ZENON PHILOPNEVMA DESPRE: PATRIARHUL GHENADIE AL-II-LEA SCHOLARIOS ŞI BISERICA ORTODOXĂ ÎN TIMPUL LUI MAHOMED AL-II-LEA

PATRIARHUL GHENADIE AL-II-LEA SCHOLARIOS ŞI BISERICA ORTODOXĂ ÎN TIMPUL LUI MAHOMED   AL-II-LEA

Căderea Constantinopolului

Cu duşmani care se temeau doar de trecutul istoric şi nicidecum de forţa militară pe care o deţinea, Imperiul Bizantin încerca să evite eradicarea sa ca structură teritorială. La polul opus, Semiluna Otomană, cu un genial conducător de oşti Mahomed al-II-lea, tinde să umbrească întreaga Europă sub iataganele sale.

Constantinopolul, din „Noua Romă“ întemeiată de Constantin cel Mare, ajunge un oraş cuprins de frică şi lipsit de sprijin armat din partea altor state europene. Situaţia dramatică în care se zbătea agonizant Bizanţul, cunoaşte zenitul în momentul în care însuşi împăratul Constantin al-XI-lea Paleologul este prezent pe ziduri, laolaltă cu soldaţii săi pentru a apăra oraşul.

Dacă în timpul împăratului Vasile al-II-lea Bulcaroctonul, bizantinii zdrobeau orice armată ce le ieşea în cale, acum ei sunt cei care trebuie să înfrunte puhoiul otoman însetat de bogăţii şi orgoliu.

Pentru a-şi asigura reuşita, Mahomed al-II-lea întăreşte corpul celor zece mii de ieniceri şi înalţă fortăreaţa de la Rumeli-Hissar ce închidea accesul spre Constantinopol. De asemenea, este adusă în bătălie o flotă cum otomanii nu mai văzuseră până atunci[1].

Sultanul lansează atacul decisiv pe 29 mai 1453, otomanii năvălind din toate părţile şi reuşind să străpungă partea de vest, ce fusese grav deteriorată de ghiulelele tunurilor[2]. Împăratul se prăbuşeşte printre luptătorii săi, apărând ceva ce era deja pierdut, un oraş corupt şi imoral, aşa cum se va vedea în cele ce urmează.

Dacă pentru împărat lupta a însemnat moarte eroică, pentru sultan, cucerirea Bizanţului este asigurarea unui loc titanic în istorie sub numele de El Fatîh (Cuceritorul).

Ca prestigiul să atingă cote maxime, obiceiurile otomane impuneau tăierea capului împăratului, ducerea lui la sultan, îmbălmăsarea lui şi expunerea acestuia lumii[3], ca dovadă a supremaţiei învingătorului.

Nici demnitarii capturaţi în Bizanţ nu vor scăpa cu viaţă, ei fiind executaţi din porunca directă a sultanului[4].

Victoria aduce transformări neplăcute: multe biserici, inclusiv Catedrala „Sfânta Sofia“ devin moschei, situaţie ce răsuceşte şi mai mult cuţitul în rana vie a creştinismul de pretutindeni.

Prăbuşirea Constantinopolului lasă Europa fără cuvinte şi fără speranţe. Nimeni nu poate crede că inexpugnabilul bastion al creştinismului a ajuns în mâna necredincioşilor.

Mahomed al-II-lea pune stăpânire astfel, pe cea mai puternică metropolă economică, unde soseau mirodeniile şi mărfurile de preţ de pe Drumul Mătăsii, şi prin Siria, de la Marea Roşie şi Oceanul Indian[5].

În plus, de teama de a nu-şi pierde viaţa, mulţi creştini se convertesc la islam, având loc un şir trist de apostazii. Înfrângerea dezastruoasă a Imperiului Bizantin este resimţită ca o briză de gheaţă printre toate popoarele vecine, care acum ştiau de ce este capabilă Sublima Poartă.

