EVOLUŢIA ANAFORALEI EUHARISTICE DE LA FORMULARELE EUHOLOGICE IUDAICE (RUGĂCIUNILE CULTULUI IUDAIC) LA TEXTELE CREŞTINE PRIMARE SEC I-IV

Euharistia este sacramentul (Taina) acestui astăzi nepătruns. În Euharistie dumnezeiescul astăzi al Răscumpărării întâlneşte omenescul astăzi al nostru[1]. Sfânta Liturghie a Bisericii dreptmăritoare este sinonimă cu comuniunea. Iar în comuniunea aceasta, creştinul este îmbrăţişat, în chip real, primind cuvântul dumnezeiesc şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine.

Dacă rugăciunea este convorbirea minţii cu Dumnezeu, atunci fiecare moment trebuie fructificat în vederea realizării acesteicomuniuni. Nici prilejul mesei nu trebuie ignorat. E natural ca omul să fie ofiinţă euharistică, să mulţumescă lui Dumnezeu pentru hrană[2]. ,,Ceea ce face ca poziţia omului în univers să fie unică este aceea că numai lui I s-a cerut să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa primite de la El. Numai lui I S-a cerut să răspundă binecuvântării lui Dumnezeu cu propria-I binecuvântare[3].

Cuvintele însă, cu privire la Euharistie par a introduce un formular euhologic euharistic. Didahia foloseşte termenul euharistia obişnuit în literatura creştină pentru numirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. De asemenea cuvântul grecesc tradus prin mulţumire, recunoştinţă, desemnează Sfânta Taină care constituie centrul cultului creştin[4]. Acelaşi cuvânt este folosit ca echivalent al Frângerii Pâinii, al mesei duhovniceşti. Iată de pildă, un exemplu din Didahie, prin care observăm anumite modificări şi nuanţe ale anaforalei, decât cea pe care o regăsim astăzi în cultul şi viaţa Bisericii. Aceasta începe cu binecuvântarea paharului (9, 2) şi apoi urmează binecuvântarea pâinii (9, 3). Luând în vedere aceste aspecte este necesară o abordare ştiinţifică teologică, dar mai ales liturgică privind evoluţia anaforalei euharistice de-a lungul veacurilor şi până astăzi.

Această structură a textului euharistic, care poziţionează binecuvântarea vinului înaintea celei pronunţate asupra pâinii, este moştenită din ritualul cinei iudaice festale sau sabatice: la început era pronunţată asupra unui pahar cu vin, prin care se separa timpul sacru de cel profan; urma apoi, la începutul mesei o binecuvântare asupra pâinii, iar la sfârşitul ei se rostea asupra unui pahar cu vin binecuvântarea finală, ,,birkar ha-mazon”. În linii mari amintim momentele principale ale desfăşurării Liturghiei:

1. Didahia 9, 2-4: agapa comunitară, introdusă de binecuvântările asupra paharului sărbătorii şi asupra pâinii;

2. Didahia 10, 1: după terminarea mesei urmează binecuvântarea după cină (birkat ha-mazon), însă puţin creştinizată (10, 2-6);

3. Didahia 10, 6: invitaţia la Cina Euharistică;

4. Rugăciunile profeţilor;

5. Didahia 14, 1-3: Liturghia creştină propriu-zisă.

*

În ce ce priveşte practica iudaică exista şi există şi astăzi o binecuvântare la cină numită Birkat ha’mazon. Capitolul 9 al Didahiei prezintă un ritual la agapei creştine (10, 1-6). Birkat ha-mazon-ul iudaic este modelul textului euhologic din Didahia 10. Acesta este structurat în trei părţi: una doxologică împletită cu cea de mulţumire şi a treia de cerere. „Tema centrală a anaforalei creştine nu mai este binecuvântarea, ci în mod plenar euharistia, mulţumirea[5]. Toate trei se termină printr-un scurt ha-timah.

Se binecuvânta pâinea şi paharul cu vin. Pâinea se frângea şi se împărţea la toţi mesenii.

Despre acest ritual şi termen al frângerii în Vechiul Testament întâlnim o singură dată. Iată ce stă scris în cartea profetului Ieremia: ,,Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort, şi nu se dă cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi mama lor[6]. Uzul creştin se distinge de cel iudaic prin faptul că Biserica primară, după modelul lui Iisus, a dat un sens nou acestei expresii ca să indice o hrană nouă[7].

