TINERII O PROVOCARE LA DIALOG (ADOLESCENŢA, IUBIREA CEA ADEVARATĂ, ETC.))

TINERII – O PROVOCARE LA DIALOG

 

Socotită metaforic când „vârsta ingrată”, când „vârsta de aur”, adolescenţa rămâne vârsta marilor prefaceri şi a marilor efervescenţe, vârsta noilor şi marilor întrebări, a visurilor îndrăzneţe, a nonconformismului, teribilismului şi exuberanţei comportamentale, vârstă la care se plămădeşte omul de mâine, parohianul de mâine, cu calităţile şi defectele lui. Mai mult decât atât, adolescenţa, sau ,,a doua naştere”[1], este vârsta translaţiei de la copilărie la maturitate, vârsta fluidă, vagă, complexă şi greu de prins în formule, patetică şi generoasă, epoca tatonărilor şi a încercărilor nesfârşite în care se încrucişează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele serioase ale adultului, primele pentru a fi înlocuite, iar ultimele pentru a fi asumate.

Ei bine, în acest context de mutuaţii majore şi de instabilitate la nivelul structurii psiho-fizice, viaţa religioasă a tânărului – realitate care ne interesează în mod deosebit – scade în mod considerabil în intensitate. De ce? După cum putem observa, pe fondul unui decalaj între status-ul şi rolurile adolescentului, tânărul începe să vadă, să cunoască şi să înţeleagă viaţa, începe să guste plăcerea de orice fel şi să valorifice intens ceea ce o produce sau susţine, începe să simtă euforia pe care ţi-o conferă cunoaşterea sau săvârşirea păcatului; tânărul începe să simtă beţia puterii, ce înseamnă să fii ascultat sau remarcat, apreciat de prieteni, începe în cele din urmă, însă nu total independent „cuceririle” abia amintite, să simtă şi să cunoască dragostea, un sentiment unic, de care nimeni nu se poate lipsi şi care mintea adolescentului ia chipul cuplului fericit. Şi aici se profilează elementele crizei: orice obstacol în calea realizării acestei euforii, păceri, beţii sau a cuplului este vrednic de dispreţ.

În accepţiunea Sfântului Vasile, căutarea învăţăturii şi a înţelepciunii, în general, se aseamănă cu lucrarea unui zidar, o astfel de aplecare spre învăţătură însemnând de fapt o lucrare de zidire sufletească, o zidire a personalităţii umane, iar zidarul este preocupat ca zidirea lui să nu fie strâmbă, la fel şi cel ce caută înţelepciunea, trebuie să se îngrijească să caute acea înţelepciune folositoare sufletului şi care duce spre virtute, autorul propunând călăuzirea în acest demers după un proverb, „potrivind piatra după fir, în ceea ce ne priveşte, piatra fiind învăţătura cea dreaptă, înţelepciunea, iar firul, îndreptarul, fiind adevărul[2].

În prima omilie la „Hexaimeron|” vorbeşte de nevoia ca omul să „se uite pretutindeni de jur împrejurul lui, de unde ar putea căuta vreun gând vrednic de Dumnezeu”. În „Omilia către tineri”, îi învaţă să se uite şi să aleagă că „nu sunt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane”. În fond, trebuie să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile peste care se aşază, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere[3].

În ceea ce-i priveşte pe poeţi, el recomandă ca tinerii să nu acorde atenţie tuturor cuvintelor acestora, să nu se lase atraşi de plăcerea cuvintelor, ci mai degrabă să caute cuvintele acestora şi să-i imite pe aceştia ferindu-se a primi cuvintele şi exemplul oamenilor răi, ştiut fiind faptul că „obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte[4].

Pentru a arăta că această recomandare nu este un subiectivă, a autorului şi pentru a evidenţia faptul că un astfel de sfat se regăseşte şi în înţelepciunea profană, Sfântul Vasile se folseşte de cuvintele poetului grec Hesoid, care afirmă că virtutea trebuie căutată de tineri chiar dacă drumul spre virtute este anevoios şi plin de sudoare, iar calea către viciu este mai la îndemână[5].

