Bederniţele de la Mănăstirea Putna – Remus Răsvan

1. Bederniţa „Adormirea Maicii Domnului“

Este cea dintâi piesã brodatã pãstratã în România, în Muzeul Mãnãstirii Putna, fiind demnã de a sta alãturi de cele mai reuşite creaţii din vremea ultimei dinastii bizantine[1].

Virgil Vãtãşianu o asociazã cu Epitaful de la Tesalonic, înca­drând-o în a doua jumãtate a veacului al XIV-lea şi clasând-o ca pe o lucrare de seamã a unui atelier constantino­politan. Mã alãtur şi eu pãrerii sale, considerându-o poate una din cele mai vechi broderii religioase, cunoscute poate tot la fel de veche ca şi „Epitaful de la Lwόw“.

Brodeurii putneni traseazã pe cât posibil, evenimentul solemn al Adormirii Preacuratei Fecioare Maria şi anume acela de „a-i reda toatã deplinãtatea harului“, înveşmântând-o ca pe o „împãrã­teasã“ în haine strãlucitoare şi de o frumuseţe orbitoare; luna şi soarele sunt lucruri întunecoase, în comparaţie cu aceastã impre­sionantã lucrare, prin care se întrevede, chipul Dumnezeieştii Maici.

În cer este slãvitã, având toatã deplinãtatea mãreţiei dum­ne­zeieşti, dupã cum a vãzut-o Profetul Iezechiel: „Şi am vãzut iatã casa Domnului plinã de slavã“, şi David: „Stãtut-a împãrã­teasa de-a dreapta Ta în hainã auritã îmbrãcatã, împodobitã[2]. Desigur mergând pe temei biblic, artiştii ne prezintã pe Sfinţii Apostoli, prezenţi şi ei în mod real, la acest prohod al Fecioarei Maria.

Sfânta Fecioarã este întinsã pe catafalc, avându-l în jurul ei pe preaiubitul ei Fiu, cuprins în nimb de luminã, ţinând sufletul mamei Sale în braţe; desigur pe Sfinţii Apostoli, cuprinşi de profundã pioşenie, în timp ce o ceatã de îngeri, grupaţi doi câte doi, cuprind cu aripile lor, din spate pe toţi cei din jurul Mariei, şi omagiazã sub diferite forme, ceremonialul prohodirii Fecioa­rei Maria, iar dintre Apostoli, Sfântul Petru având prioritate între ceilalţi, de a conduce serviciul religios.

Pe acesta îl putem numi protos[3], el este cel pe care îl vedem cu o delniţã[4] (se tãlmãceşte = bucurie prea bine mirositoare) în mânã, tãmâind trupul Fecioarei Maria şi în diferite episoade biblice, fiind cel care preia primul cuvântul de cele mai multe ori.

Sfinţii Apostoli sunt şi ei brodaţi la creştetul şi la picioarele Mariei, fiecare dintre ei prezentaţi în atitudini şi ipostaze diferite, fie rugându-se, fie înãlţându-şi mâinile spre Cer, sau slujind împreunã cu cetele îngereşti, trupul cel adormit al mamei lui Iisus; îi observãm de asemenea şi pe doi arhierei, prezenţi la acest eveniment al Adormirii Sfintei Fecioare Maria, aducând omagiul cuvenit din partea comunităţii şi al Bisericii.

Mãrgãritarele mici contureazã nimburile şi modeleazã draperiile, iar altele numeroase împodobesc cadrul. Reiese aşa­dar, o compoziţie perfect ordonatã şi echilibratã, bederniţa pri­mind frumuseţea şi strãlucirea cuvenitã şi mai mult, adevãrata împlinire a binecuvântãrii oferite de Preacurata Maicã, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Personajele: Sfinţii Apostoli, Îngerii, Episcopii, sunt brodaţi în fir de aur, pe o mãtase superioarã. Figuri expresive: capetele mici, cu oval pronunţat; ochii mici, fruntea înaltã şi acoperitã, într-o micã mãsurã; gâtul lung şi subţire; trupurile siluete, mâinile fine cu degete lungi, iar în spatele acestor portretizãri, ascunzându-se desigur un excepţional om, înobilat de un dezvoltat simţ artistic al vremurilor sale, nume pe care din pãcate nu-l cunoaştem şi de asemenea, nici anul exact al execu­tãrii obiectului liturgic brodat, bederniţa.