Teffilah-ul este rugăciunea prin excelenţă a cultului iudaic, rostită de credincioşii mozaici de trei ori pe zi. Este formată din optisprezec-nouăsprezece binecuvântări rostite în picioare în continuarea lui Şhema Israel. Cererile sunt grupate în trei secţiuni încadrate între şase binecuvântări: trei ce preced cererile[8] şi alte trei binecuvântări finale[9]. Sunt cereri generale dar şi particulare în acelaşi timp. Lasă loc intervenţiei rugăciunilor personale. Duc mintea la o asociere cu ectenia mare a liturghiei ortodoxe de azi. Cererile sunt pretextul unei rugăciuni interioare.

 Teffilah-ul pune centrele de greutate ale dialogului omului cu Dumnezeu, chintesenţa cererilor omului dar şi pretextul adâncirii comuniunii omului cu Dumnezeu. Cererile Teffilah-ului sunt pretexte şi contextul unei adânciri interioare, formule euhologice ce au menirea de a-l iniţia pe om mai mult şi mai mult în taina experierii comuniunii cu Dumnezeu, descrisă de Sfântul Vasile cel Mare ,,caτα δογματα”.

*

Euharistia ,,darul Noului Legământ”

Lumea este primul dar al lui Dumnezeu pentru om, iar Euharistia este Hrana cea Nouă, noul banchet, ,,darul Noului Legământ[10]. Dacă la început Dumnezeu a dăruit omului lumea, în timpul Legii Noi, Hristos Se dăruieşte pe Sine în chipul Euharistiei, a pâinii şi a vinului. Aducerea pâinii la Liturghie înseamnă dăruirea propriei vieţi. Omul se încredinţează lui Dumnezeu, se aduce pe sine dar înaintea lui Dumnezeu. ,,Iar darul de Sine al lui Hristos va veni ca răspuns la acest dar de noi înşine. Îi dăm pâinea pământească pentru a ni se da pe El Însuşi ca Pâine cerească, în care a prefăcut pâinea dată Lui de noi[11].

Prin pâine şi vin în Liturghie se realizează o înaintare, o defilare a întregii lumi către Sfânta Masă[12] pentru ca mai târziu pâinea să devină Trup iar vinul Sânge. Se realizează un transfer de sens şi în acelaşi timp ,,o consanquinitate tainică[13]. Se aduce pâine şi Se dă Trup.

Omul a fost chemat să se hrănească cu Dumnezeu după suflet şi cu pâine materială pentru trup[14]. Aşa cum viaţa are nevoie de hrană materială şi de aer, tot aşa şi viaţa duhovnicească are nevoie de hrană văzută Trupul şi Sângele Domnului euharistic, şi nevăzută de Duhul Sfânt[15].

Aducerea la Biserică a darurilor euharistice, a pâinii şi a vinului, echivalează cu o consacrare a întregului cosmos, cu un fel de ,,nouă agricultură” cum mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, ce se face prin puterea Duhului Sfânt. ,,În Sfânta Euharistie pământul devine astăzi chiar rai”, scrie Părintele Florsovsky, ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de un ,,miracol naural”, de natură fizică. Taina Euharistică are ca fundament natura umană a Logosului Întrupat, şi numai din această cauză ea este ,,medicamentul nemuririi” (pharmakon atanasias), în cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei. ,,Ea este o mâncare incoruptibilă şi nemuritoare pentru om. Euharistia este celebrată pentru a fi cinsumată. Ea este în primul rând şi mai presus de orice cină. Şi primind trupeşte Euharistia, noi ne unim cu adevărat cu Hristos, cu Hristos Dumnezeul-Om[16].

