Facultatea de Teologie ,,Andrei Saguna” Sibiu, un studiu realizat de Remus Răsvan despre:Viaţa şi activitatea misionară a Sfântului Niceta de Remesiana

Despre Sfântul Niceta de Remesiana, istoria bisericească ne furnizează puţine informaţii. Opera sa este amintită de preotul Ghenadie de Marsilia (†492-505) şi Casiodor (†cca 585), iar episcopul Germinius de Sirmium şi Inocenţiu I (†417), episcopul Romei îi menţionează doar numele. Paulin de Nola este singurul care furnizează date preţioase cu privire la profilul moral şi activitatea Sfântului Niceta.

 Numele de Niceta derivă din substantivul grecesc νικητής . Totuşi, se pot observa şi diverse variaţii ale acestui nume la autorii care îl pomenesc: Nivaeas, Niceas, Nicetas, Nicetus, Nicetius, etc[1]. De aceea a fost confundat cu Nicetas de Aquileea sau cu Nicetius de Trier. În anul 1905 învăţatul A. E. Born a publicat un studiu cuprinzător sub formă de Introducere la prima ediţie completă a operelor episcopului de Remesiana. Acest studiu a fost elaborat pe baza manuscriselor publicate până la el şi pe baza discuţiilor purtate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea asupra unora dintre aceste manuscrise.

Oraşul Remesiana se află pe marele drum militar ce traversa centrul Iliricului, legând Europa apuseană cu Constantinopolul. Se pare că oraşul a fost întemeiat de împăratul Traian (98-117) şi numele său era Republica Ulpianorum[2]. Satul sârbesc Bela Pelanka, se află aşezat astăzi pe vatra vechii cetăţi romane. Cetatea Remesiana era aşezată la aproximativ treizeci de km sud, în partea de Răsărit a oraşului Naissus (Niş), la o altitudine de 630 m., în apropiere de râul Nişava[3]. Din punct de vedere administrativ, Remesiana făcea parte din Dacia Mediteranea (adică Dacia Interioară), aşezată între Dacia Ripensis şi Dardania, iar din punct de vedere bisericesc, în vremea Sfântului Niceta, ţinea de Mitropolia din Tesalonic[4]. Nu se cunoaşte nimic despre începuturile Episcopiei din Remesiana şi poate că ar fi rămas pierdută în uitare dacă n-ar exista dovada că un alt episcop, Diogenianus a luat parte la Sinodul de la Efes din 449.

 Izvorul principal cu privire la Sfântul Niceta îl reprezintă Poemele Sfântului Paulin de Nola. Aceste poeme trebuie studiate cu atenţie, pentru că stilul poetic folosit de Sfântul Paulin spre a-şi exprima dragostea plină de admiraţie faţă de un prieten drag, îngreunează descifrarea faptelor istorice, dar nu le exclude[5]. Indicaţiile geografice, etnografice şi bisericeşti le deţinea în cea mai mare parte, de la Niceta însuşi, care îi va fi spus multe lucruri despre activitatea sa misionară. Cele optzeci de strofe, ca şi informaţia dintr-o scrisoare către Supliciu Sever, în care se vorbeşte despre prima călătorie a Sfântului Niceta la Nola, arată că Sfântul a fost foarte onorat şi impresionat de această vizită şi că a ţinut să o cinstească în chip deosebit. În versuri de o rară frumuseţe, Sfântul Paulin îţi petrece prietenul cu gândul, lăsând să vorbească inima sa. Sfântul Paulin l-a invitat la Nola de sărbătoarea Sfântului Felix (14 ianuarie). Sfântul Niceta a rămas la Nola probabil până în vară.