Scena „Adormirii Maicii Domnului“ este brodatã pe un fragment de mãtase, ce mãsoarã 42×42 cm, pe un fond roşu cu reflexe aurii. Chenarul bederniţei este brodat cu elemente flora­le roşii şi albastre, alternând cu semipalmete dispuse simetric, într-un desen caracteristic artei bizantine.

Anumite detalii de ordin iconografic reies mai ales din portretizarea Apostolilor şi mã refer aici la cutele orizontale care înfãşoarã picioarele acestora. De asemenea, capetele ovale şi frunţile înalte ale îngerilor, care ne permit sã stabilim o legãturã între aceastã bederniţã şi stilul artei din capitala bizantinã, arta cãreia îi aparţin atât mozaicurile de la Kahrié Djami din Constantinopol, executate în anul 1320, cât şi picturile murale ale Bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, finalizate în jurul anului 1352.

Acestui stil îi aparţine şi faimosul epitaf descoperit de N. I. Kondacov la Tesalonic[5], pe bunã dreptate datat de G. Millet cãtre jumãtatea secolului al XIV-lea.

Dacã analizãm în amãnunţime personajele acelui epitaf de la Tesalonic, cu bederniţa de la Putna, observãm aceeaşi tipolo­gie elenisticã, prezentã atât la Apostoli, cât mai ales la îngeri. Modelarea apare rareori nuanţatã şi destul de plasticã, portre­tul Mântuitorului Iisus Hristos prezintã asemãnãri de trãsãturi şi de asemenea în ce priveşte podoaba capilarã, cu acea şuviţã carac­te­risticã pe frunte, iar veşmintele drapate, se remarcã prin aceeaşi cãdere clarã uşor stilizatã.

Absolut toate aceste asemãnãri, nu fac altceva, decât sã atribuim bederniţa de la Muzeul Mãnãstirii Putna, unui important atelier din Constantinopol, din cea de-a doua jumãtate a secolului al XIV-lea. Se atestã iarăşi gustul rafinat care domnea la curtea Moldovei, unde bederniţa şi alte broderii de aceeaşi provenienţã, vor fi constituit peste puţin timp punctul de pornire pentru atelierele locale.

2. Epigonatia: „Maica Domnului – Platyera“

Cea de-a doua bederniţã aflatã în Muzeul Mãnãstirii Putna, o înfãţişeazã pe „Maica Domnului-Platyera“. Aceastã broderie are dimen­siuni ceva mai mici, ea mãsurând 35 de cm. Cusutã în fir de aur, pe o mãtase superioarã de culoare roşie, bederniţa ce o închipuie pe Fecioara Maria, se aseamãnã în chip deosebit, cu bederniţa precedentã a „Adormirii Maicii Domnului“, motiv pentru care nu vom insista prea mult asupra ei.

În ceea ce priveşte stilul, data şi autorul nu avem informaţii în acest sens. Lucrarea poate fi atribuitã unui atelier moldo­­venesc şi contemporanã sau posterioarã vremii lui Ştefan cel Mare[6].

3. Epigonatia: „Învierea lui Hristos“ (Anastasis)

Reprezintã ultima bederniţã brodatã, pãstratã în Muzeul Mãnã­sti­rii Putna, de dimensiuni 45×40 cm, în formã de romb neregu­lat, pe fondul unei mãtase albastre, fiind decoratã „Învierea lui Hristos“.

Este deosebit de interesantã mai întâi în decor[7]. Artistul îl prezintã pe Mântuitorul Iisus Hristos în întreita luminã, stând pe tron cu Evanghelia în mânã, înconjurat de patru sfinţi arhangheli şi serafimi.