Cartea Faptelor Apostolilor consemnează despre începuturile Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, la Ierusalim, precum şi activitatea de propovăduire a Evangheliei în lume, în special a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cartea însăşi este de o importanţă deosebită, întrucât, prezintă viaţa Bisericii din Ierusalim, de la instituirea ei, de la Cincizecime, precum şi viaţa altor comunităţi creştine. Ea reprezintă până astăzi un îndreptar şi un fundament biblic necesar, pentru că pune înaintea tuturor, nu numai modelele de convieţuire în spiritul Evangheliei lui Hristos, dar mai cu seamă oferă informaţii preţioase cu privire la începuturile liturghiei în două medii diferite: cel iudaic şi cel elenistic[17]

Momentele ilustrate de Sfântul Evanghelist Luca cu privire la frângerea pâinii de către Apostolul Pavel, când, cu ocazia naufragiului corabiei îi încuraja pe marinari şi ,,luând pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi frângând a începu a mânca” din Fapte 27, 34-35,  sau acel episod de la Emaus, când Mântuitorul a şezut la o masă ordinară, iar nu la un oficiu al Liturghiei Sale, dovedesc încă odată faptul că până la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt nu putem vorbi despre Euharistie.

Abia după evenimentul Cincizecimii – mărturiseşte Sfântul Evanghelist Luca, despre comunitatea de la Ierusalim nou înfiinţată – cum stăruiau toţi în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune… ,,şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget la templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul”[18].

Sfântul Apostol Luca revine cu expresia frângerea pâinii dar de data aceasta cu un nou înţeles.

Desigur această expresie ar fi obscură şi prin ea însăşi, nu ar spune prea mult, dacă n-ar evoca prin identitatea termenilor ei cu acei respectivi, din forumula pentru instituirea sfintei Euharistii, însăşi cultul Jertfei celei noi, a cărui îndeplinire o rânduise Mântuitorul cu poruncă, în amintirea a tot ceea ce El făcuse pentru mântuirea lumii.

Nu poate fi nici o îndoială că aici este vorba despre celebrarea Sfintei Euharistii, iar nu de o simplă frângere de pâine, obişnuită la mesele iudaice semiliturgice[19]. Frângerea pâinii nu era un act cultic izolat, ci era încadrată în rugăciuni, psalmi, ime, doxologii şi alte cântări cu caracter latreutic preluate preluate din cultul iudaic sinagogal. Nu se cunoaşte conţinutul rugăciunilor şi nici forma lor euhologică, dar fără îndoială că unele erau rugăciuni euharistice, altele de invocare a Numelui lui Iisus Hristos şi Duhului Sfânt, şi altele erau rugăciuni de mulţumire. Cu siguranţă, printre rugăciunile cultului iudeo-creştin din Ierusalim era inclusă şi rugăciunea Domnească: Tatăl nostru, pe care Didahia o recomandă a o rosti de trei ori pe zi.

Cu siguranţă Sfântul Petru, apoi Sfântul Iacov, primul episcop al Bisericii din Ierusalim devin organizatori de comunităţi creştine în fruntea cărora aşează episcopi şi preoţi, la început numiţi cu un nume generic de presbiteri[20]. Preoţii nu erau doar membrii de frunte ai comunităţii şi bărbaţi binevăzuţi în comunitate, ci erau slujitori care îndeplineau o anumită funcţie liturgică[21].

Odată cu trecerea de la itinerantă la sedentaritate şi dispariţia profeţilor, comunităţile se grupează în jurul locţiitorilor şi apoi al succesorilor apostolilor absenţi: prezbiterii-episcopi înconjuraţi de diaconi, primii prezidând cultul şi distribuind Euharistia, iar ceilalţi gestionând şi distribuind ofrandele comunităţii – poziţii şi slujiri rezervate acum expilicit bărbaţilor[22].

Cu toate că la Ierusalim se săvârşea zilnic Frângerea Pâinii, totuşi, la Troa nu se respectă cutuma de la Ierusalim. Aici nu se săvârşeşte decât în ziua cea dintâi a săptămânii, adică duminica, ziua în care a înviat Domnul. Aici era singura zi liturgică.

Prin săvârşirea liturghiei duminica se face o trecere naturală de la cinstirea zilei sabatului la cea a duminicii, de la comemorarea izbăvirii din robia egipteană la comemorarea eliberării din păcat prin moartea şi învierea Domnului, acum comemorate şi trăite prin celebrarea Euharistiei.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful prezintă doar o înşiruire a principalelor momente ale celebrării Euharistice. Sfântul Iustin este mai mult preocupat de o apologie a cultului, decât de o descriere amănunţită a ritului. Capitolul şaizeci şi cinci al primei Apologii prezintă o liturghie baptismală, care probabil avea loc în noaptea de Paşti. Se poate distinge cu uşurinţă în capitolul menţionat al primei Apologii două părţi distincte ale Liturghiei: prima, cea pe care o numim Liturghia catehumenilor, iar cea de-a doua, Liturghie Credincioşilor. În acest capitol se disting trei acte principale.