Totodată, Părinte Capadocian, pentru a se face mai bine înţeles aduce în discuţie exemplul oferit de sofistul Prodicos din Chios, care ne spune că Hercule, pe când era tânăr şi se gândea ce cale să aleagă pe cea grea a virtuţii sau pe cea uşoară a viciului s-au apropiat de el două femei: una dintre ele împodobită şi înconjurată de lux şi tot felul de plăceri ce căuta să îl atragă pe Hercule, iar cealaltă femeie, istovită şi slabă, nu i-a făgăduit ,,ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori, osteneli şi primejdii pe toată întinderea uscatului şi mării; iar ca răsplată a tuturor acestor osteneli (…) i-a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă, i-a urmat acesteia[6]. Evident că acest ultim exemplu al lui Heraclie, îl propune Sfântul Vasile pentru a fi urmat de către tineri. Astfel, Sfântul Vasile precizează că cel aflat într-o astfel de situaţie este în dezacord cu sine, atunci când nu există corespondent între cuvânt şi faptă, de aceea cuvintele lui Platon „să pari drept fără să fii[7], reprezintă culmea nedreptăţii.

Cumpătarea fereşte trupul de dorinţele de neînfrânare, acestea provenind din pofta nesăţioasă şi din voluptate. Dar, mai întâi de toate, cumpătarea înseamnă în gândirea marelui capadocian şi nedistrarea ochilor, pentru că abţinerea de la mâncăruri, este practicată şi de mulţi dintre filosofii elini. „Căci ce folos – spune Sfântul  este să te abţii de la mâncăruri, dar mănânci cu ochii pofta adulterului, sau cu voinţa ta asculţi cu urechile strigăte deşarte sau diavoleşti? Nu foloseşte la nimic să te abţii de la mâncăruri, dar să nu te abţii de la aroganţa mândriei şi vanităţii şi de la alte patimi[8].

Dintre virtuţile proprii sufletului, Sfântul Vasile enumeră: bunăvoinţa, indulgenţa, modestia, bunătatea, dragostea frăţească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea, amabilitatea, filantropia. La dobândirea acestora, „trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decât numai că se face pentru el camera de deliberare în care sunt discutate virtuţile şi nu sunt luate hotărârile[9]. Aceste virtuţi sufleteşti sunt puse în pericol de vanitatea omului, păcat de care oricine se poate lăsa cuprins.

Sfântul Vasile atrage atenţia asupra pericolului, ca sub pretextul trebuinţei trupului, omul să se lase antrenat în slujirea plăcerilor. „Căci dacă era posibil să îndeplinim muncile trupului, suportând o lipsă continuă, aceasta ar fi fost extraordinar; dar fiindcă foarte puţine trupuri pot să se menţină cu asemenea regim, se cuvine să postim cu măsură şi să procure trupului întărirea care-i este necesară, fără ca plăcerea să comande[10].

Obstacolele cele mai mari care trebuie depăşite sunt însă morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte pe nesimţite atacat deodată, pe de o parte de Dumnezeu, iar pe de altă parte de părinţi, el rămânând astfel fără origini.

Ce facem cu aceşti tineri? Ce facem pentru ei? Ce le oferim în schimb atunci când le cerem să se deconecteze pentru câteva momente de ceea ce sunt rău dependenţi şi simplu să ne acorde timp pentru a le spune ceva?

În primul rând trebuie să le acordăm atenţie şi timp, investiţie care, la rândul ei, delimitează spaţiul consideraţiei şi al dialogului viitor. Adolescenţii trebuie căutaţi şi provocaţi la dialog, la o formă de deschidere şi de comunicare. Această comunicare dintre preot şi adolescent devine eficientă doar când este recunoscută existenţa acesteia, deoarece numai atunci pastoraţia noastră devine un dialog.

Cel mai folositor ar fi însă să încercăm să devenim prietenii şi sfetnicii de taină ai copiilor noştri, să încercăm să privim lucrurile prin ochii lor, conform cu vârsta lor, dar să îi ajutăm să discearnă clar asupra faptelor lor, a moralităţii şi urmărilor pozitive sau negative a tot ceea ce gândesc şi făptuiesc: „Cu multă grijă în primul rând, alungaţi din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul sfintei cruci când spune sau face ceva[11]. Agresivitatea şi violenţa verbală sau fizică nu au ce căuta într-o astfel de argumentaţie şi educaţie.