Pe fondul de mãtase albastrã este reprezentatã „Învierea lui Hristos“, în conformitate cu iconografia Bisericii de Rãsãrit, în prezenţa profeţilor, Iisus sfãrâmã porţile Iadului eliberând pe protopãrinţii noştri Adam şi Eva[8].

Asemãnarea este identicã. Iisus înveşmântat în chip antic stând în tron, înconjurat de Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, cu lorus şi aripile strânse care stau în picioare: unul deasupra capului lui Iisus, celãlalt la picioarele tronului, apoi de serafimii ce oficiazã momentul, amintind de ceremonialul de curte bizantin din epoca Comnenilor.

Simbolurile amintite mai sus ale celor patru Evanghelişti, sunt aşezate în colţurile compoziţiei. Tot în ceea ce priveşte spaţiul în întreg ansamblul broderiei, trebuie sã specificãm faptul cã, din nou este folosit de cãtre brodeurii putneni, sistemul preferat şi anume cel floral şi vegetal, determinat de frunzele de acant, perfect stilizate şi de florile ce împodobesc coloristic cadrul şi spaţiul liber.

Regãsim sub aspect tehnic, drapajele cu linii largi, alãturi de cutele strânse pe glezne, însã remarcãm şi câteva dispro­porţii în construirea veşmintelor Apostolilor, în schimb ce aureolele sunt perfect conturate şi înfrumuseţate de data aceasta cu mici perluţe.

Chenarul în schimb dispune de alternanţa semipalmetelor, ce-i oferã un aspect arhaic. Sub acest cadru marginal, apare pentru prima datã brodat, soţia marelui voievod – Maria, pe „Aco­perã­mântul ei de mormânt“ de la Putna, crucea dublã cu colţuri închisã în cerc, frunzele de acant prinse în vreji şi volutele caracteristice ale acestui monument, alãturi de cifra Mariei[9].

Existã inscripţionate în fir de mãtase mai rezistente, iniţialele arhanghelilor şi al simbolurilor, care deşi brodate în gra­bã şi mai mult în limba chirilicã, decît în cea româneascã, îşi aduc şi ele aportul lor, în a cunoaşte cel puţin câteva date despre aceastã piesã de muzeu. Stilul lucrãrii şi ornamentul mar­ginal dateazã bederniţa în timpul marelui voievod Ştefan cel Mare.

Dacã reflectãm cu atenţie scena ilustratã de pe acest obiect, vom observa cu uşurinţã trimiterea cãtre un episod apocaliptic, unde Iisus Hristos nu mai este prezentat în calitatea de Mântuitor, ci în aceea de Judecator al lumii.

Dupã cele relatate de cãtre Sfântul Ioan Teologul, în cartea numitã „Apocalipsa“, s-au inspirat şi artiştii acestei minunate broderii, a „Învierii lui Iisus Hristos – Anastasis“[10], cãci stã scris în acest sens, astfel: „…şi iatã, un tron era în cer; şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea semãna la vedere cu piatra de iasp[11] şi de sardiu[12], iar de jur-împrejurul tronului era un curcubeu[13] cu înfãţişa­rea smaraldului [14]. Şi împrejurul tronului, douãzeci şi patru de tronuri; şi pe tronuri, şezând, douãzeci şi patru de Bãtrâni[15] îmbrã­caţi în veşminte albe; şi pe capetele lor, cununi de aur. Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi’n faţa tronului ardeau şapte fãclii de foc, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Şi’n faţa tronului, ca o mare de sticlã asemenea cristalului. Şi’n mijlo­cul tronului şi’mprejurul tronului, patru Fiinţe pline de ochi dinainte şi dinapoi“.

Imaginea celor patru Evanghelişti prezentatã pe aceastã bederniţã este prefiguratã în cele ce urmeazã: „Şi Fiinţa cea dintâi, asemenea leului; a doua Fiinţã, asemenea are faţa ca a juncului, a treia Fiinţa are faţa ca a unui om; iar a patra Fiinţa, asemenea vulturului care zboarã[16]“.