Primul este rugăciunea comună a celor ce se numesc fraţi între ei, rugăciune numită mai târziu rugăciunea credincioşilor. De acum înainte, neofiţii puteau să rămână în continuare la sinaxă, devenind deci prin Botez membrii ai Bisericii. Participarea la Euharistie încununează Botezul şi punerea mâinilor episcopului[23].

 Cel de-al doilea act, după încetarea rugăciunilor, este sărutarea păcii,ca o pecetluire a comuniunii dintre fraţi, ca signaculum orationis, aşa cumeste numită de Tertulian[24]. Îmbrăţişarea sibolizează unitatea de dragoste acreştinilor, după modelul Treimic, implinind porunca Domnului: Să vă iubiţi unul pe altul. De altfel acesta este şi îndemnul la sărutare şi îmbraţişare întâlnit în ritul Liturghiei bizantine de azi.

Cel de-al treilea act este aducerea darurilor. Înaintea proestosului seaduc darurile euharistice: pâinea şi vinul amestecat cu apă (krama).Proestosul rostea o „lungă rugăciune de mulţumire.”

În Liturghie, Dumnezeu vine în cea mai mare apropiere posibilă faţă de om, iar omul se străduieşte să se apropie de Dumnezeu. În Biserică, omul află harul cuvântului propovăduit, se întăreşte cu harul rugăciunii, cântă şi se împărtăşeşte. În cadrul creat de Sfânta Liturghie, distanţa dintre rugăciune şi învăţătură practic dispare. Şi tot aici, la Liturghie, preotul îşi găseşte sensul slujirii sale: săvârşirea Sfintei Jertfe şi propovăduirea Evangheliei lui Hristos.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare derivă din Liturghia Sfântului Iacov. Este o variantă a ritului liturgic antiohian, localizată în sec. IV. în jurul Cezareei Capadociei. De acolo, ea s-a impus şi s-a generalizat la Constantinopol, evoluând şi dezvoltându-se treptat, până la forma de astăzi[25].

Epicleza este punctul de legătură dintre anamneză şi rugăciunea dipticelor. Are trei momente principale: a) trimiterea Duhului Sfânt peste Darurile puse înainte; b) prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului; c) rugăciunea ca ele să contribuie la sfinţirea celor ce le primesc[26].

Partea de la începutul Liturghiei (adică până la Apostol şi Evanghelie), partea de final (otpustul) şi unele elemente (Heruvic, Crez, Vohodul Mare şi Axionul), ,,nu fac parte din nucleul originar, de provenienţă siriană şi capadociană, ci sunt adaosuri posterioare” Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură din Aur, sunt dezvoltări ale ritului liturgic bizantin[27].

Patriarhul Proclu al Constantinopolului, în lucrarea sa ,,Despre predania Dumnezeieştii Liturghii” arată contribuţia Sfinţilor Ierahi la prelucrarea, la prescurtarea Liturghiei apostolice a Sfântului Iacob, din cauză că era prea lungă[28]. Aparţine cu siguranţă Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan partea cea mai veche, nucleul central, anaforaua euharistică, sau Rugăciunea Sfintei Jertfe, rugăciunile citite în taină de preot, pentru sfinţirea darurilor[29].

S-au păstrat mai multe anaforale din epoca paleocreştină, atribuite Sfinţilor Apostoli, sau unor ierarhi, pentru ca ele să aibă o mai mare autoritate. Dar opera liturgică a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur constă în principal în ,,prescurtarea şi remanierea într-un stil personal al anaforalei Liturghiei Sfântului Iacob[30]. Aşadar, cei doi nu au creat anaforale noi, ci au continuat vechea tradiţie. Deşi Liturghia noastră poate fi socotită o operă ,,bimilenară, colectivă şi anonimă a Bisericii Ortodoxe”, totşi cea mai importantă parte a ei, adică anaforaua provine neschimbată de la cei doi Sfinţi Părinţi.

