Facultatea de Teologie Andrei Şaguna/Sibiu -ERETICII, PRIVIŢI DIN PERSPECTIVĂ ORTODOXĂ

„În fiecare cetate, episcopii se ridicau contra episcopilor, mulţimile contra mulţimilor, luptând unii împotriva altora”, aşa ne descrie Eusebiu de Cezareea în Vita Constantini ciuma ariană, care începuse să-i doboare chiar şi pe „cei aleşi”[1].

            Cu pierderi grele, ereticul Arie a fost învins, dar chiar şi aşa, Sfântul Spiridon al Trimitundei nu a recurs la un crud „vae victis”, ci a încercat să-l salveze din adâncurile filosofiei demonice cu acea cărămidă separată în mod miraculos în cele trei componente de bază ale ei: apa, lutul şi focul. Surprinzător, nici prin intervenţia directă a lui Dumnezeu nu s-a putut modifica ceva, deşi peripateticul[2] cu „limbă de şarpe” ce-l însoţea pe Arie îşi recunoaşte ruina teologică în care se află şi se căieşte pentru cele rostite.

            Dacă un Macedonie, Nestorie ori Eutihie au zdruncinat temelia Bisericii, s-au înşelat că o pot înlocui cu una proprie, a lor.

            Din această perspectivă, putem înţelege termenul eretic, ce provine din grecescul haereses, tradus prin abatere, (părere separată, eroare) şi desemnează învăţătura greşită a celor care n-au acceptat sau n-au păstrat învăţătura de credinţă creştină aşa cum a fost predicată de către Mântuitorul Iisus Hristos, propovăduită de către Sfinţii Apostoli şi înţeleasă şi păstrată de către Biserică[3].

            În secolul al-V-lea, preotul apusean Vincenţiu din Lerini vedea în erezie cauza căderii oamenilor de la înălţimea adevărurilor dreptei credinţe datorită adâncimii învăţăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură şi care nu pot fi înţelese de către toţi[4].

            Sfântul Epifanie de Salamina extinde conceptul de erezie, susţinând că ea este semnul rebeliunii, al diviziunii originare, dar şi că desemnează şcolile filosofice greceşti şi grupările evreieşti.[5]

            Aşadar, există numeroase criterii după care s-ar putea cataloga o persoană drept eretică. Cu toate acestea, ereticul poate fi deosebit de cel credincios, chiar dacă se camuflează perfect peisajului religios.

            „Lupii ce vin în haine de oi”[6] sunt persoanele care deţin cunoştinţe teologice (mai mult sau puţin) şi care cred că adevărul de credinţă se întregeşte sau se relevă prin adăugirile lor. Practic, un eretic teologhiseşte despre Dumnezeu fără a-L întreba pe Dumnezeu despre El Însuşi. Adesea, erezia se înfăţişează precum o oglindă neagră a raţiunii, în care binele este rău şi răul este bun.

            Sfinţii Părinţi au avertizat cu privire la potopul de eretici care necontenit se revarsă asupra Bisericii, tocmai fiindcă Sfânta Scriptură era interpretată de persoane care fie caută beneficii materiale, fie de indivizi care recurg prea mult la filosofie în a-L înţelege pe Dumnezeu.

            Sfântul Ignatie Teoforul îndemna ca toţi creştinii să se ferească de buruiana străină, care este erezia. Ironic, această buruiană este străină doar într-o anumită măsură. Nu aparţine ogorul hristic de învăţături mântuitoare, dar concomitent, este adusă de păzitorii ogorului, uneori chiar ajutată să crească. Aproape toate marile erezii au avut ca „pântece” penelul diaconilor, preoţilor, episcopilor, călugărilor, etc.