Cei patru Evanghelişti sunt înconjuraţi de fiinţe angelice într-o luminã orbitoare, divinã, dându-i prezentei piese o strãlucire şi o armonie încântãtoare, aşa cum stã scris mai departe, de Sfântul Ioan: „Şi cele patru Fiinţe au fiecare din ele câte şase aripi; de jur-împrejur şi pe dinlãuntru sunt pline de ochi; şi odihnã nu au ziua şi noaptea, zicând: ‹‹Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce Este şi Cel ce Vine››“[17].

3.1. Despre absidă şi broderiile Altarului

În mod curent bisericile creştine ortodoxe au ca pãrţi prin­ci­pale: exonartexul, pronaosul, naosul şi altarul[18]. Între aces­tea, partea cea mai importantã este altarul (Sfânta Sfintelor). În altar preotul sãvârşeşte Jertfa euharisticã.

„Sfântul altar este simbolul mistic al Împãrãţiei Cerurilor, unde, nevãzut se aflã Tronul Preasfintei Treimi, Maica Domnu­lui cu toţi Sfinţii şi îngerii. Altarul este locul cel mai Sfânt de pe pãmânt, unde locuieşte nevãzut Dumnezeu şi unde Se jertfeşte zilnic în timpul Sfintei Liturghii Domnul nostru Iisus Hristos“[19].

Altarul, potrivit unei tradiţii, era aşezat în centrul absidei principale, a fost la origine o masã destinatã prânzurilor liturgice, era de lemn, abia mai apoi fiind construitã din cãrã­midã ori din piatrã şi dobândind diferite veşminte, fie de argint sau argint aurit, fie un baldachin de lemn sculptat sau cu marmurã, sprijinit de patru colonete[20].

Absida, spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu, cã „era o peşterã sãpatã în piatrã şi acolo l-au pus pe Iisus[21] ea simbolizeazã peştera din Betleem, unde S-a nãscut Hristos şi peştera în care a fost îngropat.

Absida altarului simbolizeazã schimbarea locului Crucii, iar baldachinele[22], semnele deosebitoare. De aceea, acestea sunt puse cu raţiune în faţa liturghisitorilor.

Sfânta Masã este locul mesei lui Hristos, împreunã cu Sfinţii Apostoli, pe ea ni se înfãţişeazã pâinea cea adevãratã şi cereascã, jertfa misticã şi nesângeroasã: Trupul şi Sângele lui Hristos.

Pãrticelele din Sfânta pâine, sunt puse întru pomenire la Sfânta Proscomidie: „Întru cinstea şi pomenirea preabinecuvân­tatei, mãritei Stãpânei noastre, de Dumnezeu Nãscãtoarei şi puru­rea Fecioarei Maria…“[23]; „Întru cinstirea, mãritului Prooroc, Înaintemergãtorului şi Botezãtorului Ioan“[24]; „Proorocilor, Moise şi Aaron, Ilie şi Elisei, David şi Iesei; a Sfinţilor trei tineri şi a lui Daniel Proorocul; a Sfinţilor Apostoli şi a celor şaptezeci şi a tuturor Sfinţilor; a Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântã­torul de Dumnezeu şi Ioan Gurã de Aur, Atanasie şi Chiril, Nicolae cel din Mira, Spiridon al Trimitundinei, Calinic Cernicarul, Nifon de la Consantinopol, Iosif cel Nou, Iorest şi Sava; a Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a Sfinţilor Marilor Mucenici Dimitrie, Gheorghe…“[25] şi nu în ultimul rând, pe ctitorii şi binefãcãtorii sfân­tu­lui locaşului de închinare, pentru toţi vii şi morţii.

