia unei persoane cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă respectivul este capabil să-i prezinte Acestuia tot ceea ce se află ascuns în sine.

            De cele mai multe ori preoţii duhovnici întâlnesc persoane credincioase, care frecventează des Biserica, dar care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. În consecinţă, raportul lor cu Dumnezeu nu este delplin. Psihologia ne ajută să ne identificăm propriile răni, fără a putea, totuşi, ,,ea prin ea însăşi”, să dea un sens vieţii fiecăruia dintre noi, ceea ce poate face doar credinţa: ,,Trebuie mai întâi ca eu să-mi cunosc şi să-mi recunosc propriile probleme, pentru ca mai apoi să le pot prezenta lui Dumnezeu. Doar atunci voi avea acces la o transformare interioară, creându-se condiţiile vindecării”[3].

            Mai mult, psihologia are un rol critic în raport cu viaţa duhovnicească. Ea poate să-i descopere omului realităţi inconştiente şi motivaţii lăuntrice nesesizate (de pildă, dacă nu cumva prin intermediul spiritualităţii el caută doar să-şi îndeplinească nişte ambiţii egoiste, să-şi croiască o cale mai bună prin mijlocul acestei lumi primejdioase). Atunci când spiritualitatea se reduce la un simplu mijloc de eliminare a problemelor, are statutul de simplu drog. Psihologia deci oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei. Calea cea bună este aceea prin care credinţa şi viaţa duhovnicească determină trezvie, libertate interioară, pace a inimii şi armonie cu sine.

Psihologia nu va putea niciodată să înlocuiască credinţa şi nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Credinţa depăşeşte psihologia. Teologia trebuie să se confrunte cu psihologia, să dialogheze, să se consilieze reciproc, căci scopul credinţei în fond, este pe lângă sănătatea psihică, atât de importantă pentru împlinirea idealurilor ei, mai ales deschiderea spre Dumnezeu şi mântuirea sufletelor rănite şi căzute în păcat[4].

Vedem adeseori cum teologia apare ruptă de viaţă şi ia chipul ştiinţei celei din afară, adică a ştiinţei ce proiectează şi scufundă omul în structurile naturii, pierzând însă, nemaiputând recupera din fragmentele de cunoaştere dimensiunea Chipului dumnezeiesc. Pierzându-şi propria identitate, chipul sobornicităţii persoanei, omul trăieşte drama înstrăinării. Informaţiile ajung să formeze un univers fărâmiţat de semne şi interpretări, care nu mai sunt cercate şi mânuite în Rugul aprins al vieţii duhovniceşti. Nu mai întrupează darul lui Dumnezeu. Nemânuite, ele ajung sursă de suferinţă. Alegerea liberă, neîmpreunată cu harul, devine indiferentă, întâmplătoare, nu ţinteşte creşterea duhovnicească[5].

Se cuvine să nu uităm că fiinţa umană, de la căderea în păcat, perpetuează în istorie (lucru resimţit atât coletiv, cât mai ales individual) – o anumită culpabilitate nemărturisită, disimulată. Fiecare dintre noi, în parte, avem un trecut unic din care face parte integrantă şi o ,,vină” proprie. Omul are o rană interioară pe care o ascunde. Această culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia, o putem dizolva doar venind spre Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea aceasta, dar nu este aptă să o elimine, nici să o ierte.

            Rupte de Chipul lui Dumnezeu, informaţiile nu mai ating inima omului. Vedem atunci izbucnind războirea, schisma lăuntrică între diversele funcţii ale omului: voinţă, raţiune, poftă, iuţime, etc., parazitate de virusul neiubirii. Căci ceea ce unifică inima omului este iubirea. Iubirea este chipul trăirii soborniceşti, creşterii omului după asemănarea Sfintei Treimi[6].

Viaţa duhovnicească a omului este condiţionată de propriul traseu biografic. A călători spre Dumnezeu, a înfrunta viaţa în maniera pe care ţi-o propune credinţa, înseamnă a-ţi regăsi adevăratul ,,sine”. Ce este important în această situaţie? Ca în fiecare demers omul să-şi vadă cu exactitate şi luciditate propria viaţă, să-şi analizeze trecutul în lumina lui Hristos şi să-şi vadă existenţa cu ,,ochii lui Dumnezeu”. Pericolul apare atunci când spiritualitatea îl îmbolnăveşte pe om sau îl face să fie plin de emfază, deci ea nu este realmente ,,întru Duhul Sfânt”!

Într-o societate în care omul este adesea redus la funcţia strict profesională – singura care pare a da competenţa discursului în viziunea structuralistă modernă – asumarea menirii de creştin şi martor al iubirii dumnezeieşti trece drept o nebunie. Dar această fericită nebunie în Hristos nu  încetează să lucreze în taină minunea învierii oamenilor la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Chiar cei ce au ca profesiune socială propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se confruntă cu riscul de a se izola în minimalismul etic ori în raţionalismul formulist şi schematizant, de a evita complicaţiile aduse de o abordare duhovnicească, privită ca neprofesională[7].

Ori, tocmai abordarea duhovnicească, dispoziţia duhovnicească a inimii întru întâmpinarea iconomiei dumnezeieşti este cea care face să ajungă la inima omului cuvântul lui Dumnezeu. Ea este singura care face să ajungă la inima omului cuvântul lui Dumnezeu. Ea este singura care mângâie şi dă nădejde, căci dă lumină din Lumina lui Hristos, viaţă din Viaţa lui Hristos, de care se arată purtătoare[8].

 

 


[1] Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare a dramei unor oameni, prin asistenţă pastoral-spirituală, susţinută de cunoştinţe de psihologie;

[2] Anselm Grün, Le trésor interieur, Edit. Fidelite, Namur-Paris, 2004, p. 97;

[3] Ibidem, p. 98;

[4] Ibidem, p. 99;

[5] Pharos Philotheos, Înstrăinarea ethosului creştin…, p. 13;

[6] Idem;

[7] Idem, p. 14,

[8] Idem;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s