 Ca date istorice sigure asupra vieţii episcopului Niceta de Remesiana sunt considerate a fi cele două vizite pe care acesta le face la Nola în 398 şi 402. În privinţa celor două călătorii la Nola, nu s-a ajuns încă la un acord. Istoricii oscilând între anul 400 şi anul 403. Poemul XXVII al lui Paulin de Nola îl înfăţişează pe Niceta ca fiind mai în vârstă decât Paulin, deoarece acesta îl numeşte părinte, învăţător, sfânt şi părinte sfânt. Dacă s-ar admite că în anul 398 (data apariţiei Poemului XVII ) Paulin ar avea patruzeci şi cinci de ani, iar Niceta şaizeci, înseamnă că acesta din urmă s-a născut la 338, sau ceva mai devreme. Se pare că Sfântul Niceta a trăit aproximativ optzeci de ani. De asemenea, dacă Nichas din Scrisoarea lui Germinius este identic cu Niceta, înseamnă că la anul 367 acesta era deja episcop la Remesiana, fiind astfel contemporan cu cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii ca: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom, Ambrozie de Mediolan, Fericitul Augustin, Fericitul Ieronim, ş.a.. Încă rămân de clarificat pentru cecetările istorice ulterioare: locul naşterii, educaţia primită şi activitatea până la primirea demnităţii de episcop.

Limba latină folosită de Niceta, care impresiona prin „simplitate şi claritate” pe Ghenadie de Marsilia, folosirea unor izvoare apusene şi „aşezarea Remesianei în cadrul administraţiei bisericeşti a timpului” au sugerat unora părerea că şi-ar fi petrecut copilăria în Apus şi că ar aparţine mai mult Occidentului[6]. Ipoteza originii apusene a Sfântului Niceta este sugerată de un poem al Sfântului Paulin care numeşte Remesiana patrie, oraş, oraş părintesc şi casă părintească[7] ale lui Niceta. Cât priveşte folosirea limbii latine în scrieri şi în vorbire, de către episcopul din Remesiana, aceasta nu apare ca un fapt ieşit din comun dacă amintim de aşezarea cetăţii Remesiana într-un ţinut unde limba latină îşi disputa întâietatea cu cea greacă, mai ales că problemele teologice şi activitatea bisericească impuneau misionarilor ortodocşi să cunoască cele două limbi. Este sigur că Niceta cunoştea limba greacă deşi a scris numai în latineşte. Se presupune că a cunoscut şi limba vorbită a băştinaşilor şi a popoarelor încă nelatinizate, între care şi-a desfăşurat lucrarea sa misionară.

Ghenadie, Cassiodor şi Paulin subliniază faptul că Niceta era foarte învăţat, scriitor şi pedagog iscusit, care se făcuse admirat la Roma şi care obţinuse prietenia episcopului de Nola, prieten la rândul lui cu Ambrozie şi Augustin. Nu tebuie să se uite că succesul lui Ulfila, apostolul goţilor s-a datorat în mare parte şi cunoaşterii limbilor gotică, greacă şi latină[8].

Nu se ştie nimic precis cu privire la scopul călătoriilor lui Niceta la Roma. Să fi avut vreo misiune specială cu care l-ar fi însărcinat mitropolitul Tesalonicului? Se ştie că în anul 398, la Roma era episcop Siricius (399), iar în anul 402 moare episcopul Atanasie I şi scaunul episcopal este ocupat de Inocenţiu I. Ţinând seama că Sfântul Felix era sărbătorit la 14 ianuarie se poate presupune că Sfântul Niceta ajunsese la Roma cu mult mai înainte, unde îl cunoscuse şi îl apreciase Paulin, care la invitat la Nola. În orice caz nu se poate da un răspuns sigur în legătură cu prezenţa lui Niceta la Roma.

Tot Sfântul Paulin vorbeşte despre întoarcerea în patrie a prietenului său pe care îl urmăreşte cu gândul pe drumul lung şi plin de primejdii, până în îndepărtata Dacie şi totodată descrie activitatea bogată, de misionar încercat, a acestuia. Pe cât de mare este regretul în sufletul celui pe care îl părăseşte, pe atât de mare este bucuria acelor „popoare fericite” care îl aşteaptă, dorindu-l zi şi noapte, după cum ogorul însetat îşi aşteaptă ploaia binefăcătoare.

 Niceta va merge legănat de valurile Mării Egee până la Tesalonic, iar de acolo înfruntând oboseala unui drum pe jos, va străbate câmpiile filipice ale Macedoniei, va ajunge în oraşul Tomi[9] şi mai departe la Scupi, capitala Dardaniei, în apropiere de Remesiana. Drumul este anevoios şi nesigur, dar Niceta este apărat de Dumnezeu care-i trimite drept călăuză pe îngerul Rafael. Înzestrat cu darul cântării, Niceta înalţă imne de slavă, alături de alţii creştini, făcând să vibreze aerul cu glasul său cel melodios[10].