Fireşte cã, nu întâmplãtor i-am înşiruit pe toţi Sfinţii pome­niţi în cadrul Sfintei Prosocomidii şi aceasta din trei motive:

– în primul din ele, deoarece majoritatea din cei amintiţi, împo­dobesc broderiile moldoveneşti, aflate la Muzeul Mãnãstirii Putna şi în jurul cãrora încercãm sã scoatem la luminã: frumu­seţea şi binecuvântarea lor, motiv pentru care şi insistãm într-o micã mãsurã, sã facem cunoscut, ceea ce înseamnã valoare, cali­tate şi artã, asupra acestui studiu;

– al doilea motiv, se desprinde din imaginea de ansamblu al întregii broderii al Tezaurului de la Putna, care ne introduc într-o ambianţã deosebitã, realizatã în cadrul sãvârşirii Dumne­zeieştii şi Sfintei Liturghii;

– iar ultimul motiv, pentru care am optat, este de fapt şi sco­pul studiului asupra broderiilor de la Putna şi mai ales al brodeuri­lor putneni, de a ne introduce mai uşor în actul sacra­mental, oferit de icoana brodatã prin diversele scene amintite.

Centrul studiului nostru asupra broderiilor brodate de altar, se rãsfrânge asupra nucleului rãscumpãrãtor, a Jertfei Euharis­tice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Patimile, Rãstig­nirea şi Moartea Sa pe Cruce, prin Jertfa sângeroasã adusã de El, pentru mântuirea lumii, odatã pentru totdeauna[26] şi desigur prin Învierea Sa cea de-a treia zi şi Înãlţarea Sa la Cer, la patruzeci de zile, care reprezintã în fond, principalele teme folosite de brodeuri, în redarea veşmintelor de altar.

Altarul poartã în afarã de vestimentaţia necesarã pentru Sfânta Masã, pentru masa Proscomidiarului, etc., şi alte veşminte necesare acoperirii obiectelor liturgice, având ca scop, protejarea lucrurilor sfinte.

Astfel, un vãl liturgic poartã denumirea de antimis, care la rândul sãu este învelit într-un iliton[27], simbolizând giulgiul în care a fost învelit Trupul lui Hristos, coborât de pe Cruce şi pus în mormânt; şi alte trei vãluri liturgice, douã pentru acoperit potirul[28] şi discul[29] numite procoveţe[30]; acoperãmântul discului este în locul nãframei (giulgiului) – τó σουδάριον (to soudarion) – care era pe faţã, acoperind-o în mormânt.

Procoveţele simbolizeazã scutecele în care a fost înfãşurat Iisus la Naştera Sa; iar acoperãmântul cel mai mare, al treilea, numit: perdeaua sau aerul (τó καταπέτέασμαό ήρ), (to catapeteasma – o aer), simbolizeazã locul pietrei prin care Iosif a întãrit mormântul, pe care l-a pecetluit lespedea custodiei lui Pilat[31] şi se întinde deasupra ambelor vase, actul liturgic fiind sfârşit, precum stã scris într-un frumos pasaj scripturistic: „Iatã, Hristos a fost rãstignit, Viaţa s-a îngropat şi Mormântul a fost pecetluit“[32].

Discul ţine locul mâinilor lui Iosif şi ale lui Nicodim, care au pregãtit pe Hristos pentru înmormântare. Se tãlmãceşte „disc, cel pe care este purtat Hristos, cerc al cerului, arãtându-ne într-un mic cerc (perimetru) soarele spiritual, Hristos, vãzut sub forma pâinii.

Potirul este în locul vasului care a primit sângele ţâşnit din preacurata coastã împunsã şi mirul din mâinile şi picioarele lui Hristos. Potirul mai simbolizeazã, de asemenea, cupa pe care o descrie în mod special Înţelepciunea, adicã Fiul lui Dumnezeu, cãci a amestecat sângele Lui în locul vinului[33] aceluia şi l-a pus pe Sfânta Masã, zicând tuturor: „Beţi sângele Meu în locul vinului amestecat de voi „spre iertarea pãcatelor“[34] şi spre viaţa veşnicã.