Campaniile militare ale sultanului Mahomed al-II-lea

Deşi îmbătat de incredibilul său succes, Cuceritorul nu pierde iniţiativa şi continuă să arate de ce îşi merită apoteoza încă din timpul vieţii. Campaniile ofensive premerg una alteia. Sevastopolul nu se poate împotrivi şi cade victimă. Caffa plăteşte bir începând cu anul 1454, dar sultanul reuşeşte, în cele din urmă, să o cucerească. Aceeaşi soartă crudă o are şi agenţia comercială italiană La Tana-Azak în 1475.

Succesele militare ale sultanului se fac simţite şi în Asia Mică, unde cucereşte Amasra în 1459 şi regatul Trapezuntului.

Balcanii nu sunt nici ei privaţi de pericolul turbanelor, dar se arată o nucă greu de spart, mai ales în Ţările Române şi Albania, unde un erou precum Gjergi Skandenberg depune eforturi colosale doar ca patria să-si păstreze independenţa şi neatârnarea.

Astfel, în anul 1462 Mahomed al-II-lea cucereşte Bosnia iar Herţegovina nu va face decât să amâne anexarea cu două decenii, până în 1480.

Însă onoarea Cuceritorului are să fie lezată trei ani mai târziu de o înfrângere epopeică, atunci când „Atletul lui Hristos“ nu cedează Belgradul în faţa asediului infernal, consumat între 12-15 iulie 1456. Iancu de Hunedoara, fost voievod al Tansilvaniei şi regentul Ungariei din 1446, reuşeşte imposibilul în faţa Cuceritorului, acela de a nu fi cucerit. Eşecul otoman provocat de Iancu de Hunedora a fost o măreaţă victorie pentru popoarele creştine, nu atât din punct de vedere moral, cât strategic.

Cu toate că Belgradul nu reprezenta un pericol militar semnificativ pentru Semilună, Mahomed al-II-lea avea mari planuri cu acest oraş. Cucerirea Belgradului făcea parte din programul de consolidare a securităţii noii capitale imperiale prin aducerea Mării Negre şi a prelungirii fluviale a acesteia – Dunărea – sub stăpânire proprie[6].

Vlad Ţepeş, faimosul voievod al Ţării Româneşti încurcă şi mai mult planurile Cuceritorului, încurcătură care, în timpul Atacului de noapte din 17 iunie 1462, avea să-l coste pe Mahomed al-II-lea însăşi viaţa. Strategia fenomenală aplicată de cel care împărţea dreptatea prin infamele ţepe, dovedeşte genialitate în adevăratul sens al cuvântului.

Ştiind că nu are nici o şansă în faţa superiorităţii armatei otomane, Vlad Ţepeş îşi îmbracă ostaşii în haine asemănătoare duşmanilor. Incursiunea-fulger de la nord de Dunăre nu va ţine cont că înfruntă sultanul ce mărşăluia nestingherit prin Europa.

Camuflarea vicleană are în arsenalul său si limba turcă pe care oştenii munteni o cunoaşteau bine. Pe neaşteptate, se dezlănţuie un atac feroce. Până să realizeze ce se întâmplă cu adevărat, otomanii cad cu sutele. Domnitorul valah însă, urmărea trofeul cel mai de preţ, capul sultanului. Din nefericire pentru el, în acea noapte, sultanul se afla situat în alt cort decât cel imperial.

Eşuându-i planul şi văzând că armata adversă ucide cu sălbăticie tot ce îi iese în cale numai să-l salveze pe Cuceritor, Vlad Ţepeş ordonă retragerea armatei, dar măcelul nu se termină, ci este prelungit de ienicerii fanatici. Otomanii neştiind cine le sunt duşmanii şi compatrioţii, se mai ucid mult timp între ei, înşelarea luând sfârşit abia când apele se limpezesc total.

Sultanul nu se lasă descurajat de „ghiaurul“ revoltat, ci dă ordin ca marşul spre Târgovişte să nu se oprească. „Surpriza“ lăsată de domnitorul răzvrătit a fost una dintre cele mai terifiante văzute de Mahomed al-II-lea: o „panoramă“ de circa 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Abia acum descurajat de situaţie, sultanul şi armata se retrag din ţară.

