Veşminte şi distincţii arhiereşti – Remus Răsvan

 

1. Felonul

Felonul preoţesc este înlocuit de sacos, care împreunã cu omofo­rul au devenit veşmintele sacerdotale specifice treptei arhiereşti. Deci, în total aşa cum precizeazã şi Sfântul Simeon al Tesaloni­cului, veşmintele arhiereului sunt şapte la numãr, preînchipuind cele şapte daruri ale Sfântului Duh şi el le enumerã în ordinea urmãtoare: stiharul, epitrahilul, brâul, bederniţa, mânecuţele, saco­sul (polistravosul) şi omoforul. „Toate împreunã însumeazã umanitatea lui Hristos şi cele ce sunt ale omenirii; fiecare în parte având însemnãtatea sa“.

Pe lângã veşmintele propriu-zise, arhiereul mai foloseşte în slujirea sa: mantia şi mitra, precum şi unele distincţii, insigne sau ornamente corespunzãtoare treptei arhiereşti şi anume: engolpionul, crucea pectoralã, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja).

2. Sacosul

Este un veşmânt lat în formã de sac, cu mâneci scurte şi largi, pe care arhiereii îl îmbracã peste stihar, dupã ce şi-au pus pe ei epitrahilul, mânecuţele şi brâul. În Biserica primarã nu a existat acest veşmânt şi arhiereii oficiau serviciile divine îmbrãcaţi numai în felon, care aşa cum am menţionat anterior, a fost introdus în cult mai de timpuriu. Despre originea acestui veşmânt nu prea avem date suficiente şi precise.

Majoritatea liturgiştilor susţin cã, la început sacosul a fost un veşmânt împãrãtesc cunoscut sub numele de dalmatica, fiindcã a fost împrumutat de împãraţii romani de la dalmaţi, ei îl purtau numai în ziua consacrãrii lor şi la anumite ceremonii publice. Era de culoare albã, înfrumuseţat cu broderii de aur şi de purpurã.

După opinia altor liturghişti, împãraţii creştini îmbrãcau acest veşmânt în semn de pocãinţã, pentru a-şi exprima umi­linţa lor înaintea împãratului împãraţilor. Aşa se explicã faptul, de ce aceastã uniformã împãrãteascã, a fost introdusã atât de repede în rândul veşmintelor sfinte.

În semn de preţuire şi cinstire deosebitã, împãraţii bizantini au dãruit acest veşmânt patriarhilor de Constanti­nopol, iar aceştia la rândul lor îl îmbrãcau numai la cele trei mari sãrbãtori ale anului: Naşterea Domnului, Învierea şi Cincizecimea, fapt atestat documentar ca practicã generalã, începând cu secolul al XII-lea.

Dupã alte mãrturii, chiar împãratul Constantin cel Mare i-ar fi dãruit episcopului Macarie al Ierusalimului un sacos, în semn de veneraţie, iar mai târziu, Sfântul Ioan Gurã de Aur, Arhi­episcopul Constantinopolului îl adoptã în mod definitiv ca veşmânt liturgic, fiindcã îl incomoda felonul fãrã mâneci atunci când predica.

Începând cu secolul VI, sacosul a început sã fie purtat şi de Silvestru, Papa Romei şi de Patriarhul Alexandriei, iar în secolul al IX-lea i s-a modificat puţin forma, desfăcându-i-se marginile laterale şi adãugându-i-se în ambele pãrţi clopoţei de aur, dupã imitaţia veşmântului arhieresc (meilul) din Vechiul Testament (Ieşire 28, 31-35 şi 39, 25-26).

În secolul XIII sacosul începe sã fie purtat şi de exarhi, adicã de arhiepiscopii care îşi aveau reşedinţa, în cele mai reprezentative şi mai importante centre urbane ale Imperiului Bizantin (Corint, Tesalonic, Heracleea, Cezareea, Efes), iar în secolele urmãtoare (XIV-XV) li se îngãduie şi mitropoliţilor sã-l poarte. Abia din secolul al XVIII-lea devine veşmânt general valabil pentru toţi arhiereii.

