Tezaurul Mănăstirii Putna – Remus Răsvan

 

Aspecte istorice

Broderiile din secolele XIV-XV din Moldova, formează un tezaur artistic de o nepreţuită valoare culturală şi de un excep­ţio­nal interes istoric. Cea mai mare parte dintre acestea, împo­dobesc până astăzi Tezaurul Mănăstirii Putna, ctitoria Voievo­dului ªtefan cel Mare şi de altfel întregul fond de colecţie.

Pentru felul excepţional în care marele domnitor ªtefan cel Mare a slujit Creştinismul într-o epocă istorică, frământată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, i-a oferit acestuia, în anul 1992, marea cinste de a fi socotit în rândul sfinţilor a „celor bine plăcuţi lui Dumnezeu“[1].

Astfel că, acestei zestre i se conferă parcă mai mult ca niciodată, o strălucire angelică menită mai întâi iubitorilor de artă, a o preţui aşa cum se cuvine. De mai bine de 600 de ani aceasta se păstrează într-o stare bună. Alte colecţii de broderii sunt adăpostite în Muzeele de Artă ale Mănăstirilor Suceviţa, Vatra Modoviţei şi Dragomirna.

Broderia bizantină se remarcă prin organizarea arhitectu­rală elenistică şi prin structura logică a compoziţilor. Spiritul antichităţii târzii persistă în construcţia chipurilor atât de plastic desenate, evocând expresivitatea sculpturii elenistice, în euritmia atitudinilor şi a mişcărilor, în timp ce Orientul explică predilecţia pentru ornamentică şi luxul materialului. Biserica a selecţionat scenele iconografice, punându-le în acord cu funcţia liturgică a obiectului astfel ornat.

Broderiile bizantine lucrate pe mătase, în fir de aur şi de argint, organizează figuri pe fundaluri colorate în albastru şi roşu. Ceea ce deosebeşte o broderie de stil bizantin, de o alta care aparţine stilului renaşterii apusene este, simbolismul.

Pentru înţelegerea în adevăratul sens al cuvântului a acestei arte, se cere îndeplinirea unor condiţii riguroase în cercetare. Astfel că, primul pas ce trebuie făcut este o analiză a ideilor ilus­trate, precum şi a felurilor în care au fost acestea interpretate de-a lungul vremii.

În cele mai vechi broderii moldoveneşti atribuite secolelor XIV-XV, („epitrahilul lui Alexandru cel Bun“, „bederniţa Adormirii Maicii Domnului“, „aerul Domniţei Mălina“, „epitaful „Principe­selor Euthimia şi Euphraxa“ de la Mănăstirea Putna şi „epitaful lui Siluan“ de la Neamţ), se disting mai multe caracteristici bizantine: „ornamentul arhitectural de feronerie din epitaful de la Cozia (1422), legat de un element realist; interpretarea decorativă a stelelor; predilecţia pentru subtile armonii cromatice şi pentru jocuri de lumină şi umbră: expresivitatea chipurilor, care, scuturându-se de hieratism, parcă se înviorează[2].

Cu toate acestea un studiu al broderiilor liturgice din Moldova, realizate de către o seamă de cercetători precum: I. D. ªtefănescu, A. M. Musicescu, E. Turdeanu, V. Vătăşianu ş.a., cu privire la obiectele mai sus amintite, ne demonstrează încă odată că, din punct de vedere tehnic, stilistic şi iconografic puse în comparaţie cu broderiile de origine străină, piesele moldove­neşti reprezintă nişte „opere de o desăvârşită frumuseţe şi eleganţă[3].

Legată de tradiţie bizantină, primind de-a lungul evoluţiei sale înrâuriri ale artei orientale şi ale artei renaşterii italiene, broderia liturgică moldovenească, este înainte de toate: „o creaţie a geniului poporului[4].