Deşi istoria nu trebuie gândită cu conjucția dacă, pot susţine că ereticii au cauzat sinoadele în urma cărora a fost stabilită dreapta învăţătură. Dacă ereticii nu-şi făceau apariţia pe scena teologică a istoriei, probabil lucrurile ar fi căpătat o altă direcţie. Dar ei au existat, jucându-şi excelent, fără să ştie, rolul de actor al teatrului vieţii, în care fiecare vine, interpretează rolul, apoi părăseşte scena. O simplă recunoaştere în stil novalisian a contribuţiei lor.

            Bineînţeles, oamenii nu s-au mulţumit cu predania Apostolilor şi cu simplitatea credinţei[7]. Prin urmare, au apărut, sub spectrul filosofiei şi al gnosticismului, ereziile generatoare de lupte, dezbinări, exilări şi în cel mai trist aspect, de crime, după cum regăsim cazul Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, ucis de monofiziţi[8].

            Astfel, ştiind ce haos şi întuneric au lăsat în urmă ereticii, se ridică o întrebare foarte necesară mântuirii noastre: “Cum ar trebuie, noi, ca şi creştini-ortodocşi, să-i privim pe eretici?”

            În acest caz, numai antinomia, ajunsă la paroxism, ne poate răspunde. Părerile sunt împărţite, dând impresia că au cea mai bună soluţie, dar adesea se lovesc de eternul zid al iubirii din Sfânta Scriptură, zid pe care trebuie să-l urcăm, nu să-l sfărâmăm.

            Deşi pare un îndemn străin de cuvintele Mântuitorului, Sfântul Efrem Sirul învaţă „să nu-i iubim pe eretici, să nu ne rugăm cu ei, să nu mâncăm cu ei, să nu-i primim în casă, să nu-i salutăm şi să nu ne facem părtaşi faptelor viclene ale acestora”.

            Puţin în contradictoriu cu mesajul Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, dar izbitor de asemănător cu cel de a ne feri cu toată străduinţa de hristoşii şi profeţii mincinoşi. Dacă aproapele meu este un eretic, atunci cum îl pot iubi ca pe mine însumi, dar şi urmând sfatul Harpei Domnului?[9] Iubirea de aproapele este tot una cu aproapele de eretici? Se pare că da, oarecum.

            Cel mai bun exemplu pentru a oferi o soluţie la această întrebare spinoasă este pilda samarineanului milostiv, care văzându-l pe cel tâlhărit[10], l-a ajutat cu toată inima, fără să-l întrebe ce religie are, ce credinţe împărtăşeşte, etc. Pur şi simplu, l-a ajutat, călăuzit fiind de inimă, nu de raţiune sau de propriile sale convingeri religioase.

            În prezent, astfel de fapte sunt extrem de rare, şi din nefericire, se profită de cel în nevoie, aşa cum procedează Martorii lui Iehova sau ceilalţi eretici desprinşi din fiara protestantă. Iehoviştii merg din uşă în uşă cu pliante, promisiuni, amăgiri şi mai ales, bani. Inevitabil, în „cruciada” lor nebunească vor întâlni persoane care au nevoie de bani. Cerinţa este simplă, trebuie să devii „martor” al prăbuşirii tale, membru al unei secte ce nu-L recunoaşte pe Hristos drept Fiul lui Dumnezeu. Parcă aminteşte în oarecare măsură de arianismul intoxicat cu gnosticism.

            Nici adventiştii sau alţi rătăciţi apăruţi de ceva vreme, din nebunia unor pseudoprofeţi nu se lasă mai prejos. Un exemplu lamentabil este cel arhicunoscut în ţara noastră, unde sectanţii repară danturi, gratis, îngrijesc bolnavii, dar încetul cu încetul, îţi cer să treci de partea lor.

            Pe când samarineanul din Biblie nu îl ademeneşte pe cel tâlhărit cu idei precum: „Dacă te ajut, să ne faci o vizită căci noi deţinem adevărul, noi suntem calea…”, şi alte chestii de genul.