Într-un Sbornic tipãrit de Mitropolitul Gheorghe (al Moldovei), la Iaşi, în 1723, se spune cã în trecerea sa prin Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (pe la anul 1434), Împãratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul, i-a dãruit lui Iosif Muşat, primul Mitropolit al Moldovei „o mitrã şi cel dintâi sacos, în locul felonului întrebuinţat pânã atunci“.

Sacosul este simbolul umilinţei şi al cãinţei care trebuie sã caracterizeze comportamentul şi ţinuta moralã a arhiereului, pentru cã ori de câte ori sãvârşeşte Sfânta Liturghie, îmbrãcat cu acest veşmânt „ nu se mândreascã cu înalta sa slujire, ci sãşi aducã aminte de înjosirea şi umilinţa Mântuitorului“, pe care îl reprezintã în chip tainic.

Sacosul ne aminteşte deci, ca şi felonul, de hlamida mohorâtã, în care a fost îmbrãcat Mântuitorul, în semn de batjo­curã în timpul Sfintelor Sale Patimi. Dupã alţii, el închipuie maşa lui Hristos ţesutã în întregime dintr-o bucatã, asupra cãreia rãstignitorii au tras sorţii spre a fi sfâşiatã, simbolizând în acest sens, Biserica Creştinã a cãrei conducere spiritualã şi purtare de grijã o iau arhiereii asupra lor. Din acest motiv şi sacosul nu este croit din bucãţi, ci din întreg, aşa cum Biserica lui Hristos este Una şi întreagã de la o margine la cealaltã a pãmântului.

Clopoţeii care unesc cele douã pãrţi laterale ale sacosului simbolizeazã cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie sã iasã din gura episcopului, iar numãrul lor (câte şase în fiecare parte) reprezintã glasul propovãduirii celor doisprezece Apostoli, care au rãspândit cuvântul Sfintei Evanghelii în toatã lumea.

3. Omoforul

Este cel mai important veşmânt arhieresc. Acesta nu este numai un veşmânt liturgic propriu-zis, ci şi o distincţie a demni­tãţii episcopale. Nu ne putem imagina un arhiereu slujind fãrã omoforul aşezat pe grumaz. El este unul dintre cele mai vechi veş­minte arhiereşti, fiind atestat în cult încã din primele veacuri creştine.

Potrivit Tradiţiei, Maica Domnului ar fi fãcut cu propria ei mânã un omofor lui Lazãr, din Betania, pe care Mântuitorul îl înviase din morţi şi care mai târziu, ajunsese episcop al Ciprului, iar Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusali­mului, sãvârşea sfintele slujbe purtând pe grumaz un omofor. Prima atestare documentarã despre întrebuinţarea omoforului în cultul divin o avem din secolul al IV-lea.

Sfântul Grigorie de Nazianz, lasã prin testament, diaconului Eutropiu, treisprezece omofoare, iar puţin mai târziu pe la începu­tul secolului V, Isidor Pelusiotul în Epistola 136, menţio­neazã faptul cã, acest veşmânt constituie semnul distinctiv al episcopului, faţã de presbiter.

Cât priveşte originea omoforului s-au emis două ipoteze, ambele verosimile, dacã le ancorãm în contextul epocilor istorice şi a tradiţiilor locale create în Orient şi în Occident.

Cei mai mulţi specialişti susţin cã omoforul ar reprezenta o continuare a efodului, adicã a acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii Vechiului Testament, în timpul slujirii lor la Cortul Sfânt şi la templu (Ieşire 28, 4, 6-7 şi 39, 2-4) şi „aşa cum arhiereul Vechiului Testament îmbrãnd efodul se arãta ca mijlocitor şi sacrificator al întregului Israel aşa şi Arhiereul Noului Testament, îmbrãcându-Se în omofor se face mijlocitor pentru toatã lumea“.

Dupã alţi liturgisti, omoforul, „închipuie şi hitonul cel cu pietre scumpe pe care Aaron îl pune la piept, legându-l peste umeri cu douã chioturi“. Alţii considerã omoforul un veşmânt similar cu pallium-ul latin, atât în ce priveşte originea cât şi funcţiunea liturgicã.