Ceea ce semănăm, culegem; cine seamănă dragoste, are şanse să culeagă bunătate şi iubire. Cine seamănă dispreţ şi indiferenţă, nu poate culege decât acelaşi lucru, după logica potrivit căreia acela care seamănă vânt, culege furtună.

Întâlnirea reală dintre două persoane se produce în timp şi este posibilă atunci când preotul şi adolescentul sau tânărul se descoperă reciproc, în special în ceea ce are fiecare pozitiv de oferit.

De obicei, tinerii nu sunt pregătiţi pentru discuţii duhovniceşti. Ei ştiu şi simt că au nevoie să fie conduşi, însă la fel de instinctual simt şi resping cam tot ce se împotriveşte firii, psihologiei şi exigenţelor personale şi în special constrângerii de orice fel. Mai mult decât atât, ei sunt obişnuiţi cu o delimitare un pic abuzivă între cele două generaţii, precum şi faptul că atenţia preotului este focalizată asupra „maturilor”, a celor de vârstă medie sau a bătrânilor. Cred că adolescenţii nu ne mai simt lângă ei şi, încet-încet, părăsesc biserica copilăriei, biserică ce nu mai este atentă la ei. Ne mulţumim adesea cu cei ce vin în Biserică şi încercăm o plăcere ciudată în a constata, cu gravitate, că se întâmplă ceva negativ cu ei, nebătându-ne şi nedezvoltând încă o strategie pentru cei ce pot fi recuperaţi.

Valoarea, cinstea deosebită acordată omului este dovedită de Sfântul Vasile cel Mare prin comparaţia pe care o sugerează între crearea omului şi a celorlalte zidiri: despre nici altcineva nu se spune că este Chipul Dumnezeului Celui Preaînalt. Nici corpusurile cereşti, nici celelalte lucruri materiale nu sunt ca oamenii[12]. Deosebirea dintre suflet şi trup este asemănătoare cu deosebirea dintre cer şi pământ[13]. Spre deosebire de trup, sufletul este copie a cerului, pentru că acolo locuieşte Domnul. Însă, „trupul este din pământul unde locuiesc oamenii muritorii şi animale fără raţiune[14].

Între trup şi suflet există o dragoste specială, trupul primeşte viaţă de la suflet, iar sufletul de la trup – ia durerile. „Sufletul îşi pierde propria sa frumuseţe dacă alunecă spre patimile tupului; şi iarăşi, dacă se curăţă de urâţenia pricinuită de viciu, se înalţă prin virtute la asemănarea cu Creatorul[15].

Omul a fost creat să privească spre Dumnezeu, iar poziţia sa verticală, privirea îndreptată spre cer, simbolizează originea dumnezeiască dar şi faptul că în viaţa aceasta pământească, omul nu trebuie să ,,se îndeltnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cu cele de sub pântece, ci să aibă toată pornirea sa spre înălţime[16].

Elocventă pentru înţelesul pe care Sfântul Vasile îl acordă trupului, este imaginea acestuia de corabie, în care mintea se înalţă deasupra pasiunilor şi poate feri sufletul de furtunile care vin prin trup: mânia, teama, plăcerile, întristările. „Acestea cad asupra sensibilităţii trupului ca o furtună puternică şi îneacă adeseori sufletul lipsit de conducere[17].

Pentru a-şi convinge contemporanii, Sfântul Vasile face adeseori apel la Platon, care chema la slujirea raţiunii şi nu a trupului. Mai mult, marele capadocian invită la stăpânirea şi înfrânarea trupului, iar tulburările pricinuite sufletului de către trup, să le atingem cu biciul raţiunii[18].

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă şi el importanţa cuvenită educării raţiunii[19] care stăpâneşte întreaga viaţă sufletească a omului. În opinia Sfântului Ioan, virtutea raţiunii este înţelepciunea (phronesis) şi viciul ei este neştiinţa (anoia). Sfântul Ioan îi îndeamnă pe educatori să cultive înţelepciunea copilului şi să înlăture neştiinţa din sufletul său. Sădirea fricii de Dumnezeu în sufletul copilului reprezintă cea mai sigură modalitate de a-i forma înţelepciunea[20].