O ciocnire la fel de violentă are loc 14 ani mai târziu (26 iulie 1476), doar că acum, zona de conflict valahă cedează locul celei moldoveneşti. Armata lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se încleştează cu cea cotropitoare la Războieni, localitate cunoscută şi sub denumirea de Valea Albă[7].

La început, moldovenii sunt destul de abili încât să atragă grosul armatei otomane într-o pădure, pe care apoi, o incendiază, provocând pierderi mari duşmanului. Anticipând o nouă înfrângere ruşinoasă, sultanul aruncă în vacarmul de arme, garda sa personală, cu ajutorul cărei ienicerii sunt regrupaţi. Cursul bătăliei se modifică, otomanii obţinând victoria.

Aşadar, din cele expuse mai sus, se conturează un mozaic al Bizanţului. Ruinat şi abandonat, efectiv, nu putea să ţină piept cotropitorilor, din momentul ce şi mariile genii militare ale Europei se descurcau extrem de dificil.

Într-o astfel de situaţie fără de precedent, creştinismul bizantin îşi propunea supravieţuirea şi câştigarea indulgenţei duşmanului sau. Cum sultanul avea drept de viaţă şi de moarte asupra celor cuceriţi, se părea că toţi creştinii din fostul Bizanţ, devenit acum Istambul, vor împărtăşi martiriul. Lumea creştină nu uitase prigonirile crunte ale unor împăraţi păgâni precum Nero, Deciu, Diocleţian, Sever, etc. Cu sabia lui Damocles atârnând deasupra lor, moartea se prezenta iminentă şi inevitabilă, dar sultanul rezervă cu totul altceva „ghiaurilor“.

În contextul politico-militar al vremii, el decide alegerea lui Ghenadie al-II-lea Scholarios ca Patriarh Ecumenic. Folosindu-se de arhicunoscuta politică „Divide et impera“, sultanul îşi rezolva una din marile sale probleme, dar concomitent, scotea din ananghie creştinismul înrobit.

De menţionat că Mahomed al-II-lea, în scopul evitării revoltelor, se interesează de situaţia evreilor din Imperiu, permiţându-le instalarea marelui rabin în comunitatea lor, dar îşi pleacă interesul şi faţă de armeni, când la fel, le este recunoscut patriarhul[8].

Ştiind faptul că în Apus, Papa trimitea bule nobililor şi suveranilor în vederea unei campanii antiotomane de eliberare a bizantinilor, şi că astfel, unirea creştinilor răsăriteni cu cei apuseni ar crea incoveniente seriose imperiului, Mahomed al-II-lea vrea ca în fruntea conducerii Bisericii Răsăritene să fie promovat un antiunionist convins, lider concretizat în persoana lui Ghenadie al-II-lea.

 

 

Scurtă biografie a Patriarhului Ghenadie al-II-lea Scholarios

Acesta (cu numele de laic Gheorghe Kurtesios) s-a născut la Constantinopol, din părinţi de clasă socială mijlocie, în jurul anului 1405.

Dorind ca fiul lor sa aibă o educaţie aleasă, părinţii l-au încredinţat în grija unui dascăl priceput, Marcu Eugenicu, viitorul mitropolit al Efesului[9]. Bine instruit de către Marcu Eugenicu pe care îl considera tatăl său spiritual, Ghenadie mărturiseşte că a fost autodidact în domenii precum: ştiinţele umaniste, teologia si filosofia.

Tot acum, în circumstanţe necunoscute specialiştilor, Ghenadie învaţă limba latină, limbă ce l-a ajutat considerabil de-a lungul vieţii, întrucât i-a oferit ocazia citirii operelor apusene în redactarea originară, şi astfel, să înţeleagă esenţa lor. Ca admirator al tomismului, cade în dizgraţia teologilor răsăriteni, care îl numesc „latinophron“, adică simpatizant al latinilor.

