Epitafurile de la Mănăstirea Putna- simbolism, istoric- de Remus Răsvan

Epitafurile

Scurt istoric

În ansamblul broderiilor cultice, Epitafurile, Aerele şi Proco­ve­ţele formeazã o categorie distinctã, implicatã direct în sãvârşi­rea Sfintei Liturghiei, fapt pentru care aceste opere se mai numesc şi luri liturgice.

Ele au destinaţii precise, în oficierea serviciului religios şi sunt împodobite cu scene consacrate din viaţa Mântuitorului, lega­te strâns de semnificaţia momentelor liturgice la care participã.

Mãrimea lor variazã, în funcţie de menirea practicã a fiecã­ruia dintre ele, constituind totodatã un element de recu­noaş­tere, în cazul acelora cu reprezentãri comune. Dimensiunile cele mai mari le are întotdeauna epitaful, a cãrui temã iconogra­ficã – brodatã sau pictatã –, reprezintã constant scena „Plângerii lui Iisus“, dupã „Coborârea Sa de pe Cruce“.

Acesta se foloseste la slujba Înmormântãrii Domnului Hristos“, din vinerea Sfintelor Patimi. Este scos şi aşezat în mijlocul Bisericii, la Vecernia Sâmbetei, din Sãptãmâna Mare (care se oficiazã de obicei la Bisericile de enorie Vineri dimineaţa), iar la Slujba Prohodului, din seara urmãtoare se ocoleşte Biserica şi apoi se aşeazã pe Sfânta Masã, unde rãmâne pânã la Vecernia Înãlţãrii Domnului când se ridicã şi se pune la locul de cinste în Sfântul Altar[1].

El închipuie Trupul mort al Domnului Iisus Hristos, iar când stã pe Sfânta Masã, rãnerea Sa pe pãmânt timp de patruzeci de zile, între Înviere şi Înãlţare, când S-a arãtat de mai multe ori Ucenicilor, întãrindu-i în credinţã[2].

Brodate în timpul marelui voievod Ştefan cel Mare, trei dintre ele reprezintã astãzi, unele dintre cele mai importante postamente, pe care se va sãlãşlui Domnul Iisus, înconjurat, de Mama Sa aşezatã la capul Sãu, de Maria Magdalena, de Sfinţi şi de Apostoli, de grupuri de femei mironosiţe, pe planul de sus şi de jos, de Sfinţii Sãi îngeri, serafimi, uneori tronuri reprezentând lumea cereascã[3].

Alãturi de maiestosul Epitaf a lui Iisus, se alãturã cu eleganţã şi frumuseţe, „Epitaful Principeselor sârboaice Euthymia şi Eupraxia“. El reprezentând totodatã modelul de inspiraţie pentru meşterii români. De altfel, primul epitaf construit în 1428, trebuie apropiat de epitaful de mai sus.

Din punct de vedere artistic, descoperim evitarea spaţiului gol. Personajele se înmulţesc şi ocupã un loc din ce în ce mai impor­tant. Suprafaţa este încãrcatã, iar stelele se multiplicã. Compoziţia însã devine dezechilibratã şi ilogicã, datoritã luxu­lui de amãnunte. Din punct de vedere tehnic descoperim mãiestria punctu­lui şi simţul de armonizare a culorilor: aur cu luciri purpurii, argint patinat şi mãtãsuri în tonuri de verde de smalţ şi lânuri orientale.

Arta broderiei, atinge în unele epitafuri, aere şi procoveţe româneşti, din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, culmile desãvâr­şirii, atât sub raport compoziţional şi cromatic, cât mai ales ca tehnicã de execuţie.

Scenele şi chenarele marginale cu inscripţiile lor dedica­torii, erau desenate şi colorate mai întâi pe cartoane – cu predilecţie de cãtre meşterii care zugrãveau bisericile sau miniau manuscrisele, de unde şi unitatea stilisticã a celor trei genuri artistice – fiind transpuse apoi în broderie, cu fir de aur, de mãtase şi de argint, pe suport de catifea sau pe satin, de cânepã sau de in, în atelierele specializate care funcţionau pe lângã mãnãstiri şi curţile domneşti.

