Revelaţia lui Dumnezeu în istoria mântuirii – iconomia iubirii

B. Revelaţia lui Dumnezeu în istoria mântuirii – iconomia iubirii

 

“O Iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu” – Sfântul Simeon Noul Teolog [1]

“Dumnezeu rămâne în veci un mister pentru om, dar un mister din care iradiază tot mai multă lumină, tot mai multă iubire şi viaţă trăită de către om, tot mai mult sens”.[2] 

 

Raţionalitatea lumii – scrie părintele Stăniloae – nu este o realitate  închisă în sine, ci dimpotrivă ne duce la taină, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune o existenţă prin sine din eternitate, deci la taina [misterul] lui Dumnezeu-[Iubire], ca explicare raţională a tainei creaţiunii. Şi raţiunea noastră implică ca explicare a lor (care e taina lor) pe Dumnezeu, ca supremă Raţiune a lor.

După Sf.Maxim Mărturisitorul, raţiunile lumii [3] ne descoperă taina lui Dumnezeu. Între taina lui Dumnezeu şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Raţiunea noastră este făcută pentru a cunoaşte şi acele raţiuni, care îşi au temeiul în raţiunile lui Dumnezeu Cuvântul.

 Condiţionarea reciprocă dintre taina [misterul] lui Dumnezeu şi raţionalitatea lumii, în ambele văzând atât un conţinut de taină, cât şi unul raţional, nu înseamnă că în Raţiunea dumnezeiască, în parte apofatică,  e un apofatic sau o taină care nu  depăşeşte prea mult  raţionalul sau taina creţiei.[4] “De fapt Raţiunea divină, “mai presus de raţiune”, cum îi spune Sf.Maxim Mărturisitorul, are un conţinut apofatic infinit mai adânc decât conţinutul ei raţional transparent în creaţie; apofaticul depăşeşte în Dumnezeu raţionalul, în măsura în care fiinţa Lui depăşeşte raţionalul creţiei. Nici una din ele nu e uşor de înţeles. Sf.Grigorie de Nazianz spune:

“Şi am străbătut nourul ajungând înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcându-mă şi adâncindu-mă în mine, pe cât mi-a fost cu putinţă. Dar când L-am primit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (Ieş.33,22). Şi aplecându-mă puţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cunoscută de ea însăşi şi câtă rămâne sub întâia catapeteasmă  şi se ascunde sub Heruvimi, şi câtă ajunge până la noi.” “ Spatele lui Dumnezeu” văzut de el, îl numeşte Sf.Grigorie de Nazianz, “mărirea firii dumnezeieşti din creatură şi cele puse în faţa noastră” [5]. …”Dar nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Căci şi acesteia nu-i cunoşti decât umbrele…. Dar mult înainte de aceasta este firea neînţeleasă şi necuprinsă, care este mai presus de acestea şi din care sunt toate, Şi spun că nu cunosc nu că este, ci ceea ce este. Căci nu e goală propoveduirea noastră, nici deşartă credinţa noastră ( ICor.15,14)….Căci se deosebeşte mult convingerea că este, de cunoştinţa ce este.” [6](Cuv.cit.,cap.4,5). Nu înţelegem perfect nici raţionalul creaţiei, în care se reflectă “spatele lui Dumnezeu”, şi  în el un fel de apofatic. Cu atât mai neînţeleasă este firea lui Dumnezeu, al cărei “spate” se reflectă în creaţie.”[7]

“Sf.Maxim Mărturisitorul prezintă pe Fiul lui Dumnezeu neîntrupat ca Raţiune după ale cărei raţiuni au fost create toate, iar întrupat, ca Cel care restabileşte armonia tuturor cu Dumnezeu şi între ele. Aceasta pentru că Raţiunea adevărată este una cu Iubirea .”[8]

 

a.Dumnezeu se revelează din iubire ca iubire :

 

Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.  ” (In.3,16); ”Întru acesata este iubirea : nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”, ”Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi.” (I In.4,10,19); ”Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut.” (In.1,18), deoarece ”Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (In.14,9), ”Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (In.14,10), “Eu şi Tatăl una suntem” (In.10,30).