După ce îşi schimbă orientarea teologică, devenind cel mai de seamă antiunionist din Bizanţ, Gheorghe Kurtesios pierde protecţia împăratului Ioan al-VIII-lea Paleologul şi este nevoit să renunţe la toate demnităţiile de la Curtea Imperială[10]. Dezgustat de atitudinea prounionistă[11] a noului împărat Constantin al-XI-lea Dragases şi hotărât să-şi ducă la bun sfârşit promisiunea de a se călugări, Gheorghe Kurtesios primeşte cinul monahicesc în mănăstirea Charsianit, cu numele de Ghenadie, de unde îşi continuă nestingherit campania antiunionistă.

Când sultanul porunceşte grecilor să-şi alegă un patriarh, după cum se cuvenea, ei îl propun pe Ghenadie al-II-lea, ce slujea pe atunci ca sclav unui turc din Adrianopol.

În legătură cu alegerea sa ca Patriarh Ecumenic, există o relatare a manifestării proniei divine asupra creştinilor oprimaţi. Se spune că pe când sultanul sărbătorea victoria cu tot alaiul, deodată, vede pe un perete, o mână cu cinci degete. Speriat, întreabă supuşii dacă văd la fel, şi ce înseamnă. De văzut, vedeau şi supuşii, dar nimeni nu avea răspunsul la misterioasa nălucire.

Urmează porunca imperială, prin care sunt aduşi din toate colţurile Imperiului vrăjitori şi descântători. În zadar, căci nici unul nu a fost în stare să-l mulţumească pe sultan cu un răspuns logic şi adecvat.

Aflând de necazul lui Mahomed al-II-lea, un bucătar grec mărturiseşte că în rândul grecilor se află un mare înţelept şi învăţat, Gheorghe, ce ar fi capabil să rezolve enigma.

Adus înaintea sultanului, acesta îi porunceşte să-i limpezească definitiv situaţia. Ghenadie însă, cere răgaz de şapte zile, timp în care să se roage şi să postească, întrucât este vedenia este o lucrare divină. După cele sapte zile, Ghenadie se prezintă sultanului cu un răspuns ce îl lasă atât stupefiat, cât şi lămurit. Mâna cea cu cinci degete simbolizează faptul că Dumnezeu nu ar fi îngăduit niciodată otomanilor să ocupe Bizantul, dacă în el ar fi existat cinci creştini curaţi sufleteşte.

Printr-o astfel de replică se observă situaţia socio-religioasă a ultimilor bizantini de care am amintit mai sus, şi faptul că împăratul Constantin al-XI-lea Paleologul s-a sacrificat pentru o cetate lepădată de Dumnezeu.

Deşi alegerea sa ca Patriarh este situată la graniţa dintre mit şi realitate, analele istoriei consemnează că arhipăstorirea sa a cunoscut trei mandate, finalizate prin retragerea definitivă în mănăstirea Prodromul.

Cât priveşte data morţii sale, avem mărturii incerte, ea fiind plasată spre sfârşitul anului 1472, trupul fiindu-i îngropat în mănăstirea Prodromul.

 

 

Atitudinea lui Ghenadie al-II-lea faţă de latini

 

 

Teolog rafinat, cu o vastă cultură teologică şi profană, Ghenadie va deveni patriarh tocmai din cauza orientării sale antiunioniste. Rupturii romane-constantinopolitane din 1504, provocată de neînţelegeri politice, economice, teritoriale şi teologice, i se căutau mijloace de reabilitare.

Inevitabilul s-a produs în timpul împăratului Eugen al-IV-lea când se va întruni un sinod care să analizeze situaţia provocată de cardinalul Humbert şi Patriarhul Mihail Cerularie, actorii principalii ai Marii Schisme.

Ghenadie al-II-lea (Gheorghe Kurtesios, simplu laic pe atunci), va participa ca demnitar şi consilier personal al împăratului, dar fără să aibă acces direct la dezbateri. Situaţia capătă o întorsătură neaşteptată, atunci când scaunul mitropolitan al Efesului este ocupat de Marcu Eugenicu în 1437, cu un an înaintea desfăşurării sinodului. El ar fi acceptat unirea cu latinii doar în cazul scoaterii adaosului Filioque din Crezul niceo-constantinopolitan. Cum acest lucru nu se putea realiza, Marcu Eugenicu nu semnează actul de unire, devenind un antiunionist declarat. Ghenadie al-II-lea însă, precipită spiritele prin dorinţa sa de a înfăptui unirea[12].