Cunoaştem de asemenea faptul cã, atunci când Mântuitorul a fost împuns cu suliţa în coastã, „îndatã a ieşit sânge şi apã“, apa închipuie pe cea care a curs din coasta lui Hristos Însuşi şi prin încãlzire aratã cãldura Sfântului Duh, iar prin culoarea ei albã, credinţa curatã. Vinul împreunã cu apa simbolizeazã sânge­le şi apa care au curs din coasta Lui[35], precum zice Profetul: „Pâine I se va da sã mãnânce şi apã cu bãuturã curatã[36].

Suliţa este parte componentã a vaselor liturgice, pe lângã potir şi disc, ea este numitã „copieşi închipuie suliţa care i-a împuns coasta Mântuitorului, iar în serviciul liturgic ea serveşte la scoaterea agneţului din prescurã[37] şi simbolizeazã modul în care Hristos „ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca o oaie farã de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa[38].

Antimension-ul, sau antimisul, înlocuieşte altarul[39], acesta este înţelesul etimologic al cuvântului şi aminteşte altarele por­ta­tive, cunoscute se pare, încã din secolul al IV-lea. Este o nãframã sau o bucatã de in, ori de mãtase, pe care este impri­matã, scena „Punerii în Mormânt“ a Mântuitorului Iisus Hristos.

Într-un sãculeţ special pregãtit, în partea superioarã, sunt cusute moaşte ale unui Sfânt, pentru ca pe ele sã se poatã sãvârşi Sfânta Liturghie şi în alte locuri decât pe Sfânta Masã. Peste ea stã împãturit în permanenţã – Sfânta Evanghelie.

Ca şi Sfânta masã, Sfântul Antimis simbolizeazã mormântul Mântuitorului. Mai simbolizeazã şi mahrama care a fost pe faţa Mântuitorului. El aminteşte şi de faptul cã Sfânta Euharistie îşi are începutul în Cina cea de Tainã, cã la împãrtãşire sunt chemaţi toţi credincioşii[40].

În timpul sãvârşirii Sfintei Liturghii, el se deschide de cãtre preot ori arhiereu, într-un moment special şi anume la rostirea ecteniei, conform unui tipic bine stabilit.

La fiecare cerere rostitã, se desface câte o parte, dupã cum urmeazã: „Rugaţi-vã cei chemaţi, Domnului“ (se desface partea dinspre miazãnoapte), „Cei credincioşi, pentru cei chemaţi sã ne rugãm, ca Domnul sã-i miluiascã pe dânşii“ (se desface partea dinspre miazãzi), „Sã-i înveţe pe dânşii cuvântul adevãrului“, (se desfa­ce partea dinspre apus), „Sã le descopere lor Evanghelia dreptãţii“ (se desface partea dinspre rãsãrit)[41] şi abia mai apoi se aduc sfintele vase, respectiv potirul şi discul.

Desfacerea sfântului antimis în timpul ecteniei pentru catehumeni închipuie „parea sau pregãtirea mormântului de piatrã, pe care Iosif Arimateianul îl fãcuse pentru sine, dar pe care l-a dãruit pentru îngroparea Domnului, ca unul ce era un catehumen sau ucenic nedesãvârşit al Acestuia“ (Matei 27, 60).

Strângerea miridelor de pe sfântul antimis cu buretele, la cuvin­tele: „-i uneascã pe dânşii (pe catehumeni) cu Sfânta Sa soborni­ceascã şi apostoleascã Bisericã“, simbolizeazã unirea cate­hume­nilor cu Biserica, unire pentru care ne rugãm în timpul acestei ectenii; semnul Sfintei Cruci, fãcut de preot cu buretele peste antimis, la ecfonisul: „Ca şi aceştia…“, este ca o pecetluire sau ca o binecuvântare a mormântului.

Pe cât este de important acest obiect liturgic, pe atât este de pretenţios, în sensul cã nu poate fi brodat, datoritã întrebuinţãrii Sale. El nu poate fi ornat decât cu figuri scrise sau imprimate (la origine numai crucea şi inscripţia dedicaţiei).