Epitafele sunt lucrãri de artã importante. Prin dimensiunile lor, ele întrec toate celelalte feluri de broderii. Realizate în diferite câmpuri, de catifea verde sau roşie, în fir de aur, de argint ori de mãtase, în lumina soarelui, ori în apusul sãu, încadrate de diferite flori şi luminate de fãclii şi candele, în mediul pentru care au fost create, impresia şi bucuria pe care o produc, sunt de neuitat.

Frumuseţea epitafelor nu se datoreazã numai somptuozi­tãţii materialului folosit a firului de aur şi de argint, îmbinat cu fir de mãtase coloratã, perfecţiuni de puncte în care sunt lucrate figurile, detaliile, ornamentele şi inscripţiile.

Ea vine din echilibrul perfect al compoziţiei din proporţia figurilor, unele faţã de altele şi faţã de ansamblul din ritmul amãnuntelor. Jocul de curbe al nimburilor, al cutelor, al unui gest, al unei înclinãri a capului, a aripilor întinse, creeazã întregului fond, o remarcabilã plenititudine plasticã[4].

Epitafurile din vremea lui Ştefan cel Mare, se înscriu din punct de vedere iconografic, în seria compoziţiilor sacre conta­mi­nate „dramei omeneşti“: plângerea Mariei şi a femeilor miro­no­siţe, a Sfântului Ioan Evanghelistul, a lui Iosif şi a lui Nicodim.

Tema aerului, unde Iisus Hristos se jertfeşte pentru omeni­re, iar îngerii care oficiazã serviciul divin reprezintã ideea misticã, realizatã prin introducerea formelor amintite, care îşi aratã jalea prin gesturi: Fecioara Maria îi înalţã capul lui Iisus, Sfântul Ioan îi sãrutã Mâna, iar femeia mironosiţã îşi ridicã braţele spre Cer, marcând de fapt rugãciunea cãtre Tatãl cel Ceresc, iar îngerii, arhanghelii şi serafimii vegheazã şi oficiazã Trupul lui Iisus[5].


1. Epitaful „Piatra Ungerii“

Este cel mai vechi epitaf datând din anul 1490 numit „aer“ în inscripţia dedicatorie[6] şi una din cele mai monumentale opere de broderie moldoveneascã. Dimensiunile sale de 256×165 cm, reprezintã fondul unei broderii, pe care este ilustratã scena „Punerii în mormânt“ a Domnului Hristos.

Ca şi în alte reprezentãri similare, centrul de gravitaţie al întregii compoziţii, este Iisus Mort aşezat pe aşa-numita „Piatrã a Ungerii“, cãreia i se mai spune şi „Piatra roşie din Efes“, deoarece, potrivit Tradiţiei Creştine dupã ce Mântuitorul a fost pregãtit pentru înmormântare pe aceastã piatrã, ea a fost folositã apoi „drept faţã a altarului celebrei Bazilici din Efes“[7].

Broderia este remarcabilã prin dramatismul ambianţei şi prin monumentalitatea reprezentãrii lui Iisus. Meşterii de la Putna, ni-L înfãţişeazã pe Iisus coborât de pe Cruce şi întins pe acest vãl, înconjurat de patru Arhangheli ce oficiazã eveni­mentul cu ripide. Doi Îngeri în zbor sunt brodaţi în partea superioarã şi alţi doi în genunchi, brodaţi în partea inferioarã a vãlului[8].

Preasfânta Fecioarã este ilustratã pe acest vãl la cãpãtâiul giulgiului, trecându-şi mâinile pe sub capul Fiului ei; o femeie mironosiţã, a cãrui nume nu-l cunoaştem, ce se aflã în spatele Mariei, ridicã braţele lamentându-se.