Acest veşmânt era o distincţie acordatã de împãraţii romani (în secolul V) episcopilor Romei şi constã dintr-o fâşie de stofã de lânã albã, lungã şi îngustã, cu cruci negre, roşii sau albastre, aşezatã pe umeri, ale cãrei capete atârnau unul în faţã, iar altul la spate.

În Apus, acest veşmânt îl purtau numai Papii ca o distincţie onorificã, apoi treptat el a fost dãruit altor ierarhi mai de seamã, arhiepiscopi şi episcopi desemnaţi direct de Papi. Astãzi, acest pallium este purtat de Papi, primaţi, arhiepiscopi şi anumiţi episcopi privilegiaţi, însã toţi îl primesc de la Roma.

Dupã alţi liturgişti, omoforul nu a fost iniţial o manta de felul pallium-ului, ci a fost o eşarfã de forma omoforului profan grecesc, pe care arhiereul îl îmbracã la slujbe, în semn de cinstire, ca sã se distingã de ceilalţi clerici.

În Orient, omoforul a devenit încã din secolul V un veşmânt propriu pentru toţi arhiereii şi nu ca o distincţie pentru cei privilegiaţi. În practica veche a secolelor VI-VII, se obişnuia, ca la numirea în scaun a unui episcop, mitropolit sau patriarh, sã i se încredinţeze omoforul, ca simbol al demnitãţii episcopale, iar când unui episcop i se lua omoforul, acest act însemna de fapt depunerea lui din treaptã.

Începând din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea, din cauza greutãţii în îmbrãcare, unii ierarhi au renunţat la omoforul mare (cel vechi) şi au început sã foloseascã un omofor nou, mai mic şi mai comod la îmbrãcat şi dezbrãcat în timpul Sfintei Liturghii. Şi unul şi altul se confecţioneazã din lânã sau din mãtase brodatã cu fir de argint sau din aur, iar la mijloc (în dreptul gâtului arhiereului) se brodeazã sau se aplicã o iconiţă în formã de medalion cu chipul Mântuitorului. Omoforul mare se îmbracã şi se foloseşte numai la începutul Sfintei Liturghii.

La îmbrãcarea omoforului, diaconul rosteşte urmãtoarea rugãciune: „Pe umeri ai luat Hristoase, firea noastrã cea rãtãcitã şi înãlţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl“. Aşa cum enunţã însuşi textul acestei formule, omoforul simbolizeazã „oaia cea pierdutã, pe care Mântuitorul a luat-o pe umerii Sãi ca să o mântuiascã“ (Luca 15, 4-5).

În sens larg el închipuie omenirea cea cãzutã prin pãcat, pe care Fiul lui Dumnezeu, a rãscumpãrat-o prin Jertfa Sa de pe Cruce, aşa cum afirmã Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Omoforul pe care îl înfãşura arhiereul pe umeri, înseamnã mântuirea şi chema­rea oii celei rãtãcite, care suntem noi oamenii, al cãror chip l-a luat Mântuitorul, Întru care a şi pãtimit cu crucea, mântuindu-ne pe noi“.

El mai înseamnã şi asumarea firii noastre umane de cãtre Mântuitorul la Întrupare, dupã cum mãrturiseşte acelaşi Sfânt Pãrinte: „Omoforul simbolizeazã singura întrupare a lui Dumnezeu-Cuvântul, cãci pe noi, oaia cea pierdutã aflând-o, a purtat-o pe umeri, îmbrãcându-Se întru toatã firea omeneascã, unind-o cu Sine şi îndumnezeind-o pe dânsa“.

Întrucât este împodobit cu cruci, el mai închipuie şi „puterea Crucii Domnului“ fiindcã cei ce voiesc sã trãiascã cucernic în Hristos îşi iau crucea pe umeri „adicã suferinţa, cãci Crucea este simbol al suferinţei“.

Deci, omoforul „mai înseamnã crucea, pe care Mântuitorul Hristos a purtat-o pe umeri, mergând spre patima cea mântuitoare, iar arhiereul (îmbrãcat în omofor) închipuie pe Hristos şi aratã cã, urmeazã dupã El, purtând crucea, adicã suferind pentru Hristos şi Evanghelia Lui“.