Se cuvine ca înţelepciunea copilului să fie cultivată, pentru ca el să-şi dea seama de deşertăciunea şi vremelnicia lucrurilor omeneşti (bogăţia, slava, puterea) şi să le dispreţuiască; doar astfel el se va îndrepta, cu toată fiinţa sa, către cele veşnice, pregătindu-se din vreme pentru a dobândi mântuirea[21].

În viaţa duhovnicească, trebuie pus accentul pe virtutea cumpătării, după puterea trupească a fiecărui om, „aşa încât nici să nu contribuim mai puţin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forţăm peste putere” – în aceeaşi măsură, ascetul „nici comoditatea să n-o îmbrăţişeze, nici trupul să nu-l extenueze prin cumpătare exagerată. Pentru că, dacă era bine să neglijăm trupul şi să fie un mort viu, Dumnezeu în orice caz dintru început ne-ar fi constituit altfel; dar, dacă ne-a constituit aşa, todeauna a făcut ceea ce a hotărât bine; şi fiindcă ne-a creat bine, toţi câţi nu păstrează pe cât este posibil ceea ce a fost bine construit, păcătuiesc[22].

Păcatul îşi imprimă lucrarea sa în trup, acesta ajungând să „poarte multe şi ruşinoase urme ale înfrângerii[23].

 


[1] J.J.Rousseau………..

[2] Marian Vîlciu, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 75;

[3] Ibidem, 75;

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, Scrieri, Partea I, ,,P.S.B.“, vol. XVII, E.I.B.M.B.O.R., 1986, p. 569;

[5] Marian Vîlciu, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 74;

[6] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XVII-a Către tineri…, p. 572;

[7] Platon, Republica, cartea a II-a, la Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a I-a, ,,P.S.B.“, XVII…, p. 573;

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XIX, p. 504, la Cristian-Alexandru Barnea, Din comorile Părinţilor Capadocieni…, p. 359;

[9] Cristian-Alexandru Barnea, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 358;

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, IV, 4, p. 484, la Cristian-Alexandru Barnea, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 359;

[11] Ioan C. Teșu, Patima desfrânării și lupta împotriva ei. Frumusețiile căsătoriei și ale familiei creștine …, 46, op. cit. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie…, p. 163;

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul XLVIII, Psalm fiilor lui Core, VIII, trad. de Dumitru Fecioru, în ,,P.S.B.“, vol. XVII, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 319;

[13] Ibidem, Cuvânt ascetic (I), VIII, în ,,P.S.B.“, XVIII, p. 71;

[14] Ibidem, IX, p. 70;

[15] Idem, Omilia a III-a la cuvintele: Ia aminte la tine însuţi, Despre credinţă, în ,,P.S.B.“, XVII, p. 374;

[16] Ibidem;

[17] Idem, Constituţiile asetice, Omilia a XII-a, La începutul proverbelor, ,,P.S.B.“, XVII, p. 485, la Cristian-Alexandru Barnea, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 358;

[18] Ibidem, p. 359;

[19] Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom…, p. 26: Sf. Ioan Hrisostom definește rațiunea ca facultatea care stăpânește întreaga viață sufletească. Totuși, ar fi o greșeală să se creadă că Sf. Ioan înțelege prin educația rațiunii îmbogățirea ei cu diferite cunoștințe sau formarea ei în vederea unei cât mai lesnicioase primiri a acestor cunoștiințe. Aceasta s-a văzut în cele mai de sus: Sf. Ioan Hrisostom, prin principiile sale de educație, urmărește formarea unui om moral, formarea unui creștin, instrucția ocupă puțin loc în opera sa, iar puținul acesta este subordonat educației morale, este un auxiliar în vederea scopului final al educației, moralitatea copilului, sau cu termenul religios mântuirea sufletului lui;

[20] Remus Mihai Feraru, Principiile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur…, Sfântul Ioan Gură de Aur, ierarh-teolog-filantrop…, p. 449;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem, cap. VI, Nu se cuvine ca ascetul să stea de vorbă cu toţi oamenii nesupravegheat, 2, p. 490, la Cristian-Alexandru Barnea, Din comorile teologiei Părinţilor Capadocieni…, p. 359;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s