Autenticitatea anaforalei Sfântului Vasile cel Mare este confirmată de contemporanii săi. Astfel, în Cuvântul de laudă rostit la moartea Arhiepiscopului Cezareei Capadociei de către prietenul său, Sfântul Grigorie Teologul, acesta spune despre Vasile că a compus şi ,,formularea de rugăciuni şi rânduieli ale altarului[31].

Amfilohie de Iconium, care a scris o biografie a Marelui Vasile, spune că la hirtotonia sa, acesta s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir ca să-l învrednicească Dumnezeu ca să aducă jertfă nesângeroasă cu propriile sale cuvinte. Iar a şaptea zi, Mântuitorul i s-a arătat în vis, împlinindu-i cererea, încât s-a trezit vorbind şi scriind rugăciunile sale din rânduiala Liturghiei[32].

Referitor la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ea a servit ca model şi sursă pentru anaforaua celor 12 Apostoli din Liturghia sirienilor iacobiţi şi nestorieni. În numeroasele sale omilii, Marele Ioan Gură de Aur se referă adeseori la Sfânta Liturghie, încât aproape că textul ei ar putea  fi refăcut din acele cuvântări. Aşadar, fragmente din Liturghie au fost citate şi interpretate în opera sa omiletico-exegetică. Chiar dacă nu a tâlcuit sfânta Liturghie într-o lucrare aparte, prin fragmentele sale poate fi socotit un neîntrecut tâlcuitor al ei şi teoretician al doctrinei despre Jertfa euharistică.

Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile o depăşeşte pe cea a Sfântului Ioan atât prin întindere, cât mai ales prin mulţimea şi varietatea ideilor teologice şi prin orizontul ei eclesiologic mai larg. Sfântul Vasile cel Mare ,,a formulat cu măiestrie şi cu precizie doctrina ortodoxă despre consubstanţialitatea şi coeternitatea Fiului cu Tatăl în Sfânta Treime”. În acest mod a contribuit la combaterea rătăcirii arianismului şi prin slujba Sfintei Liturghii. Rugăciunea dipticelor adună tot universul la ,,altarul lui Dumnezeu”, unindu-i pe cei ce se împărtăşesc din aceeaşi pâine şi vin. Alături de Rugăciunea sfinţirii Aghiasmei mari (alcătuită de Sfântul Sofronie al Ierusalimului) a fost socotită una dintre cele mai frumoase creaţii liturgice ortodoxe, exprimând ,,spiritul comunitar al Ortodoxiei[33].

Cuprinsul anaforalelor euharistice se împarte în patru părţi care au primit fiecare în teologia liturgică, o denumire tehnică consacrată:

I. Rugăciunea Euharistică, cu cele patru părţi ale ei:

a) Rugăciunea euharistică teologică;

b) Trisaghionul biblic: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt”;

c) Rugăciunea euharistică hristologică;

d) Cuvintele instituirii Sfintei Jertfe.

II. Anamneza

III. Epicleza

IV.  Rugăciunile de mijlocire (dipticele)[34].

Importanţa Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. Prin Sfânta Liturghie se realizează întreitul scop al catehizării: material, formal-cultivator şi educativ. Scopul material presupune mijlocirea de cunoştinţe, de idei şi adevăruri. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare mijloceşte credincioşilor de toate vârstele acea adevărată comoară de adevăruri propovăduite de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi Apostoli, adevăruri necesare pentru mântuirea noastră. Fără cunoaşterea acestor adevăruri, nu este posibilă educaţia creştină.

Rugăciunile euharistice ale Anaforalei Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare arată orizontul larg al cererilor ei. Rugăciunile euharistice, din anaforala Sfântului Vasile cel Mare, cele de dinainte şi cele de după împărtăşire, atribuite lui, se remarcă prin bogăţia lor teologică. Ele se întemeiază pe texte luate din Sfânta Scriptură[35], inclusiv din Sfintele Evanghelii, mai ales cea după Ioan. Marele Vasile arată că ideea mesianică străbate întreg Vechiul Testament. Planul de mântuire a oamenilor se realizează prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu[36].