Arhiereul îmbrãcat în omofor, în timpul serviciului divin, îl reprezintã pe Mântuitorul Hristos, iar când îl ia de pe umeri în anumite momente ale Sfintei Liturghii, cum ar fi de pildã, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se considerã slujitor al Domnu­lui, iar Domnul este prezent, ca şi cum ar fi de faţã, vorbind prin glasul Evangheliei Sale.

Purtarea omoforului pe mânã de cãtre diacon, când cãdeşte în timpul citirii Apostolului, înseamnã drumul fãcut de Mântuitorul, împreunã cu Apostolii, în toate oraşele pentru a predica mulţimilor“ (Marcu 1, 35-39).

4. Engolpionul

Este o insignã arhiereascã, de forma unei iconiţe rotunde, fãcu­te din email, aur sau argint care înfãţişeazã chipul Mântuito­rului sau al Maicii Domnului cu Pruncul în braţe.

Ierarhul poartã aceastã icoanã la piept pentru a-şi aduce aminte cã, trebuie sã aibã permanent pe Iisus Hristos în inima sa şi a se încredinţa mijlocirii şi ocrotirii Sfintei Fecioare Maria. Deci, el simbolizeazã pecetea şi mãrturia credinţei „cea din inimã“ şi este purtat de arhiereu atât la cultul divin, cât şi în afara serviciilor religioase, ca o distincţie a gradului ierarhic şi ca un semn caracteristic al ierarhilor de rit bizantin, deoarece este specific numai Bisericilor Ortodoxe.

Cât priveşte originea cei mai mulţi liturgişti, înclinã sã creadã cã engolpionul este o imitare a hoşenului sau pectoralului arhiere­ilor din Legea Veche, în care se pãstrau pietrele sorţilor sfinte „Urim“ şi „Tumim“ (leşire 28, 4, 15-30 şi 39, 8-10) adicã „arã­tarea şi adevãrul“ pe care le purtau arhiereii Vechiului Tes­ta­ment la piept, pentru a consulta prin ele voinţa lui Dumnezeu.

Acest obicei s-a transmis din Biserica Legii Vechi şi în Biserica creştinã, prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora în succesiune haricã, deoarece sorţii sfinţi preînchipuiau în mod simbolic pe Mântuitorul şi pe Maica Domnului. „Adevãrul“ prefigura chipul Mântuitorului „Calea, Adevãrul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6), iar „Arãta­reapreînchipuia pe Sfânta Fecioarã Maria.

Dupã alţii, originea engolpionului rezidã în acele mici „relicvarii“, cutiuţe în care se pãstrau pãrticele din sfinte moaşte, ori lucruri sfinte (relicve) şi erau purtate la piept de cãtre stareţii de mãnãstiri şi mai apoi de cãtre ierarhi.

Un astfel de relicvar (numit engolpion) a trimis la 811, Patriarhul Constantinopolului Nichifor Mãrturisitorul, Papei Leon III; el avea forma unei cutiuţe de aur, cu ornamente preţioase, care conţinea o bucatã din lemnul Sfintei Cruci.

„Engolpionul înseamnã arvuna Bisericii lui Hristos şi prin oferirea engolpionului se închipuie legãtura arhiereului cu Biserica“. Patriarhul, spre a se deosebi de mitropoliţi, de ceilalţi episcopi şi de arhierei, poartã douã engolpioane.

5. Crucea pectoralã

Crucea pe care o poartã ierarhii pe piept ca o insignã a demni­tãţii arhiereşti, reprezintã ca şi engolpionul, un semn al mãr­tu­risirii lui Hristos. Ea mai semnificã şi spiritul de jertfã de care trebuie sã fie însufleţit arhiereul, ca unul ce este îndatorat sã ape­re şi sã rãspândeascã dreapta credinţã cu preţul morţii marti­rice.

Crucea pectoralã mai simbolizeazã „Crucea lui Hristos şi biruinţa prin care ne întãrim, ne povãţuim, ne pãstrãm, ne învãţãm şi ne tragem la Hristos, omorând poftele, gonind pe vrãşmaşul şi pãzindu-ne de pretutindeni“. Ea ne mai aduce aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie sã nu-mi fie a mã lãuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos“ (Galateni 4, 14).