Broderia, cu reliefurile şi golurile dintre fire, l-ar face cu totul impropriu funcţiei sale. Deoarece potirul se poate rãsturna, iar cele de pe disc, se pot ascunde şi pierde printre cute şi sub cusãturi[42].

În Muzeul Mãnãstirii Putna existã un antimis de dimen­siuni 55×74 cm, înfãţişând o cruce, o lance pe care O. Tafrali, o numeş­te în limba francezã perche, un burete şi portretele Evangheliştilor Marcu şi Matei. Pe acesta însã nu îl putem intro­duce în studiul de faţã care are drept obiect broderiile, deoarece este cusut ci nu brodat. Existã o inscripţie în limba slavonã, care ne face sã atribuim acest obiect lui Ştefan cel Mare şi Mitropoli­tului Ghedeon al Sucevei, din iniţiativa cãrora a fost prelucrat.

Simbolurile veşmintelor liturgice se asociazã cu simbolurile Sfântului Altar şi ale întregii biserici, ale picturii, arhitecturii, muzi­cii, textelor sacre, ale obiectelor aflate la proscomidie (Sfân­tul Potir, discul, steluţa, copia, linguriţa, buretele, acoperã­min­tele şi cele cinci prescuri), cu numeroase alte semnificaţii tainice de o copleşitoare forţã spiritualã.

Arta Ortodoxiei trãieşte numai în relaţia ei indestructibilã cu sensul mistic şi venirea teofanicã. Orice obiect, text, construcţie poate fi o capodoperã artisticã. Dar capodopera îşi reveleazã adevãrata forţã, maiestatea şi frumuseţea spiritualã numai dacã este perceputã în funcţia ei liturgicã, în parusia Transcendentului[43].



[1] V. Vãtãºianu, Istoria artei feudale în Ţãrile Române, Volumul I, Bucureºti, 1959, pp. 468-469.

[2] Psalmul 64, 11.

[3] Protosul, este cel care de regulã, preia sarcina de a conduce un serviciu liturgic, într-un sobor de preoþi pentru o mai bunã desfãºurare.

[4] Cãdelniþa, semnificã înmormântarea lui Hristos, iar focul, dumnezeirea Sa. Fumul cel bine mirositor arãta mireasma cea cu bun miros, revãrsatã, a Sfântului Duh, cãci „cãdelniþa“ în limba elinã (ϴυμιατήρ, de la: ϴυμήρηςες, ϴνμάρηςες) se traduce: plãcut, agreabil, iubit; ϴυμιάω = a arde parfumuri (ca sã producã fum).

[5] O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du monastère de Putna…, p. 68.

[6] I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 487.

[7] Ibidem.

[8] R. Thedorescu, I. Solcanu, T. Singalia, Artã ºi civilizaþie…, p. 93.

[9] I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 487.

[10]         Icoana reprezentând Învierea sub forma coborârii la Iad a Mântuitorului.

[11]         Piatrã preþioasã, ce poate avea culori diferite.

[12]         Piatrã preþioasã transparentã, de culoare brunã; dacã este roºie: cornalina.

[13]         Curcubeul este simbolul milei lui Dumnezeu, al împãcãrii ºi al pãcii. „…curcubeul Meu îl aºez în nor, ca sã fie el semn al legãmântului dintre Mine ºi pãmânt. Fi-va curcubeul Meu în nor ºi Eu îl voi vedea ºi-Mi voi aduce aminte de legãmântul veºnic dintre Mine ºi toatã fiinþa vie din tot trupul care este pe pãmânt!“ cf. Facere 9, 13, 16.

[14]         Piatrã preþioasã de culoare verde. Desigur, semnificaþia tuturor acestor nestemate nu izvorãºte din formã, ci din culorile lor, ele simbolizeazã splendoarea Celui ce ºade pe tron.

[15]         Semnificaþii posibile: cei 12 patriarhi ai Vechiului Testament ºi cei 12 Apostoli ai Domnului; cele 24 ordine sacerdotale menþionate în 1 Paralipomna 24, 1-19. Oricum, prin tronurile ºi cununile lor, Bãtrânii participã la Slava Dumnezeiascã, pe care o laudã asemenea îngerilor.