Prin rugăciune şi prin jertfă, creştinul intră în legătură cu Dumnezeu. Jertfa este esenţială în cultul divin. Ea îl apropie pe creştin de Dumnezeu, din care izvorăşte sfinţenia. În toate bisericile, la Sfânta Liturghie oficiată într-însele, se aduce jertfă Acelaşi Hristos, căci El S-a jertfit odată pentru totdeauna, s-a jertfit pentru toţi, dar jertfa aceasta este de folos numai celor ce o primesc cu credinţă curată. Jertfa euharistică face cu putinţă acţiunea harului lui Hristos, ce aduce mântuirea tuturor celor ce sunt credincioşi. Sfânta Euharistie este pentru Marele Vasile o Taină înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare. Prin ea se dobândeşte mântuirea. Euharistia realizează Biserica. Numai acolo unde este Euharistia adevărată ne unim cu Hristos şi ne unim cu ceilalţi creştini. Venirea Logosului a fost pregătită de Dumnezeu, Care a trimis prooroci, ca să-L vestească pe Mesia. Proorocii au fpcut semne şi minuni, vestind mântuirea pe care El o va aduce. Sfântul Părinte subliniază veşnicia Logosului, ,,strălucirea slavei Tatălui”. El poate totul ,,cu cuvântul puterii Sale[37].

În rugăciunile euharistice, Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă problema răscumpărării. Prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Fiul lui Dumnezeu, Care era în sânurile Tatălui, S-a născut din Fecioara Maria, osândind păcatul în trupul său. Cei morţi în Adam au înviat în Hristos. Mântuitorul S-a jertfit ca om şi a îndumnezeit firea umană. Astfel, noi toţi am fost jertfiţi şi îndumnezeiţi. Se arată roadele duhovniceşti ale Sfintei Euharistii. Aceasta tămăduieşte sufletele şi trupurile, izgoneşte pe cel potrivnic, luminează ochii minţii, aduce echilibru sufletesc, întăreşte credinţa, face dragostea sinceră, desăvârşeşte înţelepciunea, păzeşte poruncile divine, adaugă har divin şi dobândeşte împărăţia cerurilor. Aşadar, învaţă Marele Ierarh, Euharistia revarsă asupra primitorului izvorul vieţii veşnice, curăţindu-l de păcate[38].

Ecleziologia este trinitară. Toate Persoanele Treimii sunt active în viaţa Bisericii: ,,Această casă Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o”. Biserica este opera Sfintei Treimi, având ca sursă şi ca parabolă însăşi comuniunea Sfintei Treimi: ,,Pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel, şi ei să fie una întru Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”[39]. Astfel, Biserica îşi săvârşeşte slujbele în numele Sfintei Treimi. ,,Celebrarea euharistică luată în ansamblul ei, redă taina trinitară a Bisericii. Aici se trece de la auzirea Cuvântului la amintirea jertfei lui Hristos şi la împărtăşirea cu El, datorită rugăciunii epiclezei făcută în credinţă. Însă, în Euharistie, epicleza nu e doar o invocare pentru transformarea sacramentală a pâinii şi a vinului. Este şi o rugăciune pentru împlinirea împărtăşirii tuturor cu Hristos. Prin Euharistie, credincioşii se unesc în Hristos, care se dă Tatălui împreună cu ei, primind puterea de a se jertfi unii pentru alţii, precum Însuşi Hristos s-a jertfit Tatălui pentru mulţime”[40].

În Liturghie se binecuvintează ,,Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; la fel Anaforaua euharistică debutează prin cuvintele: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită”[41].

Anaforaua reprezintă punctul culminant al Sfintei Liturghii, deoarece în cursul acestui ritual se atinge obiectul către care tinde întreaga slujbă şi anume ,,prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge”, realizându-se în acelaşi timp şi scopul Liturghiei, care este ,,slăvirea lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor[42]. De altfel, toate Tainele, şi în special Taina Euharistiei, sunt Taine ale incorporării, prin care Biserica ,,creşte” în Hristos. Scopul lucrării liturgice este de ,,a stabili şi perpetua comuniunea intimă cu Dumnezeu, în Iisus Hristos şi în comuniunea Bisericii Sale[43].