            Aproapele trebuie să cunoască toată iubirea noastră, dar şi toată verva noastră concentrată asupra apărării credinţei ortodoxe. Avva Agathon, smerit fiind, recunoştea înaintea celor ce-l întrebau că este şi curvar, şi plin de mânie, şi bârfitor, dar refuză să afirme că este eretic, întrucât astfel ar fi însemnat ruperea lui de Dumnezeu, lucru pe care nu şi-l dorea. Celelalte aspecte negative ale sufletului şi le însuşea, fiindu-i de folos[11].  

            Raportând situaţia la zilele noastre, consider că ar fi foarte indicat ca problemele sau discuţiile de natură spirituală să cedeze loc în faţa iubirii.

Îngrijirea şi iubirea pe care o manifest faţă de cineva se desăvârşeşte doar în detrimentul inimii, nu al raţiunii. Evitarea în contradictoriu pe teme religioase nu tulbură sufletele şi nu naşte conflicte.

Nu optez nici pentru o impunere silită a Ortodoxiei, dar nici pentru o acceptare letargică a vreunui melanj eretic. Fiecare să-şi păstreze credinţa în care s-a născut şi să aleagă între ce are şi o schimbare, dar după ce a trecut situaţia prin filtrul gândirii limpezi, nu prin cel al banilor sau al dorinţei de a experimenta ceva nou, după cum procedează „aventurierii spirituali”.

            Sfântul Ioan Gură de Aur insista asupra ideii de a nu accepta nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii, însă aici, trebuie adăugat ca nici porunca de a iubi să nu fie transformată în ură, în obscurantism şi împietrire sufletească.

            Tot tăios, poate prea tăios, se arată şi Sfântul Ignatie Briancianinov, care spune că ereticii, musulmanii şi cei de alte credinţă nu se vor mântui, întrucât nu au cele necesare mântuirii, unde primează Sfânta Împărtăşanie. Desigur, o astfel de afirmaţie tinde să alunece în conceptul de predestinaţie. Este imposibil ca un om să spună cine se va mântui şi cine nu, întrucât Dumnezeu va judeca lumea nu doar prin vitraliul ortodox, ci şi prin cel al legii morale naturale, pe care fiecare neam în parte îl are. Deci, Hristos nu este doar ortodox, după cum se înşeală unii, căci în El există Atotînţelepciunea, atribut intelectual pe care unii habotnici îl evită din prea multa şi absurda lor iubire pentru credinţă.

             A spune cine moşteneşte Împărăţia lui Dumnezeu şi cine se va pierde printre umbrele Iadului este o formă extremă prin care cineva îşi susţine credinţa. În cazul de faţă, excesul de zel are rolul de a trezi omul la realitate, nu ca în situaţia iehoviştilor care şi-au „asigurat” un loc printre cei 144.000 de suflete salvate, conform unei interpretări degenerate a Sfintei Scripturi.

            „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema![12] – datorită acestui verset, lucrurile sunt cât se poate de clare, ca şi orbii să le vadă. Degeaba, unii tot acceptă cu supunere hristoşi contemporani, dintre cei mai nebuni şi diabolici. Atitudinea ortodoxă se pare că slăbeşte în faţa dorinţei de a păcăli adevărul. Adesea, se omite că marii reformatori ai istoriei au fost şi cei mai mari eretici ai umanităţii.

            În principiu, eu mă feresc de individul care mărturiseşte o cu totul altă învăţătură decât cea lăsată de Hristos. Dacă la timpul respectiv mi-ar fi fost foarte dificil să disting binele de rău în Thalia ariană, în Coranul musulman este foarte evident că am de a face cu o altă Evanghelie, ce Îl recunoaşte pe Hristos drept un mare profet şi cam… atât! Pe când eu ştiu că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, nu un profet asemenea lui Isaia, Daniel sau Avacum. Și să nu uităm, Coranul i-a fost dictat lui Mahomed de „arhanghelul Gavriil”, exact cum avertiza Sfântul Apostol Pavel – de a nu primi altă Evanghelie nici de-ar fi dată de un înger din ceruri!