În centru se află Ucenicul cel mai iubit de Iisus – Sfântul Ioan Evanghelistul aplecat – care îi ţine mâna stângã; în jurul personajului principal şi a celor de mai sus amintiţi, artiştii putneni ni înfãţi­şeazã pe Iosif din Arimateia, Nicodim şi alte douã femei mironosiţe stând la picioarele Acestuia.

Domnul Iisus, Iosif şi Nicodim – sunt marcaţi doar cu iniţia­lele numelor lor, ca şi cei patru Evanghelişti de altfel figuraţi în cele patru unghiuri ale chenarului, sub înfãţişãrile lor simbolice: sus în stânga Ioan, în chip de vultur, iar în dreapta Luca, în chip de taur, jos în stânga Marcu, în chip de leu, iar în dreapta Matei, în chip de înger.

Locurile celor patru Evanghelişti, sunt delimitate cu tot atâtea chenare arcuite, opuse unghiurilor, din care aceştia asistã la scenã, iar pe fiecare din cele patru segmente de arc, este înscris, câte un cuvânt grecesc, cu semnificaţii liturgice: „cântând“, „strigând“, „glas înãlţând“ şi „grãind.

Pe tot câmpul broderiei strãlucesc stele de argint, cu tivuri sclipi­toare de aur şi cu nuclee roşii de mãtase, iar de jur-împre­jurul întregului ansamblu, se desfãşoarã chenarul pe fond vişi­niu, în care cadenţeazã slovele de aur ale pisaniei ştefaniene, scrise în limba slavonã.

Monumentalã şi dramaticã, ten­sio­natã şi dinamizatã de profunde trãiri afective, exprimate firesc şi concen­trat în mişcãri dezlãnţuite uneori, alteori în gesturi abia schi­ţate, compoziţia brodatã pe acest epitaf, consti­tuie una din capodope­rele Artei Româneşti din toate timpurile, asupra cã­reia geniul epocii lui Ştefan cel Mare şi-a imprimat adânc pecetea.

În chenarul marginal se aflã o inscripţie votivã în limba sla­vonã – fiecare literã fiind conturată cu fir de aur rãsucit – pe un fond de mãtase violet decolorat, stând scris: „Cu voia Tatãlui şi cu ajutorul Fiului şi cu sãvârşirea Sfântului Duh, Io Ştefan voie­vod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţãrii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu bine-credincioasa lui doamnã Mãria şi cu preaiubiţii sãi copii, Alexandru şi Bogdan-Vlad au fãcut acest aer, în Mãnãstirea de la Putna, unde este hramul Adormirii Preasfintei Nãscãtoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarã Mãria, în anul 6998 (1490)“.

Epitaful anului 1490, prin simplitatea motivelor, a portre­te­lor, cât şi a simbolismelor realizate sub aceastã formã repre­zintã expresia îndureratã şi plângerea omeneascã reliefatã cu mãiestrie de meşterii putneni.

Istoric: a figurat în „L’ Exposition Universelle et Internatio­nale de Bruxelles“, 1935.

2. Epitaful dãruit Mãnãstirii Vatra Moldoviţa[9]

Epitaful monumentului „Piatra Ungerii“ reprezintã un model al celui precedent. El a fost dãruit de Ştefan cel Mare, Mãnãstirii Vatra Moldoviţei. Pe dimensiunile sale 206×115 cm se vor gãsi elemente şi teme distincte, precum şi motive diferite.

Gestul Maicii Domnului este mai puţin distinct. Sfântul Ioan Evanghelistul este înfãţişat la picioarele lui Iisus, diferit prezentat în epitaful precedent. De asemenea, un alt înger în zbor, apare între alţi doi îngeri brodaţi în partea superioarã.

Observãm cã, nici femeia mironosiţã nu mai este prezen­tatã, în spatele Mariei cu braţele în sus, ci într-un alt unghi, ţinând braţele în jos. Mai mult, din epitaful acesta Trupul lui Iisus brodat pe acest vãl, nu este aşezat pe un anume posta­ment, cãci nu apare nici piatra nici giulgiul[10].