Anaforaua euharistică are înţeles de ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă[44].  Desigur, nu este vorba de un ,,act magic”, ci toţi pomeniţi participă la harul mântuitor al Crucii pe măsura deschiderii şi purităţii lor. În orice caz, important este că fiecare credincios este unit cu întreaga Biserică, atât pământească, cât şi cerească; orice limită este depăşită, înseşi ,,graniţele morţii sunt desfiinţate” în Euharistie. ,,Rugăciunea euharistică pentru cei bolnavi sau decedaţi nu este doar o reamintire, ci o viziune, o contemplare a participării apostolice în Hristos[45]. Biserica se roagă pentru toţi, sau, mai exact, întreaga Biserică se roagă. Limitele spaţiale şi temporale sunt depăşite[46].

Prin Anafora se înţelege azi un complex de rugăciuni, dintre care unele citite în taină de preot, iar altele cântate în acelaşi timp de credincioşi, care în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se cuprind între cuvintele: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie…”, şi ecfonisul ,,Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă…”, iar în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare începe cu: ,,Cela ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este…”, şi se încheie cu acelaşi ecfonis ca la Sfântul Ioan.

Acest complex de rugăciuni alcătuiau o singură rugăciune până prin secolele V-VI, având un caracter unitar de cuvântare publică şi fiind rostită cu glas tare de către episcop sau preot. Credincioşii ascultau în tăcere întreaga rugăciune şi numai după ecfonisul final se asociau şi ei prin ,,Amin”.

Din veacul V, această rugăciune începe a se citi în taină de către preot, şi numai anumite părţi scurte din ea – ecfonisele ,,Luaţi mâncaţi…” – au rămas să se rostească cu voce tare. Printre cauzele care au determinat rostirea în taină a rugăciunii Sfintei Jertfe sunt următoarele: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur sistematizează şi prescurtează textul Liturghiei Sfântului Iacob, făcând loc imnelor cântate de popor şi citirii dipticelor (rugăciunile de pomenire) care lungesc anaforaua. Pentru a se câştiga timp, preotul citeşte în taină rugăciunea, în timp ce poporul cântă ecfonisele şi diaconul citeşte dipticele. Era un mare efort pentru ascultători ca să poată urmări cu atenţie toată această rugăciune cu caracter de cuvântare, mai ales că în Liturghia Sfântului Vasile ea este foarte lungă. Poporul devine activ; el îşi manifestă pietatea cântând părţi din anafora[47].

Imnul: ,,Pe Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim şi te rugăm…[48]. Ca urmare a celor afirmate mai sus, Euharistia trebuie privită mai degrabă ca un imn decât ca o rugăciune (acesta fiind şi sensul primar al cuvântului, ,,de mulţumire”. ,,Desigur – scrie Părintele Florovsky – ea este Golgota şi pe tron  stă Mielul înjunghiat, Trupul rănit şi sângele vărsat. Dar Golgota este o taină a bucuriei, nu a fricii, o taină a slavei şi a iubirii. Acum El este Fiul Omului preaslăvit[49]. Mitropolitul Filaret insistă chiar asupra faptului că în Euharistie este Hristos ,,de la început, de la mihloc şi de la sfârşit”, adică Hristosul total: Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat. Drept urmare, Euharistia este un fel de ,,revelare ontologică” a lui Hristos, de unde şi ,,tonul triumfant laudativ” al rugăciunilor şi slujbelor bisericeşti[50].

Rugăciunea anaforei nu începe direct, ci este precedată de un dialog introductiv, între preot şi credincioşi. Liturghia a condus cugetele de la jertfa materială la jertfele spirituale. Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon sau de preot, când liturghiseşte singur, imediat după Simbolul credinţei, printr-o frază rostită solemn şi cu sublinieri impresionante: ,,Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă în pace a o aduce!”

Primind răspunsul credincioşilor: ,,Mila păcii, jertfa laudei”[51] preotul se simte obligat în chip firesc să-i întâmpine din sfintele uşi cu binecuvântarea Sfântului Apostol Pavel: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”[52] binecuvântându-i în acelaşi timp cu sfânta cruce.