            Însă a mă apăra de o erezie nu înseamnă o împietrire a sentimentelor, întrucât Mântuitorul nu ne-a învăţat să aruncăm cu pietre în cel care calcă greşit, ci mai vârtos să-l iubim[13].

            Departe de a-l numi pe Mahomed „câine mincinos şi ticălos”[14] precum Sfântul Maxim Grecul, încerc să nu-i dispreţuiesc pe musulmani, ci să-i asimilez printre atriile şi ventriculele inimii mele, adică să-i iubesc, indiferent în ce cred ei. Dumnezeu ştie perfect de ce un om s-a născut în religia musulmană sau în oricare alta, având un plan cu el, plan ce nouă, fiecăruia în parte, ne rămâne ascuns.

            Sunt conştient că o trecere de la Ortodoxie la Islam este sinucidere sufletească (multă lume nu mai foloseşte termenul de apostazie, ci de „aflare a adevărului mult căutat”). Coborând pe spiralele istoriei, regăsesc hristoşi în toată „splendoarea” lor. Charles Taze Russell, „creierul” sectei Martorii lui Iehova, un evanghelist american din Pittsburgh, ajunge să dea naştere uneia dintre cele mai periculoase şi extremiste erezii ale timpului nostru.

            Într-o astfel de erezie, regăsim: saducheism (sufletul este muritor), antitrinitarism, (Doar Iehova este Dumnezeul cel Adevărat), arianism (Hristos, prima creatură a lui Iehova), nestorianism (nu recunosc pururea fecioria Maicii Domnului), exclusivitatea mântuirii (cei 144.000 de „formidabili”), iconoclasm (nu venerează crucile, icoanele), etc. Acestea sunt, în linii mari, învăţăturile de credinţă ale iehoviştilor şi în general, ale protestanţilor, faţă de care un ortodox este foarte atent.  

            Bineînţeles, Ortodoxia condamnă astfel de inepţii care trimit mai degrabă cu gândul la nişte oameni ce ascultă de demonii rătăcirii lor.

            Stâlpi în teologia ortodoxă, naşterea supranaturală a Mântuitorului şi pururea fecioria Maicii Domnului, au fost tot timpul atacaţi, ca şi în prezent. Vrăjmaşii Născătoarei de Dumnezeu au existat încă de la începutul creştinismului. S-au străduit chiar să arate că aceasta nu era fecioară când L-a născut pe Hristos.

Pentru o astfel de campanie de denigrare, tălmăcitori evrei (Aquila, Symmanchus, Theodotin) au făcut noi traduceri ale Vechiului Testament în limba greacă, unde proorocia de la Isaia 7, 14 se vrea a fi împotriva supravenerării acestei (hyperdulia). În loc să traducă Iată, fecioara va lua în pântece”, au tradus Iată, tânăra va lua în pântece”, dând impresia că naşterea Mântuitorului nu a avut nimic supraomenesc în ea[15].

În secolul al-V-lea, Nestorie o numea pe Maica Domnului „Născătoare de Hristos” (Hrisostokos) şi nu Născătoare de Dumnezeu (Teotokos). La 1579 de ani de la Sinodul III Ecumenic (431), neoprotestanţii văd în Crinul neamului omenesc[16] doar o femeie ca oricare alta, o anonimă „prăfuită” de personalitatea istorică numită Iisus Hristos., care ar mai fi avut copii cu Iosif.[17]

Atacurile împotriva Ortodoxiei se intensifică de pe o zi pe alta, dacă nu în programele TV şi radio de cel mai prost gust, realizate de eretici, atunci de „pacea” vehiculată în numeroasele şi inutilele întruniri ecumenice. Până de curând, ortodoxul se vedea la un pas de înfrăţire cu monofiziţii, ucigaşi şi clevetitori de renume în istorie.