[16]         În iconografia rãsãriteanã, cele patru asemãnãri ale acestor Fiinþe au devenit simboluri ale celor patru Evangheliºti.

[17]         Apocalipsã, 4, 2-8.

[18]         L. Streza, Biserica, lãcaº de închinare, Ortodoxia, Bucureºti, An. XXXIV, Nr. 4 (octombrie-decembrie), 1982, pp. 565-567.

[19]         I. Bãlan, lăuza ortodoxã în Bisericã, apud Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, vol. II, Ipostazele artei, Editura Porto-Franco, Galaþi, 1996, p. 303.

[20]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 488.

[21]         Marcu 15, 46; cf. Ioan, 19, 41; 11, 38.

[22]         Baldachinul nu se gãsea decât la bisericile mari, cum era Sfânta Sofia. A fost introdus în secolul al IV-lea ºi avea niºte pânze care se închideau ºi se deschideau, ca uºile împãrãteºti de azi, dupã ritualul liturgic, pentru ca sã nu vadã credincioºii toate actele tainice de la Sfânta Masã, deoarece Catapeteasma era numai un grilaj înalt, pânã la piept.

[23]         Liturghier, E. I. B. M. B.O. R., Bucureºti, 1995, p. 100.

[24]         Ibidem, p. 100.

[25]         Ibidem, pp. 101-102.

[26]         Evrei 7, 27: „…cãci El a fãcut aceasta o singurã datã, aducându-Se jertfã pe Sine Însuºi.

[27]         Είλητόν, de la έίλέω = învelesc nãframa, de regulã de in.

[28]         Potirul, este în locul vasului care a primit sângele vãrsat din preacurata coastã împunsã ºi mirul parfumat, scurs, al mâinilor ºi picioarelor lui Hristos, iar craterul (cupa conicã) simbolizeazã paharul izbãvitor pe care L-a dat Apostolilor Lui la Cinã. Potirul, iarãºi, simbolizeazã cupa pe care o descrie în mod special; desigur cã Înþelepciunea ºi Fiul lui Dumnezeu a amestecat Sângele Sãu în locul vinului aceluia ºi L-a pus la Sfânta Masã a Lui, zicând tuturor: „Beþi dintru acesta toþi, în locul vinului cel amestecat, spre iertarea pãcatelor ºi spre viaþa veºnicã.

[29]         Discul, este nãsãlia pe care este aºezat Trupul Domnului de cãtre preot ºi diacon; aceºtia asemenea lui Iosif ºi lui Nicodim.

[30]         Procovãþ, cuvânt de origine slavã.

[31]         Sfântul, Gherman I, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii“…, p. 55.

[32]         Ibidem, p. 54.

[33]         Vinul închipuie sângele care a curs din coasta Domnului. Este ºi vinul mistic, pe care El L-a dat Ucenicilor la Cinã.

[34]         Matei 26, 28.

[35]         Sfântul Gherman I, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii“…, p. 50.

[36]         Matei 26, 26.

[37]         Prescura cea numitã artos, binecuvântare sau pârgã, din care se taie Tru­pul Domnului; se ia ca simbol al Fecioarei ºi Nãscãtoarei de Dumne­zeu, Aceea Care, dupã buna plãcere a Tatãlui ºi voinþa Fiului Însuºi ºi prin venirea Sfântului Duh, primind pe Unul din Sfânta Treime, Fiul lui Dum­ne­zeu ºi Cuvântul, a nãscut pe Dumnezeu desãvârºt ºi Om desãvâr­ºit.

[38]         Liturghier, p. 105.

[39]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã, p. 488.

[40]         M. Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, Volumul II. Ipostazele artei, Editura Porto- Franco, Galaþi, 1996, p. 300.

[41]         Liturghier…, p.196.

[42]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 489.

[43]         M. Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei…, p. 307.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s