Reîntors în Bizanţ, Gheorghe Kurtesios nu este văzut cu ochi buni de către cler sau de către popor. Şi relaţia sa cu tatăl spiritual scârţie până când, pe patul de moarte, Marcu Eugenicu îl încredinţează ca fiind urmaşul său în lupta antiunionistă. Impresionat de încrederea oferită, Ghenadie al-II-lea se schimbă la 180º şi jură că va apăra necondiţionat dogmele creştine răsăritene de orice atac eretic sau schismatic.

Fără să-şi calce cuvântul, Ghenadie al-II-le ridică imediat sabia antiunionistă. Prima tăietură o face prin lucrări polemice împotriva adaosului Filioque şi împotriva sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa. Nu se limitează doar la discuţii aprige cu latinii, ci ripostează prin scrisori şi dizertaţii.

Consecinţele apar şi ele. Căzut în dizgraţia împăratului, se retrage la mănăstirea Pantocrator, urmând apoi, călugărirea sa.

Haina monahală nu îi diminuează din zelul avut până atunci, considerentul fiind unul mai profund, şi anume că acum, în calitate de călugăr, situaţia Bisericii îl priveşte personal. Contra latinilor se pronunţă iarăşi la 12 martie 1452, când adresează împăratului un memoriu prin care îl îndemna să nu facă nici un compromis cu Biserica Apuseană. Lupta continuă şi ia amploare la 1 octombrie 1452 când soseşte în Constantinopol cardinalul Isidor, trimis de papa Nicoale al-V-lea. Scopul? Nu altul decât proclamarea unirii.

Ghenadie al-II-lea aminteşte de mânia divină care nu va ierta nebunia în care se complac toţi nesăbuiţii şi mărturiseşte că Imperiul Bizantin trebuie apărat şi salvat prin propriile puteri, fără ajutor de la apuseni. Vocea profetică a patriarhului nu este luată în seamă, cu atât mai puţin „Manifestul” său ce-i cuprindea mărturisirea.

În ciuda protestelor aprige, unirea are loc în Catedrala „Sfânta Sofia“[13] din Constantinopol, la 12 decembrie 1452. În Biserică, papei i s-a recunoscut primatul onorific, fiind pomenit la rugăciunile Sfintei Liturghii.

Deşi uniţi cu cei care le promiseseră ajutor militar, în jumătate de an, bizantinii vor fi cuceriţi. Amăgirile unei intervenţii din partea Romei s-au cristalizat la 29 mai 1453, când Constantiopolul, ca şi centru al lumii greco-romane[14], cade sub loviturile nemiloase ale otomanilor.

 

Aspecte din timpul păstoririi lui Ghenadie al-II-lea ca Patriarh al Constantinopolului

 

 

Ridicarea lui Ghenadie al-II-lea la rang de Patriarh, metamorfozează relaţia creştino-islamică. Conform hotărârilor imperiale, Patriarhul devea Milet Paşa sau Etnarh, cu puterea de a-şi conduce naţiunea[15].

Creştinii erau obligaţi să plătească anual haraciul către sultan. Cinstirea celei mai importante sărbători, Paştile, era permisă în toate oraşele şi satele. Surprinzător, clerul era considerat inviolabil şi scutit de impozite.

Judecarea mitropoliţilor si a episcopilor era săvârşită de sinodul patriarhal[16], iar patriarhul, în calitate de vizir, se putea prezenta oricând la Divan în favoarea sau defavoarea supusilor săi.

Convieţuirea cu otomanii în propria lor stăpânire, a adus inevitabil, şi la impedimente sau interziceri. Prin urmare, orice cruce situată pe acoperişul casei sau în general, în exterior, trebuia îndepărtată.