Inevitabil, ca şi ortodox, văd cum ni se întinde un măr sodomic, asemenea acelora care se găsesc pe malul Mării Moarte. Sunt frumoase la exterior, dar mâncând din ele, îţi lasă un gust amar, la fel cum fac promisiunile de genul „Suntem la fel, nu avem nimic deosebit unii de ceilalţi…”, etc. Deziluzii naive. Oare se uită că Dioscor al Alexandriei şi Sever al Antiohiei, cel mai reprezentativ teolog monofizit, sunt socotiţi eretici de către Biserica Ortodoxă, pe când monofiziţii îi venerează ca şi sfinţi?

Odată cu trecerea timpului, după ce diavolul s-a iscusit în viclenii, vedem cum îndepărtarea de Dumnezeu îi aduce pe unii la pragul Iadului. Hristoşii moderni, împopoţonaţi cu idei dintre care mai distrugătoare, devin împăraţi ai lumii, şi în cele din urmă, stăpâni peste suflete. Aşa că porunca iubirii începe să se vadă ca o pedeapsă, ca o umbră a unui Dumnezeu retras, ca un dumnezeu al lui Herbert of Cherbury, întemeitorul deismului.

La polul opus, arhicunoscutul dement Jim Jones întemeiază la jumătatea secolului al-XX-lea, în Guyana, o sectă care îşi va găsi sfârşitul prin sinucidere colectivă, act plănuit, ordonat şi orchestrat de cel cunoscut drept „Spintecătorul de suflete”[18].  Deşi nu este singura sectă de acest gen, şochează până la lacrimi. Aici, iubirea tinde să se prefigureze în inutilitate sentimentală.

Deşi Spintecătorul eretic s-a sinucis şi el în aceeaşi zi cu victimele sale (918), ce aş putea să-i spun dacă ar trăi, cum aş putea să mă raportez faţă de el, cum aş putea să-i spun „frate”, ştiind că a lărgit gura Fiarei încât mai are puţin şi plesneşte lângă Dumnezeu? Mai ales dacă, printre cele 900 de victime, s-ar fi aflat şi un cunoscut de-al meu, o rudă…?

            Și pentru a-mi răsuci mai mult cuţitul în rana gândirii, îmi aduc aminte de cuvintele uimitoare ale Sfântului Lavrentie al Cernigovului: „Vai, cât de mulţi sunt în focurile Iadului… dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere!”

Oare aş privi cu milă la toţi ereticii-lupi care „muşcă” din Hristos cu sălbăticie, sau m-aş face rug veşnic doar ca ei să ardă mai aspru şi mai nemilos? Slavă Domnului că apocatastaza origenistă are la temelia sa stâlpul etern al iubirii lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, îi lipseşte stâlpul etern al dreptăţii Sale.

            Graniţa şi-o trasează fiecare, însă la ea ar fi bine să se regăsească răzvrătirea lui Hristos împotriva evreilor negustori care transformaseră Templul din Ierusalim în piaţă[19], într-un circ „divin” al banilor. Da, răzvrătiţi, aprinşi de mânia sfântă, însă cu ochii inimii privind spre Dumnezeu.

            Sfântul Teodor Studitul, adversar înverşunat al iconoclasmului, mărturiseşte necesitatea luptei ca instrument al izbânzii, şi că atunci când credinţa este ameninţată, porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea, că de nu vom face astfel, pietrele vor striga” (Lc 19, 39).

            Aşadar, sub numeroasele ei forme, iubirea, teama şi convingerile mele faţă de un eretic nu se pot înghega decât în jurul nucleului Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, cărora le-am acordat întâietate în lucrarea mea.

Cât despre canoane, în veşnica axă eretic-Dumnezeu-ortodox, ele au fost, sunt şi vor rămâne veşnicele faruri ale credinţei, deşi se pare că pe mulţi nu-i deranjează, fiind prea orbi. Canonul 40 apostolic menţionează că episcopul sau preotul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească, şi dacă i-ar primi să slujească în calitate de preot, să se caterisească”.[20] „Arhiva apostolică a secolului I”,  obiectează ignoranţii, copleşiţi de falsul sentiment al dragostei şi unităţii. 