Dacã artiştii putneni au folosit într-o mai mare mãsurã fondul epitafului “Piatra Ungerii“ de 256×165 cm, de data aceasta pe o suprafaţã mai micã şi mult mai încãrcatã cu aceleaşi personaje şi cu aceeaşi scenã a „Punerii în mormânt“ a Mântuitorului Hristos, la iniţiativa lui Ştefan cel Mare, au reuşit în linii mari sã reliefeze o monumentalã broderie, care dãinuieşte pânã în zilele noastre. În ceea ce priveşte compoziţia acestuia ea este mult mai încãrcatã.

Are o bordurã din mãtase galbenã-cafenie, cu motivul palmetei, pe care sunt brodate în fir de aur şi argint motive florale[11]. Stelele şi punctele folosite ca motive esenţiale şi specifice stilului bizantin, împrumutã diferite forme: au passeé, în cruce, le billeté şi la nueé[12].

De asemenea, pentru a forma obiectele şi a da perspectivã procedeului de orientare a şirurilor de broderie, alãturi de uşoare variaţii de relief, croitorii au folosit în tehnica lor firele îngroşate şi şnururile îmbinate prin dedesupturi.

Compoziţia este inspiratã de dorinţa de a evita golurile: artistul îşi doreşte sã umple tot spaţiul cu motive brodate. Ste­lele pierzându-şi înţelesul primitiv şi devin motive decorative.

Trupul lui Iisus precum şi chipurile arhanghelilor din zona superioarã, apar deteriorate şi aceasta datorându-se mãtasei fildeşii de calitate inferioarã, care s-a ros şi a dispãrut. Tonali­tatea este lipsitã de rezonanţã, cauzatã desigur de inefica­citatea culorilor produse natural fãrã conservanţi.

Cu toate aceste deteriorari şi schimbãri de nuanţã unde to­tul pare nemişcat, observãm, chipul Mariei Magdalena şi mâna ei stângã, ce ne pun în ipostazã la prima vedere, de a-i observa cu „ochiul minţii“ mişcarea trupului în diferite feluri.

Este interesantã de asemenea şi tratarea vulturului şi a tauru­lui, în a-i reprezenta pe Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Ioan şi Luca[13].

Descoperim pe marginea acestui epitaf o inscripţie, un an şi câteva nume, în limba bisericeascã slavonã din acele timpuri: „Cu voia Tatãlui, ajutorul Fiului şi desãvârşirea Sfântului Duh, Ion Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţãrii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, şi cu binecredincioasa sa soţie Maria, şi cu fiii sãi preaiubiti, Alexandru, Bogdan-Vlad, au fãcut acest aer Mãnãstirii Moldoviţa cu hramul „Buna-Vestire“ în anul 7002[14].

Din repertoriul lui Ştefan cel Mare constatãm cã acestui epitaf cu anul consemnãrii 7002, i se atribuie conform calenda­rului timpurilor noastre, o execuţie la patru ani dupã epita­ful precedent, ce i-a servit drept model, respectiv, anul 1494, pre­cum şi data de 1 martie. Dupã finalizarea acestui epitaf, meşterii putneni abia dupa 12 ani, vor mai broda scena „Punerii în mormânt“ a Mântuitorului Iisus Hristos.

 


[1] E. Braniºte, Liturgicã Teoreticã…, p. 119.

[2] Ibidem, p. 120.

[3] I. Bãnãþeanu, Glasul Bisericii…, p. 517.

[4] Ibidem.

[5] I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 498.

[6] A. M. Musicescu, Broderia Medievalã Româneascã, Editura Meridiane, Bucureºti, 1969, p. 32.

[7] Ibidem, p. 33.

[8] I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 496.

[9] În prezent, acest epitaf se pãstreazã la Mãnãstirea Suceviþa.

[10]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 497.

[11]         I. Bãnãþeanu, Glasul Bisericii…, p. 518.

[12]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 497.

[13]         Ibidem.

[14]         V. Drãguþ, Artã Creºtinã în România, p. 214.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s