Piesele de broderie pe care le studiem în aceste secole, sunt reprezentative pentru două mari epoci de creaţie artistică moldovenescă:

  1. Epoca preclasică a lui Alexandru cel Bun, în care „se vădeşte limpede sinteza între influenţa bizantino-slavă, iconografia capadociană[5] şi viziunea moldovenească[6].
  2. Epoca de aur a broderiei moldoveneşti, în timpul lui ªtefan cel Mare reprezentată de monumentalele lucrări realizate la Mănăstirea Putna, despre care vom vorbi într-un capitol aparte.

a. Epoca preclasică a lui Alexandru cel Bun[7]

Aşa cum am exemplificat în cele mai de sus, izvorul direct al broderiei medievale româneşti trebuie căutat în Bizanţ, în cadrul unei prestigioase şcoli, care a adus la desăvârşire acest gen artistic, într-o evoluţie de aproape un mileniu.

Rafinamentul şi gustul desăvârşit al bizantinilor au sensibilizat societatea românească, de la începutul Evului Mediu, orientându-i pe primii domni ai Moldovei în direcţia cultivării unei ambianţe la fel de elevate la curţile lor.

Este drept că, anumite piese de costum sau de podoabă păstrate din această perioadă, trimit deopotrivă la modele apu­sene (croiala unor veşminte, bijuterii, stilul heraldic), însă domi­nantă rămâne caracteristica răsăriteană. Faptul că, mentalitatea primilor domnitori ai statelor româneşti era influenţată de forme bizantine, este dovedit de vocaţia ctitoricească pe care aceştia au probat-o încă de la început, donaţiile şi darurile oferite îndreptându-se spre destinaţii care depăşeau cu mult gra­niţele lor. De altfel, documentele confirmă înzestrarea ctitoriilor cu odoarele necesare desfăşurării cultului divin.

Astfel, Vladislav Vlaicu, voievodul Ţării Româneşti, dăruia în 1374, Mănăstirii Vodiţa, pe lângă alte obiecte: „o pereche de odăjdii preoţeşti de mătase, perdele de altar…, un epitrahil şi rucaviţe cusute cu fir de argint[8]. Este cea mai veche menţiune privind o danie de broderii din Ţările Române.

Una dintre cele mai valoroase piese cunoscute (însă din păcate doar prin fotografiile de epocă), este considerată „epitra­hilul donat de Alexandru cel Bun“ (astăzi pierdut), lucra­re care ne prezintă şi cele mai vechi portrete brodate ale domni­to­rului şi ale soţiei sale, cu specificarea numelui şi a titlurilor. Se numără printre primele broderii realizate în spaţiul românesc.

Piese asemănătoare aduse în Moldova, din mediul sârbesc sau greco-athonit, reproduceri ale acestora realizate în ateliere autohtone, au compus zestrea de broderii a Mănăstirii Putna.

Pentru perioada de început a veacului următor, Mănăstirile Neamţu şi Bistriţa au devenit principalele centre de cultură religioasă ale Moldovei. În acest mediu şi pentru aceste insti­tuţii, s-au executat primele opere de artă somptuasă, printre care se numără deja amintitul «Epitrahil» donat de Alexandru cel Bun (în Moldova), sau a lui Vladislav I (în Ţara Românească), au reprezentat prima fază de evoluţie a acestui gen, moment marcat din punct de vedere stilistic, de sincretism, osmoză cu Bizanţul şi Ţările sud-slave.



[1] Hotărâm: Ca de acum înainte ºi până la sfârºitul veacurilor,Voievodul ªtefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioºi ºi Sfinţi ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe ºi cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult ºi calendarul Bisericii noastre cu numele „DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ªTEFAN CEL MARE ªI SFÂNT“;

[2] Ibidem.

[3] I. Bănăţeanu, Glasul Bisericii, Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungro­vla­hiei, Glasul Bisericii, Anul XXVI, Nr. 5-6, Tipografia Institutului Biblic ºi de Misiune Ortodoxă, Mai-Iunie, Bucureºti, 1967, p. 511.

[4] I. D. ªtefănescu, Cultura Moldovenească…, p. 480.

[5] I. Bănăţeanu, Glasul Bisericii…, p. 512.

[6] Ibidem.

[7] Aici nu facem referire strictă asupra domniei lui Alexandru cel Bun, ci vom încadra sîn mod concis piesele de excepţie păstrate din veacul al XIV-lea ºi prima jumătate al celui de-al XV-lea veac.

[8] P. S. Năsturel, Studii ºi Cercetări de Istoria Artei, Volumul III, Editura Romanoslavica, 1958, p. 152.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s