            Închei tema precizând că „oricine va schimba o iotă”[21] din ceea ce a zis Mântuitorul, îşi pune în pericol mântuirea sa, cât şi a acelora din jur. Pentru mine, ca şi ortodox, fără a fi nevoie să citez nenumăratele avertizări ale Părinţilor referitoare la papismul expansionist, acceptarea unui Filioque sau un compromis teologic cu recentul episcop al Suediei[22], o lesbiană căsătorită, ar fi încoronarea unui cap ce nu se pleacă înaintea lui Hristos.

Abaterile de la sursele ortodoxe (dătătoare de viaţă veşnică) menţionate mai sus, au „peticit” istoria cu numeroase dezbinări, conflicte şi inevitabil, erezii, care ne obligă să nu ne aruncăm cu capul înainte în nici o învăţătură religioasă străină, nouă sau veche, căci nu ştim ce „ghliotină eretică” ne aşteaptă la fiecare colţ.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, Vol I, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999;

Epifanie al Salaminei, Sfântul, Ancoratus, Trad. de Oana Coman, Ed. POLIROM, Bucureşti, 2007;    

          Felea, Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. Clasici ai Teologiei Româneşti, Bucureşti, 1999;

Ioan Maximovici, Sfântul, Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu, Traducere din limba engleză de Cătălin Grigore, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009;

          Maxim Grecul, Sfântul, Adevăr și minciună, Trad. Florentina Cristea, Editura Buna Vestire, Galați, 2003.

          Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Trad. de Cristian Bădiliţă, Ed. POLIROM, Iaşi, 2005;

Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002;

          Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Trad. din limba greacă de ieromonah Ștefan Nuţescu, Ed. «Evanghelismos», Bucureşti, 2007;

          Vasile cel Mare, Sfântul, Împotriva lui Eunomie, Trad. de ieromonah Lavrentie Carp, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2007;

Vasile, Danion, Dărâmarea idolilor, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005;

Vincenţiu din Lerini, Commonitorium, Trad. de Mircea Florin Cricoveanu, Ed. EMIA, Deva, 2006.

 

 


[1] Mt 24, 24;

[2] Peripatetic – adept al filosofiei lui Aristotel care obişnuia să-şi poarte discuţiile plimbându-se;

[3] Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Vol I, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999, p. 101;

[4] Vincenţiu din Lerini, Commonitorium, Trad. de Mircea Florin Cricoveanu, Ed. EMIA, Deva, 2006, p. 21;

[5] Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus, Trad. de Oana Coman, Ed. POLIROM, Bucureşti, 2007, p. 35;

[6] Mt 7, 15;

[7]Sf. Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie, Trad. de ieromonah Lavrentie Carp, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2007, p. 33;

[8]Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Trad. din limba greacă de ieromonah Ștefan Nuţescu, Ed. «Evanghelismos», Bucureşti, 2007, p. 108;

[9] Cel mai cunoscut apelativ al Sfântului Efrem Sirul;

[10] Lc 10, 33-34;

[11] Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Trad. de Cristian Bădiliţă, Ed. POLIROM, Iaşi, 2005, p. 70;

[12] Gal 1, 8;

[13] Ilarion Felea, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. Clasici ai Teologiei Româneşti, Bucureşti, 1999, p. 90;

[14] Sfântul Maxim Grecul, Adevăr și minciună, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 53.

[15]Sf. Ioan Maximovici, Dreapta cinstire a Născătoarei de Dumnezeu, Traducere din limba engleză de Cătălin Grigore, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 29-30;

[16]Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.113;

[17]Neoprotestanţii neagă cu vehemenţă pururea fecioria Maicii Domnului, dar atât Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli şi John Wesley o susţin în lucrările lor;

[18]Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p.114;

[19]Mt 21, 12-13;

[20] Primul Sinod Apostolic de la Ierusalim din anii 49-50;

[21] Mt 5, 19;

[22] Eva Brunne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s