VEŞMINTE LITURGICE BRODATE – Remus Răsvan

A. VEŞMINTE LITURGICE BRODATE

I. Epitrahilele

Epitrahilul[1] reprezintã veşmântul cel mai important al slujirii preoţeşti, fãrã de el nici preotul şi nici arhiereul, nu pot sãvarşi nici un serviciu religios. El simbolizeazã jugul cel dulce al lui Hristos pe care îl poartã preotul[2] pe ambele umere, conform poruncii Mântuitorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastrã; şi învãţaţi-vã de la Mine sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnã sufletelor voastre! Cã jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoarã[3], cât şi darul Duhului Sfânt, dupã cum se vede din rugãciunea pe care o rosteşte preotul atunci când îl îmbracã, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Cel ce revarsã harul Sãu peste preoţii sãi, ca mirul pe cap, ce se coboarã pe barbã, pe barba lui Aaron, care se pogoarã pe marginea veşmintelor lui[4].

La origine epitrahilul a provenit din orarul diaconesc, tre­cut peste grumaz şi atârnând în jos, cu ambele capete ale aces­tuia. Tâlcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului, în treapta de preot, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune cã: episcopul hirotonisitor ia în acel moment orarul de pe umãrul stâng şi îl pune pe umãrul drept în jurul grumazului pentru ca în felul acesta, ambele capete ale orarului, sã vinã în faţã şi sã formeze un epitrahil, „ceea ce face ca cel hirotonit sã fie ca într-un jug“.

Orarul transformat acum în epitrahil aratã semnul preoţiei depline, care conferã noului hirotonit calitatea şi puterea de a sãvârşi Sfintele Taine. Unii liturghişti afirmã cã „provenienţa epitrahilului preoţesc din orarul diaconesc aratã cã, de la preot nu se va lua darul diaconiei şi cã el în lipsa diaconului îndeplineşte şi funcţiunea acestuia“, iar alţii susţin cã „epitrahilul ţine locul punerii mâinilor Apostolilor pe capetele credincioşilor, prin care aceştia luau Duhul Sfânt, de unde vine şi uzul de a pune epitra­hilul pe cap, când se face pentru ei vreo rugăciune“.

Epitrahilul este fâşia cu care era dus legat de cãtre arhiereu şi târât înainte de gât Mântuitorul Iisus Hristos, mergând spre Pati­ma Sa. Partea dreaptã a epitrahilului ne înfãţişeazã trestia pe care i-au dat-o batjocoritorii în mâna dreaptã a lui Hristos, iar partea stângã, simbolizeazã povara Crucii purtatã pe umerii Lui[5].

Are dimensiunile de pânã la 250 cm, este format din douã benzi late de circa 9-10 cm, cusute laolaltã sau unite cu ajutorul unor nasturi sau clopoţei.

Epitrahilele formeazã trei grupe iconografice distincte. Cea dintâi este împodobitã cu portretele Proorocilor; cea de a doua cu figurile Evangheliştilor, episcopilor şi mucenicilor; cea de a treia cu praznicele împãrãteşti, iar toate la un loc, avându-L în centru pe Emanuel, adicã pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar alãturi pe Maica Sa Maria şi pe Înaintemergãtorul Sãu[6].

Temeiul scripturistic ce stã la fundamentul acestui veşmânt este urmãtorul: „biserica[7] este cerul pe pãmânt, locul în care Dumnezeul Cel Ceresc locuieşte şi umblã… ea a fost „prefiguratã“ în persoana Patriarhilor, vestitã în aceea a Proorocilor, întemeiatã în aceea a Apostolilor şi sãvârşitã în aceea a Mucenicilor“[8].

Studiul de faţã ne leagã automat de Biserica lui Hristos, cãci broderiile nu au alt scop, decât acela de a o împodobi cât mai frumos, cãci este „Mireasa Sa“, ori mai mult de a urma perceptele scripturistice date de Însuşi Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai: „Spune-le fiilor lui Israel: Sã-Mi aduceţi prinoase; de la tot omul pe care-l lasã inima sã dea, sã-Mi strângeţi prinoasele“.