Arhiereul poate purta crucea nu numai la serviciul divin, ci în orice împrejurare. Când o aşeazã pe piept în vederea slujirii, rosteşte urmãtoarele cuvinte din Sfânta Evanghelie: „Zis-a Domnul: Cel ce voieşte sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sãşi ia crucea şi sã-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), arãtând prin aceste cuvinte cã, rãspunderea pastoralã şi misiunea sa sacer­dotalã, cer sacrificiu, renunţare şi dãruire jertfelnicã, pentru slujirea apostolatului evanghelic şi triumful binelui moral în lume.

Dupã încetarea persecuţiilor, când cultul creştin se putea desfãşura în deplinã libertate, aproape toţi creştinii îşi împodo­beau piepturile lor cu semnul sfintei cruci, iar începând cu secolul al V-lea, dreptul de a purta crucea, a fost acordat ca un privilegiu numai persoanelor sacerdotale distinse, în semn de aleasã preţuire şi recompensã pentru strãdanii şi merite deose­bite, ea este încredinţatã spre purtare de cãtre episcop, arhi­mandriţilor şi iconomilor stavrofori, ca o distincţie bisericeascã.

6. Mitra

Este acoperãmântul capului folositã de arhierei în timpul servi­ciu­lui liturgic, având de obicei forma coroanei sau diade­mei împãrãteşti. În primele veacuri creştine, mitra nu era decât o sim­plã bandã de metal care împodobea capul, asemenea coroa­nelor împãraţilor sau a tabliţelor de aur, pe care le purtau pe frunte arhie­reii Vechiului Testament, în timpul serviciilor religioase, de la Cortul Mãrturiei şi de la Templu (Ieşire 28, 4, 37, 39 şi 39, 28) şi pe care erau scrise cuvintele: „sfinţenia Domnului“, pentru a ilustra mãri­rea şi autoritatea datã de Dumnezeu slujitorilor Sfântului Sãu jertfelnic.

Potrivit mãrturiilor istorice şi patristice, Sfântul Apostol loan şi Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusali­mului şi-ar fi împodobit capul cu o astfel de cununã sub forma unei foiţe de aur pusã pe frunte, în timpul oficierii serviciului divin.

La început, în primele secole, o purta numai Papa Romei şi Patriarhul Alexandriei. Cu timpul, mitra s-a depãrtat puţin câte puţin de forma şi simplitatea ei primitivã şi începând din secolul al Vl-lea, Patriarhii Constantinopolului au împodobit-o cu cusãturi frumoase şi cu iconiţe lucrate cu mãiestrie dupã modelul coroanei împãraţilor bizantini.

Începând cu secolul al XVIII-lea, au început sã o poarte toţi episcopii, iar ca distincţie onorificã s-a îngãduit sã fie purtatã şi de unii arhimandriţi şi chiar protopopi. Purtatã de arhiereu, ea înseamnã „puterea spiritualã asupra credincioşilor“ şi totodatã semnul demnitãţii împãrãteşti a Mântuitorului, precum şi al vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca sãvârşitor principal al celor sfinte şi al tainelor Lui.

Dupã majoritatea liturgiştilor mitra simbolizeazã cununa de spini care a fost pusã pe capul Mântuitorului în timpul Sfintelor Sale Patimi (Matei 27, 29) şi mahrama cu care a fost acoperit capul Lui la punerea Sa în mormânt, fiindcã „toate instrumentele de înjosire, de torturã şi de umilinţã ale Patimilor lui Hristos au devenit ornamentele cele mai strãlucite, mai glorioase şi odoarele cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos“.

7. Mantia

Este un veşmânt lung şi larg, fãrã mâneci, ca o pelerinã boga­tã, de culoare purpurie şi lungã la spate, pe care arhiereii o poartã numai în cadrul slujbelor bisericeşti, fãrã stihar şi sacos, cum ar fi de exemplu: la Vecernie şi Litie (Priveghere), la Sfinţirea apei, la Sfântul Maslu, la slujba Sfintei Cununii şi la diferitele procesiuni.