Paulin îl arată pe episcopul Niceta desfăşurând o vastă operă de educaţie creştină la mai multe neamuri. El preface inimile sălbatice, învăţând pe „barbari” să cânte pe Hristos şi să trăiască în pace. Precizarea Sfântului Paulin despre corde Romano indică nu numai că Sfântul Niceta predica în limba latină, dar şi faptul remarcabil că el împlinea o vastă operă de latinizare printre neamurile „barbare” care-şi petreceau viaţa în războaie, furtuni şi jaf, ceea ce era echivalent pentru vremea respectivă cu un act de cultură şi civilizaţie.

 De asemenea, Niceta dezgheaţă cu focul ceresc al credinţei creştine inimile îngheţate ale locuitorilor din ţinuturi foarte îndepărtate: pe bessi cei mai duri chiar decât ghiaţa şi războinici temerari îi învaţă să preţuiască munca şi pacea. Păgâni vestiţi prin omucideri şi tâlhării, care locuiesc prin munţi, deveniţi monahi, trăiesc acum ca fii ai păcii, datorită lui Niceta, slujitor bun al lui Hristos şi învăţător al celor neştiutori[11].

Bineînţeles că relatările lui Paulin de Nola sunt pline de exagerări poetice şi de motive literare des întâlnite în cea mai mare parte a scrierilor poetice din antichitatea târzie[12]. Însă mărturia lui, chiar dacă poate fi romanţată de dragostea de prieten pe care i-o purta lui Niceta, este deosebit de valoroasă, putând ajuta la construirea de ipoteze privind activitatea istorică a lui Niceta pe pământurile ţării noastre.

Sfântul Paulin arată regiunile şi populaţiile al căror „părinte” se poate numi Niceta spunând: „pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Boriei; la predicile tale, scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învăţător. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc bogate turme de vite pe maluri mănoase[13].

 Indicaţia de mai sus este deosebit de însemnată în legătură cu fixarea „ariei misionare şi apostolice” a Sfântului Niceta şi a dat naştere la discuţii în urma cărora s-au formulat diferite ipoteze legate îndeosebi de creştinarea strămoşilor noştri. Eruditul arheolog Vasile Pârvan a ajuns la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana, daco-roman de origine, a predicat învăţătura creştină „pe cele două maluri ale Dunării”, fiind „apostolul daco-romanilor: din dreapta şi din stânga Dunării”. În afară de mărturiile lui Paulin, el se sprijină pe informaţia amintită a lui Ghenadie de Marsilia, potrivit căreia Niceta a alcătuit un catehism latin, într-o limbă clară şi simplă, ca auxiliar al lucrării sale, catehism păstrat numai fragmentar dar care dovedeşte calităţile unui misionar activ[14].

Ipoteza lui Pârvan a fost reluată şi de alţii cercetători. Astfel, istoricul Nicolae Iorga aminteşte pe Niceta printre „apostolii” ţinuturilor din stânga Dunării, spunând: „Apostolilor pentru malul din faţă li se adaugă acel Nichita de Remesiana, al cărui rol a fost măiestrit exagerat de Pârvan pentru a întrevedea rolul misionarilor într-o Biserică a Daciei fără organizaţie şi ierarhie[15]. De asemenea, Constantin C. Giurăscu apreciază pe Niceta în termenii următori: „Om învăţat, autor al mai multor scrieri religioase, bun prieten cu sfântul Paulinus din Nola care îl numeşte învăţător şi tată al său, misionar încercat şi pasionat, Niceta din Remesiana a convertit la creştinism pe daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării, pe goţii şi pe bessi. El predică şi scrie in limba latină timp de aproape o jumătate de veac şi poate fi socotit ca apostolul nostru naţional. Cu atât mai mult, cu cât şi prin naştere el era daco-roman[16].

Supunând unei critici judicioase izvoarele interne şi externe cu privire la activitatea misionară a Sfântului Niceta, Preotul Profedor Ioan Gh. Coman întăreşte această ipoteză, ajungând la următoarea concluzie: „O dovadă indiscutabilă, materială a lucrării lui Niceta nu avem. Indicaţiile lui Paulin de Nola, coroborate cu celelalte documente literare şi arheologice menţionate îndreptăţesc însă, în bună măsură, ipoteza activităţii episcopului dac şi la nordul Dunării[17].