 Fiul întrupat este Teologul prin excelenţă, în sensul deplinei descoperiri a lui Dumnezeu, Unul în Treime, chiar dacă numim teologi şi pe cei care au trăit “viaţa în Hristos”. “Cel ce a adus lumina dumnezeiască în modul cel mai accentuat oamenilor şi a răspândit-o în toată lumea creată este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om. Căci prin El s-a creat lumea conform raţiunilor Lui şi El o susţine şi vrea să o conducă spre îndumnezeirea veşnică, conform sensului ce i l-a dat. De aceea El a luat  trup şi prin acest trup a arătat lumina ipostasului Său divin, pe care Îl are în unire cu celelalte Persoane divine. Prin El, s-a creat trupul omenesc capabil să fie mediu al raţionalităţii active a sufletului, dar şi al luminii transcendente a Lui sau a Sfintei Treimi, când El va asuma acest trup. El a creat un trup capabil să fie asumat de ipostasul Lui dumnezeiesc şi să fie mediu prin care lumina lui dumnezeiască să se arate şi în mod văzut şi să se răspândească  şi peste lume, aşa cum bunătatea oamenilor duhovniceşti se arată pe faţa lor şi se răspândeşte în jurul lor. Lumina aceasta va copleşi trupul Lui mai ales după învierea Lui şi pe toţi şi toate după învierea de obşte. Acesta e tema centrală a “Imnelor iubirii dumnezeieşti” ale Sfântului Simeon Noul Teolog. …Vederea luminii dumnezeieşti, deci a lui Hristos care e o relaţie plină de iubire între Hristos şi om, nu e un act de cunoaştere a tainei lui Dumnezeu, după depăşirea prin negaţie, a cunoştinţelor câştigate din lume, deci nu e o ridicare prin teologia negativă în întunericul care acoperă dumnezeirea. Aceasta deosebeşte spiritualitatea răsăriteană de cea occidentală. Vederea aceasta e a iubirii, a bunătăţii ce iradiază din faţa lui Hristos …Întunericul pentru Sfântul Simeon Noul Teolog nu are sensul unui acoperământ al lui Dumnezeu, ci e una cu patimile care îl închid pe om în el însuşi şi în lipsa de sens a existenţei.”[9] Imnele Sfântului Simeon sunt  un adevărat document al misticii ortodoxe, “care e simţirea iubirii nesfârşite a lui Hristos ca Fiu al Tatălui şi Frate al nostru, simţire ce o susţine în noi prin Duhul Său cel Sfânt. E mistica relaţiei fericite cu Dumnezeu cel personal, care îşi revarsă dragostea către noi ca lumină.”[10]

 

“Cel ce şi-a  unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc,

s-a făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept.

S-a făcut creştin din Hristos,

având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip[formă] în sine(Gal.4,19)

pe Hristos cel necuprins şi singur

cu adevărat neapropiat tuturor făpturilor….

Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea,

aceasta, mila şi iubirea Ta de oameni…

Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne,

înfricoşător şi mai presus de cuvânt,

că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea,

şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru lumii acesteia

şi că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute….

Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea

mă ia înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui,

şi mă aflu atunci în afara întregii lumi

şi eu, cel muritor şi mic în lume,

privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii.”[11]

 

Iubirea dumnezeiască îl înalţă pe om mai presus de lume, fiind lumină dumnezeiască, necreată; Sf.Simeon anticipează învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate, prezentată ulterior sistematic de Sf.Grigorie Palama:

“Iubirea e Duhul dumnezeiesc,

            lumina atotfăcătoare şi luminătoare, Ea nu e din lume,

nici creatură.Căci e necreată

şi în afara tuturor celor create.

E necreatul din mijlocul celor create.”[12]

 

b. Dumnezeu Se manifestă ca iubire pentru că este iubire:

 

Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnzeu şi Dumnezeu rămâne în el.” ( I In.4,16), ”Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” ( I In.4,8), iubire ce se descoperă ca lumină, pentru că ”Dumnezeu este lumină şi întru El nu-I nici un întuneric.” ( I In.1,5). Părintele Stăniloae numeşte Sfânta Treime : “structura supremei iubiri”, “taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”[13], “un dumnezeu  monopersonal nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi.”[14] Iubirea Sfintei Treimi “ad intra” este reliefată prin sintagma “intersubiectivitatea divină”- ca lipsă a oricărei pasivităţi în Dumnezeu- prin care se desemnează “caracterul spiritual al transparenţei sau al întrepătrunderii Persoanelor divine, care e şi o con-penetrare a conştiinţelor lor”, fapt posibil deoarece “Dumnezeu este subiect pur, sau Treime de subiecte pure”. Tatăl L-a născut din eternitate pe Fiul, Fiul nedevenind prin aceasta în vreun fel obiect al Tatălui. De aceea se foloseşte şi expresia: ”Fiul Se naşte din Tatăl, nu numai: “Tatăl Îl naşte pe Fiul.” Naşterea Fiului din Tatăl este trăită ca act etern de amândoi ca subiecte, într-o intersubiectivitate care nu-l confundă, căci Fiecare îl trăieşte din poziţia Sa proprie. De asemenea, termenul purcedere nu indică  o pasivitate a Duhului Sfânt, care L-ar face în oarecare privinţă obiect al Tatălui. Duhul “de la Tatăl purcede” ( In.15,26) ne spune Mântuitorul. “Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl trăindu-Se ca Tată, trăieşte ca Tatăl toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui …. Totul e comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în Altul să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi.”[15] Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu nu sunt atribute divine alături de altele, ci sunt însuşi modul de a fi al lui Dumnezeu.[16] Prin urmare nu există o   contradicţie între iubirea lui Dumnezeu şi veşnicia chinurilor iadului. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi pe cei din rai şi pe cei din iad cu aceeaşi iubire, diferenţa este determinată de modul cum este receptată aceeaşi iubire dumnezeiască :