La origine, ea a fost un supra-veşmânt de ceremonie, pe care împãraţii bizantini îl îmbrãcau la încoronarea lor în scaun, sau la anumite solemnitaţi. Cu vremea, ei l-au acordat patriar­hilor, ca semn distinctiv, spre a-i deosebi de ceilalţi arhierei. Chiar Sfântul Simeon al Tesalonicului ne relateazã cã, pe vremea lui la începutul secolului al XV-lea, împãratul însuşi trimitea celui ales patriarh: mantia şi engolpionul, în semn de aleasã cinstire şi preţuire.

Nefiind un veşmânt liturgic propriu-zis, Sfântul Simeon al Tesalonicului nu o socoteşte între cele şapte veşminte ale arhiereu­lui, dupã numãrul celor şapte Sfinte Taine, pentru care fapt, la îmbrãcarea ei nu se rosteşte nici o formulã liturgicã.

Totuşi, datoritã faptului cã, a fost adoptatã de arhierei la ofi­cie­rea serviciilor divine, ea a devenit un veşmânt cultual, simbo­li­zând simplitatea cãlugãreascã şi „viaţa înaripatã, spre imitarea înge­ri­lor şi a chipului îngeresc“, cum spune un mare tâlcuitor al cultului.

Aceastã analogie şi interpretare, i-a fãcut pe cei mai mulţi specia­lişti sã susţinã cã, mantia arhiereascã derivã din cea cãlugã­reascã, deoarece ierarhii, se recruteazã din rândurile monahilor.

Ţinând cont de condiţiile impuse de canonul 2 al Sinodului VII Ecumenic privitoare la alegerea episcopilor şi la însuşirea temei­nicã de cãtre ei a Învãţãturii de Credinţã, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune cã „mantia închipuie darul lui Dumnezeu purtã­tor de grijã, cuprinzãtor şi acoperitor, ce cuprinde şi acoperã trupul“, iar „râurile“, adicã dungile lunguieţe în formã de valuri, care brãzdeazã de sus pânã jos, toatã suprafaţa mantiei, închi­puie râurile de apã vie de care vorbeşte Mântuitorul (Ioan 8, 38).

Aici este vorba de învãţãturile cele felurite ce izvorãsc necon­tenit din cele douã Legi, cea Veche şi cea Nouã, legi simbolizate de cele patru tãbliţe de materie coloratã: cele de sus, închipuind tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite între ele printr-un lănţişor de aur, închipuind cele douã Testamente ale Sfintei Scripturi, prin Iisus Hristos, din care izvorãsc râurile de viaţã ale dumnezeieştilor Evanghelii, adicã învãţãturile ce trebuie sã purceadã din mintea şi gura arhiereului. Deci, mantia înseamnã puterea şi plenitudinea demnitãţii arhiereşti.

8. Cârja sau toiagul

Este un fel de baston lung pânã la doi metri, având în partea de sus, doi şerpi cu gurile deschise şi cu privirea unul spre celãlalt, peste care se suprapune un glob, surmontat de o micã cruce. Pe mânerul toiagului se înfãşoarã o mahramã cusu­tã cu fir, pentru podoabã şi pentru ca sa fie mai lesne de purtat.

Ierarhii poartã cârja ori de câte ori slujesc, iar la înmânarea ei diaconul rosteşte cuvintele: „Toiagul puterii Tale ţi-l va trimite Domnul din Sion“ (Psalmul 109, 2), arãtând cã, arhiereului îi este încredinţatã puterea de a pãstori Biserica. Deci, cârja este simbolul autorităţii pastorale care i se dă arhiereului în semn, cã este dator sã pãstoreascã turma cea cuvântãtoare, dupã modelul lui Moise şi Aaron care purtau toiege, semne vãzute ale demni­tăţii şi puterii lor de a conduce poporul evreu (Ieşire 7, 20; 8, 16-17).

Ea mai simbolizeazã şi toiagul lui Aaron care a odrãslit în chip minunat (Numerii 17, 8; Evrei 10, 4), iar cei doi şerpi de la capãtul de sus al cârjei, închipuie, înţelepciunea pãstorului de suflete (Matei 10, 16) reflectatã în „puterea de a povãţui şi pedepsi pe cei neplecaţi şi a aduna la sine pe cei depãrtaţi“.