Istoricul D. M. Pippidi formulează ipoteza că opera misionară a Sfântului Niceta „s-a dezvoltat într-o regiune nu prea depărtată de scaunul său episcopal[18]. Informaţiile lui Paulin cu privire la activitatea lui Niceta, pline cu „exagerări poetice”, sunt fără valoare documentară. În anul 1958, arheologul I. Barnea examinează în istoria creştinismului daco-roman în ce măsură principalele teze ale lucrării lui Pârvan îşi păstrează încă valoarea lor iniţială. Diferitele date, observaţii şi concluzii ale studiilor mai vechi sunt întărite cu dovezile lingvistice, mărturiile izvoarelor literare şi ale monumentelor arheologice şi epigrafice, în legătură cu problema creştinismului daco-roman, până la sfârşitul secolului al VI-lea.

Dacă îi identificăm pe geţii care apar în poemul Sfântului Paulin de Nola, ca destinatari ai activităţi misionare a lui Niceta, cu goţii, lucru care este permis de folosirea acestui nume în mediul literar antic, atunci acesta este încă un argument pentru autenticitatea nord-dunăreană a Sfântului Niceta[19]. Dar se ştie că goţii împărtăşeau erezia ariană, caz în care creştinarea geţilor/goţilor de către Sfântul Niceta nu se mai poate susţine, fiind improbabil din punct de vedere istoric şi confesional, ca Sfântul Niceta să se fi ocupat cu convertirea arienilor la ortodoxie, cu atât mai mult, cu cât, Paulin de Nola îl numeşte încreştinător al geţilor, nu unul care le lucrează convertirea la adevărata credinţă.

Descriind Ortodoxia la Dunăre, la sfârşitul secolului al IV-lea şi la începutul secolului următor, precum şi rolul Sfântului Niceta de Remesiana în răspândirea religiei creştine în această perioadă, istorici de orientări diferite aduc un element nou, şi anume ecoul misiunii lui Niceta în amintirea şi graiul poporului nostru. Sfântul Niceta a lăsat o vie amintire în memoria seculară a poporului român fiind întâlnit până astăzi chiar şi în colindele româneşti[20], dovadă că locuitorii străvechilor noastre plaiuri l-au iubit nespus pe evanghelizatorul lor.

Datele despre săvârşirea din viaţă a lui Niceta de Remesiana nu sunt foarte bogate. Ceea ce se ştie în mod sigur este că în 414 el încă mai trăia, fiind amintit de Episcopul Romei. În rest, singurele date pe care suntem siliţi să ne bazăm sunt cele oferite de Mineiele şi Sinaxarele diferitelor tradiţii liturgice creştine. Aceste date nu pot fi considerate sigure din punct de vedere istoric, însă mărturia Tradiţiei Bisericeşti, care le-au consemnat în contextul liturgic are şi ea o mare importanţă. Din Martirologiile romane aflăm că Sfântul Niceta de Remesiana este prăznuit în data de 7 Ianuarie. Mineiele ortodoxe oferă două nume, sub care se poate ascunde Sfântul Niceta: Nichita Romanul, prăznuit pe 15 Septembrie şi Nichita Mărturisitorul, serbat pe 3 Aprilie. 

Cu privire la aceste nume şi la problema identificării lor posibile cu Sfântul Niceta de Remesiana, se poartă încă discuţii aprinse între istorci şi teologi. Problema este foarte importantă pentru o istorie a creştinismului şi a Bisericii Ortodoxe pe pământ românesc. Primii istorici români au fost repede entuziasmaţi de omonimia celor doi sfinţi (Nichita Romanul şi Niceta de Remesiana), grăbindu-se să completeze datele biografice lipsă ale unuia, cu cele ale celuilalt. În fapt, Nichita Romanul/Românul este un personaj diferit de Niceta al Remesianei[21]. Acest lucru începe să fie deplin acceptat în istoriografia modernă a problemei[22].