Şi continuã mai apoi zicând: „Iatã prinoasele pe care le vei strânge de la ei: aur, argint şi aramã; mãtase viorie, vişinie şi stacojie, pânzã de in topit şi pãr de caprã; piei de berbec vopsite în roşu, piei de culoarea iachintului[9], şi lemn de salcâm[10]; untdelemn pentru candele, miresme pentru mir şi pentru tãia cea bine mirositoare; pietre de sardiu şi pietre scumpe ferecate, de pus la efodul şi pieptarul[11] preotului“ specificând clar ceea ce Moise avea de urmat şi nu numai el, ci întreaga bisericã unde avea sa vinã: „Îmi vei face Mie locaş sfânt şi Eu Mã voi arãta întru voi“[12].

Biserica este „altar a lui Dumnezeu, templu sfânt, locaş de rugãciune, adunare a poporului, Trup al lui Hristos, nume a Lui, mireasã a lui Hristos, care cheamã poporul la pocãinţa şi la rugãciune, fiind curãţitã cu apa Sfântului Sãu Botez, stropitã cu Sângele Sãu cel Scump[13], gãtitã ca o Mireasã şi pecetluitã cu Mirul Sfântului Duh, dupã cum stã scris: „Mir revãrsat este numele Tãu şi spre parfumul mirului Tãu vom alerga“[14], fiindcã este „ca mirul pe cap, ce se coboarã pe barbã, pe barba lui Aaron, ce se coboarã pe marginea veşmântului Sãu“[15].

Astfel spus: Biserica este lãcaş divin, întru care s-a sãvârşit Jertfa misticã[16] cea dãtãtoare de viaţã, unde sunt cele dinãuntru ale Sfinţeniei (altarului) şi sfânta peşterã. Aici este Mormântul, Masa cea hrãnitoare de suflet şi de viaţã fãcãtoare; în ea sunt şi mãrgãritarele, adicã dogmele dumnezeieşti ale Învãţãturii Domnului, adresate cãtre Ucenicii Sãi[17].

Chipul Maicii Domnului este legat de Altar, de Masa Cinei Celei de Tainã şi de Mormântul lui Iisus Hristos. Misticii o numesc pe Maria „Sfânta Masã“ pe care se aşeazã „Pâinea cea Cereascã“.

Sfânta Fecioarã, aleasã în chip special din toatã frãmân­tãtura omeneascã, a fãcut începutul mântuirii noastre şi pentru ea s-au alcãtuit multe denumiri simbolice.

Învãţãtura duhovniceascã stabileşte ca început al celor mai mistice cuvinte şi al celor mai sfinte simboluri, pe însãşi aceea pe care chiar firea umanã i-a adus-o Domnului Dumnezeului nos­tru, ca pe o ofrandã aleasã din toatã frãmântãtura ome­neascã[18].

Cu privire la cuvântul numelui semnificativ al simbolurilor, care se sãvârşesc în misterul liturgic, au fost pãstrate denumirile corespunzãtoare şi fireşti a iconomiei divine, atât de Apostolii de Dumnezeu Vestitori, cât şi de cãtre Sfinţii Pãrinţi[19].

Ei au denumit-o: „pâinea însãşi, binecuvântare, ofrandã, pârgã“. Au numit-o „pâine“, ca pe „Pâinea cea Cereascã Însãşi“, adicã Hristos. Fiindcã întreg trupeşte, Preacurata Nãscãtoare de Dumnezeu l-a fãcut Pâine dospitã din propriile sale sângiuiri, în mod sensibil. Au numit-o „binecuvântare“, ca omorâtoare a blestemului apãsãtor asupra celor dintâi oameni creaţi.

Este numitã şi „pârgã sau primitie“, ca cea mai sfântã şi mai sfin­ţitã pârgã întâlnitã, dintre toate primitiile aduse lui Dumnezeu[20].