Trasul clopotelor a fost, de cele mai multe ori, interzis, sau dacă nu, redus la minimum, excepţie făcând bisericile din Sfântul Munte Athos. Propaganda negativă îndreptată contra Coranului se pedepsea cu moartea, la fel şi trecerea de la islam la creştinism. Probabil cel mai umilitor şi trist tribut impus de Sublima Poartă, era cel al „sângelui“, adică la o perioadă de timp, copiii sănătoşi ai grecilor, bulgarilor, croaţilor, etc, erau luaţi cu forţa. Din rândul băieţilor se recrutau ienicerii, iar fetele serveau ca şi cadâne în haremurile turceşti[17].

Totuşi, o situaţie relativ bună pentru creştini, mai ales dacă se ţine cont că în propria sa filosofie a religiei, islamul îi considera pe aceştia rayah[18].

Deşi promisiunile capătă valenţe feerice, realitatea are ca oglindă coşmarul. Numeroase abuzuri, discriminări şi ilegalităţi au loc încă din timpul sultanului ce promisese lui Ghenadie al-II-lea întregul său sprijin.

Însuşi sultanul nu se lasă mai prejos, şi după ce oferă patriarhului „Biserica Celor 12 Apostoli“, se răzgândeşte şi o repune în subordine otomană.

În vremuri tulburi, Ghenadie al-II-ea face apel la creştini şi le spune că martiriul poate surveni la orice pas, aşadar, să fie pregătiţi. Potrivit concepţiei sale, nu mai trebuia pus accent pe rânduielile bisericeşti şi pe stricteţea canoanelor. Dorind o întoarcere la creştinismul primar lipsit de complexitatea actuală, el evaluează cu mare discernământ prioriţătile.

Nici păcatul simoniei nu necesită o critică exagerată, întrucât stăpânirea otomană impune astfel de condiţii condamnate de Biserică. Tot ce se poate face este evitarea simoniei din partea credinciosului.

Primul său mandat în calitate de patriarh a început la 6 ianuarie 1454 şi întâmpină dificultăţi din partea credincioşilor, clerului şi călugărilor. Toate proiectele de reformă pe care dorea să le realizeze sunt stopate încă din faşă. Ca situaţia să se înrăutăţească, sunt puse la cale comploturi împotriva sa[19].

Deşi în „Berat[20] nu era aprobat un asemenea lucru, Ghenadie al-II-lea reuşeşte prin ajutorul conducătorilor otomani care îl apreciau, dar şi prin neîncetatele sale stăruinţe, să restaureze bisericile aflate în ruină, să înfiinţeze mănăstiri şi să elibereze călugării din închisori fără a plăti ceva în schimb.

În ciuda ostilităţilor etalate de potrivnicii săi, Ghenadie al-II-lea este capabil să menţină Biserica Ortodoxă vie, asuprită dar vie. Acum se manifestă o perioadă dificilă în care patriarhul îşi resimte activitatea dârză şi efervescentă prin acutele probleme de sănătate.

Al doilea mandat se pare că a durat tot un an (1462-1463), timp în care redactează lucrarea „Apologie pentru tăcerea sa“, din care aflăm de ce a ales să nu se pronunţe contra celora care îl calomniau şi de ce a ales să se retragă din postul de patriarh.

Pe lângă un trup ostenit şi bolnav, cel de-al doilea mandat al patriarhului se încheie cu un gust amar. Fiind cu totul opus căsătoriei adultere a lui Gheorghe Amiroutzes din Trapezunt, vărul primar al sultanului, Ghenadie al-II-lea observă cum laţul se strânge în jurul său.

Ghenadie al-II-lea se va întoarce ca slujitor al intereselor Bisericii Răsăritene un an mai târziu, depunând jurământul de credinţă la 15 august 1464. Al treilea mandat şi ultimul a durat tot aproximativ un an de zile, sfârşind prin retragerea totală la mănăstirea Prodromul.

Tot în număr de trei au fost şi întâlnirile personale dintre sultan şi patriarh. Sultanul, la rândul său un învăţat ce aprecia cultura grecească, dorea să afle miezul creştinismului de la o sursă cât mai directă şi autorizată.