Oricum ar sta lucrurile din punct de vedere istoric, se ştie că românii l-au cinstit foarte devreme pe Niceta de Remesiana ca sfânt. Astfel, vlahii din Imperiul Sârb al lui Ştefan Uroş al III-lea au ridicat încă din secolul XIII o mănăstire cu hramul sfântului de origine daco-romană[23].

Prin toată activitatea lui misionară şi literară în limba latină, îmbinate cu activitatea susţinută de culturalizare în Hristos a neamurilor ce populau pământul românesc, Sfântul Niceta de Remesiana este o figură emblematică a întregii istorii a creştinismului.

 


[1] Ştefan C. Alexie, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V. Teză de Doctorat în Teologie”, S. T. XXI (1969), numărul 7-8, p. 467;

[2] Emilian Vasilescu, „Noi dovezi ale continuităţii elementului eutohton în Dacia”, în B. O. R. LXXXIV (1966), numărul 9-10, p. 1009;

[3] Milan Şesan, „Iliricul între Roma şi Bizanţ”, în M. A.  XV (1960), pp. 202-224;

[4] I. Rămureanu, „Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV.Sinodul de la Sirmium din 378 şi Sinodul de la Aquileea din 381”, în S. T. XVI (1964), nr .7-8, pp. 437-439;

[5] Ştefan C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V”, p. 468;

[6] D. M Pipidi, Niceta din Remesiana şi originile creştinismului daco-roman,in contribuţii la Istoria Veche a României, Ediţia a doua adăugită şi mult sporită, Bucureşti, 1967, pp. 500-502.

[7] Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 171 şi nota 769;

[8] I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Scriitori bisericeşti latini. Antologie, E. I. B. M. B. O. R. , Bucureşti, 1959, p. 237;

 

[9] Ioan G. Coman, ,,Aria Misionară a Sfântului Niceta de Remesiana, în Biserica Ortodoxă Română”, LXVI (1918), nr. 5-8, pp. 338-340;

[10] Ibidem;

[11] I. I.Russu, Limba Traco-Dacilor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, 1976, pp. 172-174, apud Ştefan C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică”, p.468;

[12] Calogero Riggi, „Introduzione”, în Niceta di Remesiana, Catechesi preparatorie al Battesimo, traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi, (Collana di Testi Patristici, diretta di Antonio Quacquarelli, 53), Cita Nuova Editrice, Roma, 1985, p. 8;

[13] Sfântul Paulin, Carmen XVII, v. 245-252, apud  Ştefan C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică”, p. 473;

[14] Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, pp. 162-167. Este interesant de remarcat că Pârvan pare că nu rămâne la această concluzie, atunci când afirmă: „chiar fără Sfântul Niceta predicatorii creştinismului nu ne-au putut veni, în acele timpuri de vie propagandă misionarică in Nordul Dunării decât tot din Illyricul latin şi fireşte, în special din Moesia Superioară…,cu relaţiile ei neînterupte şi excepţional de bine nutrite cu Dacia lui Traian” (p. 190);

[15] Nicolae Iorga, Istora Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, pp. 104-105;

[16] Constantin C. Giurăscu, Istoria Românilor, vol. II, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1942, p. 223;         

[17] Ioan G. Coman, ,,Aria Misionară a Sfântului Niceta de Remesiana”…, p.356; Idem, Patrologie, Bucureşti, 1956, p. 237: „cu toate că controversele care durează încă,e un lucru aproape sigur că Niceta sau reprezentanţii lui au făcut misiune şi la Nordul Dunării”.

[18] D. M. Pippidi Niceta din Remesiana şi originile creştinismului daco-roman, în contribuţii la Istoria Veche a României, ediţia a doua adăugită şi mult sporită, Bucureşti, 1967, p. 513 şi D. Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966, p. 158: „Niceta de Remesiana nu a predicat în nordul Dunării, ci numai la goţii sau geţii din dreapta fluviului”, apud Ştefan C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică”…,  p. 470;

[19] Ioan G. Coman, ,,Aria Misionară a Sfântului Niceta de Remesiana”…, p. 347;

[20] Apud Ştefan C. Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică”…, p. 479;

[21] Ibidem, p. 480, nota 117;

[22] Aloisiu Ludovic Tăutu, Sfântul Niceta de Remesiana, Editura Logos, Oradea, 1994, p. 22;

[23] Ibidem, p. 481;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s