SĂ FIM BUNI CU NOI ÎNŞINE !” VS. ,,LEPĂDAREA DE SINE!”
Auzim adeseori în Biserică invitaţia fermă spre negare de sine, post, cruce, etc. Şi mă întreb: Oare aceasta nu este în antiteză radicală cu îndemnul psihologiei de ,,a fi buni cu noi înşine”? În Sfânta Evanghelie după Luca, Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri este milostiv!”[1]
A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă iubitoare pentru cei aflaţi în slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (,,Milă voiesc, iar nu jertfă!”) cât şi la Sfântul Apostol şi Luca Evanghelistul caracterizează lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos şi care trebuie să fie o paradigmă şi pentru creştinul contemporan. Mântuitorul spune: ,,Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi, cu o iubire sănătoasă.
,,A se trata bine pe sine” nu înseamnă a ceda în faţa oricărei aspiraţii sau dorinţe personale. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. Cel care voieşte să beneficieze de satisfacerea imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un ,,eu” puternic. ,,a se trata bine pe sine” înseamnă în mod esenţial: ,,a-ţi accepta propria existenţă”!
Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe pe sine, nicidecum să se instaleze în inactivitate, ci să descopere tot mai mult fondul de bunătate care este în adâncul oricărei fiinţe umane. Pentru a ajunge acolo, trebuie ca omul să-şi fixeze nişte limite precise, ceea ce nu înseamnă ca el să fie nemilos cu sine însuşi. Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o vede Mântuitorul.
Este tragic să întâlnim chiar şi în zilele noastre mai ales în rândul preoţilor şi al monahilor persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric. Cu atât mai mult să întâlneşti preoţi care, deşi timp de zeci de ani au proclamat mila şi iubirea lui Dumnezeu, sunt nefericiţi şi nesatisfăcuţi lăuntric, şi monahii care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care, ajunse la bătrâneţe, sunt pline de amărăciune. Şi dintr-o dată victima acestei descoperiri va sesiza că este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii sale. Aceşti oameni hărţuiţi în interior răspândesc tulburare în anturajul lor (preoţii îşi divizează astfel comunitatea parohială sau chiar familia, frustraţi fiind de ,,bunăstarea şi înmulţirea talanţilor” proprii).
Ne punem întrebarea: ce este fireşte de urmat?
– este important însă să privim orice lucru mai întâi în noi, fără a face imediat o evaluare;
– idealul creştin joacă un mare rol. În viaţa mea eu trebuie să întrupez ceva din planul lui Dumnezeu cu omenirea. Însă relaţia fiecăruia cu Dumnezeu pretinde o creştere şi o transformare lăuntrică.
O caracteristică esenţială a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo, pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă, ci de a face pasul dincolo de acest confort psihic: ,,Care este misunea mea, vocaţia mea în această lume?” ,,Ce sarcină am eu de îndeplinit?” Toate acestea mă obligă să ies din mine însumi. Viaţa fiecărui om trebuie să devină activă spre cele spirituale, spre cele înalte. Şi cum altfel dacă nu iertând.
Iertarea de sine. Omul trebuie să ştie să rupă şi cercul vicios al autorănirii. Unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi, vin să se mărturisească pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu, dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Aceasta presupune multă smerenie. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea bună şi nu se pot ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Ele preferă să ţănă la ideea lor şi în consecinţă, sunt incapabile să se schimbe.
Puterea de a mă ierta pe mine însumi îmi vine din credinţa în iertarea pe care mi-a acordat-o Dumnezeu şi experienţa concretă a acesteia: „Dacă Dumnezeu te iartă şi tu trebuie să te ierţi. Altfel nu crezi în iertarea lui Dumnezeu!”
Virtutea trebuie învăţată treptat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Asemuiţi-vă în deprinderea virtuţii pruncilor. Ei învaţă, mai întâi, forma literelor şi aşa, pornind de la acestea, propăşesc pe calea cititului”[2].
Blogul lui Remus Rasvan 