Noi primim şi cinstim cu credinţã deci aceastã binecuvân­tare şi proaducere, a chipului Sfintei Fecioare Maria, dar şi a Sfin­ţilor Apostoli şi Mucenici care o înconjoarã, pe aceste minu­nate broderii, ce împodobesc Biserica şi Muzeul de la Mãnãstirea Putna.

Ea devine aşadar în ceea ce priveşte primul rând de obiecte descrise, pe cât omeneşte ne-a fost cu putinţã gândirii omeneşti, „pârga“ de care se leagã în mod indispensabil şi celelalte colecţii de broderii, pe care le vom descrie în capitolele urmãtoare.

Adãugãm un amãnunt mai puţin cunoscut, în ceea ce priveşte obişnuinţa de fi purtat de cãtre preoţi şi arhierei, acest epitrahil în cadrul ceremoniilor din cultul divin.

În Liturghiile marilor praznice şi sãrbãtori, arhiereul îmbrã­ca un rând de veşminte, pânã la Vohodul cel Mic, respectiv epitra­hilul cu Prooroci şi mantia; mai apoi îmbrãca epitrahilul cu Apostolii şi sacosul. Cel cu „sãrbãtorile“ era folosit cãtre sfârşitul liturghiei. Acest obicei a fost stagnat în timpul Mitropoli­tului Calinic Miclescu, cuprinzând toate aspectele şi formele într-unul singur, iar de atunci pânã în zilele noastre[21].

 


[1] Epitrahilul (έπι = pe; τράχηλος = grumaz) sau stolã, cuvânt prin care latinii, denumesc atât orarul diaconilor cât ºi orarul dublu al preoþilor, adicã epitrahilul.

[2] Preotul se îmbracã în cinci veºminte, fiind ºi el desãvârºit ºi ca unul ce are dar lucrãtor de sfinþire, cãci cinci sunt desãvârºitele simþiri ale trupului ºi cinci puteri ale sufletului, pe care apoi preotul le sfinþeºte, botezând ºi sfinþind pe om.

[3] Matei 11, 29-30.

[4] Molitvelnicul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 34.

[5] Gherman I, Sfântul, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii“, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 41.

[6] Ibidem.

[7] Însuºi termenul grecesc: έккλησία (în latinã: ecclesia, în francezã: église), originar din verbul έккαλέω = a chema la sine din toate pãrþile, denu­meºte acþiunea ºi rostul Bisericii în lume ca instituþie.

[8] I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 486.

[9] Iachintul este un fel de safir sau ametist, albastru-violet. În textul ebraic: „piei de delfin.

[10]         Textual: „lemn care nu putrezeºte; identificat cu salcâmul, cunoscut prin durabilitatea lui.

[11]         Efodul, face parte din veºmântul preoþesc. Fãcut din mãtase scumpã, încrustatã cu pietre preþioase, este purtat pe umãr. „Pieptar“ (hosen): altã parte de veºmânt preotesc, ataºatã de efod prin inele de aur.

[12]         Ieºire 25, 1-8.

[13]         Sfântul Gherman I, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii“…, p. 27.

[14]         Cântarea Cântãrilor 1, 5.

[15]         Psalmul 132, 2.

[16]         Foiºorul în care a avut loc Cina ce de Tainã, destinat ºi ca „Odaie de oaspeþi“.

[17]         Sfântul Gherman I, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii“…, p. 29.

[18]         Ibidem.

[19]         Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieºtii liturghii, traducere din limba greacã, Pr. Prof. Dr. Ene Braniºte, Editura Arhiepiscopiei Bucureºtilor, Bucuresti, 1989, p. 45.

[20]         Teodor, Comentariu liturgic, traducere Pr. Prof. Nic. Petrescu, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 49.

[21]         I. D. ªtefãnescu, Cultura Moldoveneascã…, p. 486.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s