Globuleţul cu cruce dintre capetele şerpilor simbolizeazã globul pãmântesc şi ne aratã cã, arhiereul pãstoreşte turma în numele şi cu puterea lui Hristos, Care a sfãrâmat pe Cruce capetele nevã­zuţilor balauri. De aceea, cârja, în întregimea ei, „simbolizeazã şi Crucea lui Hristos şi biruinţa prin care, ne întãrim, ne povãţuim, ne pãstrãm, ne învãţãm şi ne tragem la Hristos, omorând poftele, gonind pe vrãşmaşul şi pãzindu-ne de pretutindeni“, iar dupã alte mãrturii, ea aminteşte şi trestia în care a fost pus buretele de la Patimi (Matei 27, 48) şi condeiul de trestie cu care Domnul a scris mântuirea neamului omenesc.

9. Dichero-tricherele

Sunt douã sfeşnice, unul cu douã braţe şi altul cu trei braţe, în care se aşeazã lumânãri şi cu care arhiereul binecuvinteazã pe credin­cioşi în timpul serviciului divin. Ele închipuie lumina învãţã­turii evanghelice.

Cele douã lumânãri ale dicherului simbolizeazã cele douã firi ale Mântuitorului, iar cele trei lumânãri ale tricherului simboli­zeazã cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceste fãclii mai semnificã şi strã­lucirea harului Sfântului Duh care se transmite preoţilor şi tutu­ror credincioşilor prin intermediul arhiereului, precum şi „lumi­nata viaţã îngereascã, dumnezeiascã, curatã şi luminatã a bãrba­ţilor sfinţi“, care au îndeplinit porunca Mântui­to­rului: „Aşa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, ca vãzând faptele voas­tre cele bune, sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 16).

Luminile acestor sfeşnice sunt un indiciu sugestiv al rolului pastoral, sacerdotal şi didactic al arhiereului. Ca unul ce îl repre­zintã în chip tainic pe Mântuitorul, înfãptuind în numele Sãu lucrarea Sa sfinţitoare şi mântuitoare, arhiereul trebuie sã urmeze întru totul, modelul ideal şi divin de viaţã, al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a fi cu adevãrat „lumina lumii“ şi „sarea pãntului“ (Matei 5, 13-14).

Acest lucru îl simbolizeazã şi chipul vulturului brodat pe potnoja rotundã din mijlocul naosului unde stã aşezat arhiereul la anumite momente, în timpul sfintelor slujbe. El înseamnã înãlţi­mea şi sublimitatea demnitãţii arhiereşti; precum vulturul se înalţã în zbor mai sus decât toate zburãtoarele, tot aşa şi viaţa sa pildui­toare trebuie sã se ridice deasupra pãstoriţilor sãi, la înãlţimea de la care trebuie sã vadã ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, în cuprin­sul eparhiei sale, spre a cultiva şi promova binele moral, adevãrul, dreptatea şi sfinţenia.

Vulturul are brodat pe el imaginea acvilei cu aripile întinse peste o cetate pe lângã care curg trei râuri. Cetatea este simbolul episcopiei pe care o conduce. Vulturul este simbolul clarviziunii, maiestãţii, înţelepciunii şi puritãţii arhiereului[1].

Pentru a aprecia mai bine nu numai broderiile de care ne vom ocupa în continuare, ci şi însemnãtatea lor în contextul artistic, este necesar sã pãstram vie în minte, funcţia pe care acestea o aveau în decorarea bisericii şi mai ales rolul şi însemnãtatea fiecãrui obiect destinat clericilor.

Dintre toate aceste veşminte mai sus amintite, în Muzeul de la Putna, doar bederniţa se încadreazã în studiul şi perioada secolelor XIV-XV, deşi în mare parte colecţia acestuia cuprinde aproximativ toate aceste veşminte, însã ele datând, din secolele XVI-XIX şi nu fac parte integrantã din obiectul studiului de faţã.



[1] S. Cosma, Catehezã despre veºmintele liturgice, Telegraful Român, p. 3.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s