 “ Eu zic că cei chinuţi în gheenă- spune Sfântul Isaac Sirul- vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de dragoste e mai ascuţită decât orice chin. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu…. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea părerea de rău sau chinul din gheenă”.[17]

Dumnezeu este iubire şi doreşte să extindă iubirea la toată făptura, aşa cum soarele luminează toate prin însăşi existenţa sa. Omul poate ajunge să simtă iubirea dumnezeiască. Prin Botez are privilegiul să intre cu Dumnezeu Tatăl într-o relaţie asemănătoare celei existente din veci între Tatăl şi Fiul, să primească darul înfierii hyiothesia. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, adică frate cu noi, cei ce devin fraţi –adelphoi ai lui Hristos, prin Botez, devin implicit fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Ceea ce a spus Tatăl despre Fiul întrupat: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Mt.3,17) se rosteşte în timpul Botezului la adresa oricui om care se botează, de aceea Sf.Ap.Pavel rezuma sensul Botezului în cuvintele: “Duhul înfierii prin care strigăm: Avva! Părinte! ” (Rom.8,15).[18] Apoi prin darul creşterii duhovniceşti – Taina Sfântului Mir, şi a unirii mistic-sacramentale cu Hristos – Sfânta Taină a Euharistiei, omul dobândeşte darul nesfârşitului progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, printr-o unire tot mai accentuată, dar niciodată deplină, Dumnezeu rămânând veşnic incognoscibil în fiinţa Sa, nepătruns în taina [misterul] Său, Cel pe care Îl găsim, dar Îl şi  căutăm pururea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] Imn 6, t.r. Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei  Craiova, 1990, p.349

[2] Pr.Prof.D.Stăniloae, Chipul…, op. cit., p.179

[3] “Noţiunea de”logoi” devine la Sf.Maxim o adevărată doctrină.” Logoi”sunt o noţiune spirituală însemnând structura noumenală şi semnificaţia divină a Cosmosului. Există raţiuni pe care  realităţile le au în Dumnezeu înainte de facerea lor, iar Dumnezeu e reprezentat nevăzut în cele văzute prin raţiuni. Ele constituie modul de a sta al lui Dumnezeu în lume şi lumea de a sta prin Dumnezeu. Prin ele toate au convergenţă spre Dumnezeu. De aceea, teologia Sf.Maxim e o laudă a perspectivei creaţiunii în lumina sensurilor divine din ea, în lumina acestor semnificaţii originare dumnezeieşti, prin care toate se restructurează pentru lumea de sus – Magitrand Ion I.Bria, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul, S.T., 5-6, 1957, p.316

[4]  Pr.Prof.D.Stăniloae, op.cit.,p.17

[5] Întâiul Cuvânt teologic,cap.3

[6] Ibid.,cap.4,5

[7]  Pr.Prof.D.Stăniloae, op.cit., p.17,18

[8] Ibid.p.16-17

[9] Idem, Studii de teologie…, p.315

[10] Idem, Sfânta Treime sau La Început a fost Iubirea, p.223

[11] Imn 13, trad.cit., p.370-373

[12] Ibid. p.396

[13] Dogmatica, I, p.282,288

[14] Ibid.287

[15] Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Dogmatica,I, p.300-303

[16]  v. şi cap.: “Râul de foc” din cartea lui Alexandros Kalomiros : Sfinţii Prinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului, t.r.Pr.Prof.Dr.IoanIcă,  Ed.Deisis,Sibiu,1998, p.61-114

[17] Cuvântul 84; FR10, p.423

[18] I.Zizioulas, op.cit.p.53

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s