Decalogul sau Cele zece porunci – Remus Rasvan

CELE ZECE PORUNCI

Primul moment al instaurării ordinii în viaţa socială, recunoscut în istorie, este reprezentat în scrierile iudaice clasice de adoptarea celor 10 Porunci: “Rostit de Dumnezeu cu prilejul teofaniei de pe Sinai şi gravat pe tablele Legământului, Decalogul, text constitutiv al Legământului, defineşte principiile teologice şi etice menite să ghideze comportarea lui Israel: 1. supunere exclusivă faţă de Dumnezeu care i-a scos pe evrei din Egipt; 2. interzicerea idolatriei; 3. interzicerea blestemului; 4. respectarea şabatului; 5. cinstea datorată părinţilor; 6. interzicerea omorului; 7. interzicerea adulterului; 8. interzicerea furtului; 9. interzicerea mărturiei mincinoase; 10. interzicerea lăcomiei”[1] Este un moment foarte important pentru că prin adoptarea acestui pachet de legi s-a determinat trecerea poporului evreu, dar nu numai a acestuia, la credinţa într-un Dumnezeu Unic, dar şi la reglementarea relaţiilor de convieţuire cele mai elementare într-un moment în care omenirea era lipsită de posibilitatea şi mijloacele de a impune ordinea într-o societate răzvrătită asemenea poporului evreu. Fără nici un dubiu putem afirma faptul că aceste legi au reprezentat un moment de progres, înfrânând pornirile instinctuale ale omului în drumul lui de a-şi dobândi o poziţie stabilă în cadrul familiei şi al societăţii. Principiile Decalogului sunt şi rămân veşnice, ele provenind de la Divinitate. Aceasta fiind eternă, şi legea pe care a emanat-o tot eternă este.

Prezentarea acestor legi este mai întâi făcută în cartea Exod (20, 2-14), iar mai apoi o găsim în Deuteronom (5, 1-21), având acelaşi număr de versete, dar prezentate cu unele mici modificări. În Exodul, istorisind motivele şi condiţiile de migrare a populaţiei eliberate din Egipt cu privire la traversarea pustiului în plină căldură, prin nisipul fierbinte, în lupta cu dunele, se arată că oamenii erau nemulţumiţi şi bulversaţi. Acestea au dat naştere, aşa cum era şi firesc, la manifestări exprimate prin acţiuni antisociale, violenţe, jefuirea aproapelui, chiar ucideri, răzmeriţe care tulburau profund colectivitatea. Toate acestea au cerut stabilirea unor reguli de convieţuire. Prin toată istoria predării Legii către poporul urgisit de soartă şi rătăcitor în pustiu, se poate spune că Dumnezeu a încercat să îl ajute să înţeleagă că numai respectarea poruncilor ca atare îl va face să înţeleagă noţiunea de dreptate. Putem uşor presupune că încălcările unor norme elementare de conduită morală erau frecvente în timpurile vechi testamentare, şi înainte de darea Legii, dar şi după. Întâlnim frecvent referiri la permanentele nedreptăţi pe care le făceau oamenii sau trebuiau să le îndure oamenii de la semenii lor. După ce Moise a trebuit să arunce primele table pe care era scris legământul, scârbit de manifestările idolatrice desfăşurate în lipsa lui de un popor obosit, extenuat de mers în gol şi de aşteptare a semnului divin, populaţie flămândă, decepţionată de cele petrecute în cei 40 de ani de mers în pustiu, el le-a prezentat noile table. Le-a arătat, de asemenea, ţara promisă în care se vor aşeza, dar populaţia neînţelegătoare şi sfârşită de condiţiile vitrege prin care a trebuit ă petreacă timp îndelungat, nu a mai prezentat interes pentru acest nou teritoriu. Era conştientă că este greu de preluat pământul de la popoarele băştinaşe, astfel că a trebuit din nou îndemnată să se conformeze poruncilor divine: “Domnul, supărat pentru neascultarea de care dădea dovadă poporul, îl îndeamnă ca în această situaţie să se reîntoarcă în pustiu. După pribegia în pustiu, El le vine din nou în ajutor în lupta pentru dobândirea ţării lui Sihon, împăratul Hesbonului, pe care izbutesc de astă dată să-l cucerească şi îi îndeamnă să asculte poruncile Lui, rescrise din nou”[2].

În Deuteronom (5, 1-21) sunt din nou înscrise Poruncile. În această carte, numită şi A doua Lege, după înşiruirea poruncilor, spre amintire, Dumnezeu le cere evreilor, în Deuteronom 6, 6-9, şi să le întipărească în fiinţa lor: “Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta (tefilimii[3] pe care băieţii evrei învaţă de la vârsta de 13 ani să le pună la cap şi pe braţe la  rostirea rugăciunilor, până la moarte) … Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (aceasta este mezuza bătută în cuişoare pe pervazul fiecărei uşi în casele unde locuiesc evrei). Tot în Deuteronom găsim numeroase trimiteri cu privire la necesitatea păstrării neatinse a acestei legi: “Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi” (Deut. 4, 2)

“Conform unei tradiţii antice, poruncile transmise lui Moise şi consemnate în Pentateuh sunt în număr de 613 şi conţin 365 de interdicţii, corespunzând numărului de zile ale anului solar, şi 248 de îndemnuri pozitive, corespunzând numărului părţilor corpului uman.”[4]

Coduri de legi, prezentate în diferite moduri, au existat cu sute de ani înaintea adoptării Tablelor Legii. Sumerienii, prin anii 2500 î. Hr., aveau un cod de legi care a fost încorporat după aproape cinci sute de ani în Codul lui Hamurabi de către babilonieni. Legile romanilor apar abia în secolul al II-lea î. Hr. Tablele Legii, prin poruncile enunţate, stabileau atât modul cum ar trebui să se desfăşoare relaţiile dintre oameni, cât şi relaţiile omului cu societatea, dar mai ales relaţiile omului cu Divinitatea.

Dacă am examina cele 10 Porunci, pe fiecare în parte – cele mai cunoscute legi de pe faţa pământului, de altfel – vom constata ce factor de progres au reprezentat în raport cu stadiul de dezvoltare a comunităţii umane ce rătăcea prin pustiu, trăind după unele legi morale. Nu exista până atunci nici un factor coercitiv care să le impună oamenilor restricţii, nici măcar “frica faţă de Cel de Sus”, care era chiar necunoscut (problema relaţiei dintre evrei şi Dumnezeu apare efectiv doar în momentul scoaterii lor din robia Egipteană – a nu se înţelege altceva!) pentru marea majoritate dintre evrei, nu era în măsură să îi sperie. Pedeapsa pur simbolică a “Mâniei Cereşti” nu era de natură să îi îmblânzească pe pribegii pustiului. Pe de altă parte, agresivitatea lor nu era altceva decât consecinţa condiţiilor în care ei trăiau.


[1] Larousse, ed. cit., p. 83

[2] Ida Schottek – Vechiul Testament – Adevăruri eterne. Despre adevăr, dreptate, bogăţie, Ed. Coresi, Bucureşti, 2002, p. 30

[3] Tefilimii sunt inscripţiile din Decalog scrise pe un pergament, introduse într-o cutie de mici dimensiuni din lemn, învelită în piele, care se prinde de fruntea credincioşilor de rit mozaic cu ajutorul unor cureluşe din piele, în timpul rugăciunilor de dimineaţă. În acelaşi timp, astfel de cutiuţe se prind de braţul drept.

[4] Larousse, ed. cit., p. 267

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s