Celei de-a doua întâlniri cu interes teologic îi urmează o lucrare cu caracter apologetic, intitulată „Despre singura cale pentru mântuirea omului“, redactată la cerea lui Mahomed al-II-lea. Întrucât Cuceritorului i s-a părut prea complicată şi lungă, cere patriarhului redactarea încă uneia, ce se poate citi uşor şi repede.

Tezaurul literaro-teologic al Evului Mediu se îmbogăţeşte şi prin lucrarea „Plângere asupra nenorocirilor vieţii sale“, redactată din cauza abuzurilor şi nedreptăţilor otomane şi nu numai.

Cu mandate de păstorire fragmentate, cu potrivnici ce nu îl doreau ca păstor, ca păstor ce nu dorea decât bunăstarea creştinilor, rezultatul a fost unul în care sultanii de după moartea lui Mahomed al-II-lea vor transforma simonia din păcat în ordine de zi[21].

Aşadar, Ghenadie al-II-lea, rânduit de pronia divină, a apărat creştinismul exact când avea mai mare nevoie. Deşi nu a suferit moarte martirică, patriarhul şi-a dăruit toate energiile sufleteşti şi trupeşti pentru a salva adevărata învăţătură revelată de Dumnezeu oamenilor prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Dacă un geniu fără pereche[22] precum Mahomed al-II-lea a reuşit să supună Europa cu tăişul iataganului, un patriarh precum Ghenadie al-II-lea a izbutit s-o „elibereze“ prin credinţa, nădejdea şi dragostea sa[23].

 


[1] Stelian Brezescu, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. MERONIA, Bucureşti, 2007, p. 390;

[2] Jean-Paul Roux, Istoria războiului dintre islam şi creştinătate (622-2007), Traducere de Lucia Postelnicu Pop, Ed. Artemis, Bucureşti, 2007, p. 169;

[3] Andrina Stiles, Imperiul Otoman (1450-1700), Traducere de Felicia Pavel, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 5;

[4] Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, Traducere de Mirella Acsente, Ed. Artemis, Bucureşti, 2007, p. 248;

[5] André Clot, Mahomed al-II-lea Cuceritorul Bizanţului, Traducere de Şerban Grancea, Ed. Artemis, Bucureşti, p. 58;

[6] Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV – XVI, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 139;

[7] Toponimul aminteşte de o legendă conform căreia, toată valea unde se desfăşurase bătălia era albă din cauza oaselor celor căzuţi;

[8] Mustafa Ali Mehmet, Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Academică, Bucureşti, 1976, p. 162;

[9] Marius Telea, Un patriarh apologet Ghenadie al-II-lea Scholarios, Ed. EMIA, Deva, 2004, p. 56;

[10] Telea, op. cit., p. 68;

[11] Hotărârea împăratului de unire cu latinii avea substrat politico-militar, căci numai astfel Imperiul Bizantin mai putea fi salvat de la pieire;

[12] Asemeni împăratului Constantin al-XI-lea Dragases, şi Ghenadie al-II-lea urmărea unirea din raţiuni strict politico-militare, nicidecum teologice;

[13] S-a ales ca loc al unirii Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol tocmai fiindcă acolo, la 16 iulie 1504, cardinalul Humbert de Silva Candida arunca pe Sfânta Masă, actul de anatemizarea a Bisericii Răsăritene;

[14] Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Traducere de Cristina Jinga, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p. 12;

[15] Emanoil Băbuş, Bizanţul istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 327;

[16] Telea, op. cit., p. 90;

[17] Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, Volumul IV, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 112-113;

[18] Cuvântul se traduce prin „vită” iar în momentul în care desemna o populaţie, avea sensul de „membru al turmei”. Practic, un rayah era individul (musulman, creştin sau evreu) impozabil în vederea susţinerii clasei sociale de elită a Imperiului Otoman;

[19] Telea, op. cit., p. 78;

[20] Act imperial provenit de la cancelaria otomană ce avea caracter administrativ sau economic;

[21] Scaunul patriarhal putea costa pe atunci şi până la 2000 de ducaţi de aur;

[22] André Clot, Soliman Magnificul, Traducere de Ion Herdan, Ed. Artemis, Bucureşti, p. 28;

[23] I Cor 13, 13;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s