Aceasta binecuvântare este cum am spus în acelaşi timp şi o rugăciune. Este ca şi cum preotul ar vrea să spună: Pentru mărturisirea pe care o faceţi că veniţi cu jertfe spirituale, mă rog ca să fie neîntrerupt cu voi ,,harul Domnului nostru Iisus Hristos”, Care S-a jertfit în dar pentru mântuirea noastră; mă rog să vă bucuraţi întotdeauna de ,,dragostea lui Dumnezeu-Tatăl”, Cel ce din nespusa Lui iubire de oameni S-a împăcat cu noi, primindu-ne iarăşi în dragostea Lui, pentru pătimirile Fiului Său; mă rog, în sfâşit, să vi se dăruiască ,,împărtăşirea Sfântului Duh”, prin care ne împărtăşim de binefacerile ce ni s-au adus prin Jertfa de pe Golgota[53].

Sfântul Apostol Pavel subliniază un alt aspect şi spune: ,,Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine[54] – relevă iată cele mai sus relaltate şi anume un alt aspect al Euharistiei: ea este cea care realizează Trupul lui Hristos, ea este Taina Bisericii, ,,taina adunării” sau ,,taina participării” (mysterion, synaxeos, mysterion, koinonias) la viaţa Lui. Unirea credincişilor nu este însă doar o unitate morală sau spirituală, o unitate a experienţei, voinţei sau sentimentului; este o unitate ontologică şi reală, o unitate organică pe care Sfinţii Părinţi nu au ezitat să o catalogheze drept ,,naturală” sau ,,fizică”. Duhul Sfânt este factorul unificator, cel care le oferă tuturor membrilor Trupului mistic viaţa lui Hrisos[55].

Citându-l pe Fer. Augustin, Părintele Florovsky declara că Euharistia este ,,Taina sobornicităţii, Taina păcii şi iubirii, şi de aici a unităţii” (mysterium, pacis et unitatis nostrae). Porunca iubirii, rostită de Mântuitorul Însuşi[56], constituie însăşi esenţa relaţiilor intrapersonale[57] şi demonstrează că unirea în Biserică este  icoană a unităţii Treimice[58] . ,,Pentru noi, separaţi şi dezbinaţi, această unire şi unitate după chipul treimii, consubstanţial şi nevăzut, este posibilă numai în Hristos, în iubirea Sa, în unitatea Trupul Său, în împărtăşirea din Paharul Său[59].

 Odată cu intonarea imnului ,,Cu vrednicie şi cu dreptate…” de către credincioşi, preotul însuşi începe rostirea în taină a Rugăciunii anaforei. Textul ei diferă în cele două Liturghii bizantine, atât din punct de vedere verbal, cât şi ca extindere. ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul…”, (începutul anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur), şi: ,,Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este măreţiei sfinţeniei Tale pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat…” (începutul anaforalei Sfântului Vasile cel Mare).

Toate anaforele au aceeaşi temă comună: mulţumirea (euharistia), şi urmăresc acelaşi scop: sfinţirea darurilor. Cuprinsul şi structura lor generală este aceeaşi. Planul general al anaforalelor este trinitar. Caracterul trinitar se observă de la început, prin ecfonisul (binecuvântarea) cu care se deschid şi cu care se închid, cât şi prin imnul cântat de credincioşi: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită[60].

Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare are la baza ei o adâncă meditaţie asupra fiinţei şi atributelor lui Dumnezeu. Lauda şi mulţumirea Bisericii au căpătat în textul ei factura unei cuvântări despre slava lui Dumnezeu şi despre ,,taina iconomiei Sale”.

Concluzie:  

Cele mai importante anaforale s-au transmis până în zilele noastre. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, folosită până în secolul XI ca fiind cea mai importantă Anafora, a devenit în secolul XII-XIII, împreună cu Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea euharistică a tuturor Patriarhatelor ortodoxe şi o mărturie a mărturisirii euharistice în tot Răsăritul creştin. Importanţa anaforalei Sfântului Vasile rezultă din faptul că este cea mai cuprinzătoare mărturisire de credinţă trinitară.

Teologul Emmanuel Lanne, în studiul său comparativ asupra Anaforalei Sfântului Vasile, nu are ca punct de plecare anaforalele bizantine (a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan), ci versiuni ale anaforalei Sfântului Vasile. Pentru liturgişti este cunoscut faptul că anaforaua Sfântului Vasile are două arhetipuri distincte: anaforaua zisă ,,alexandrină” transmisă în greacă şi în versiune coptă, arabă şi etiopiană şi anaforaua bizantină dependentă de versiunile siriacă şi aramaică[61]. (Nouă ni s-a transmis anaforaua bizantină a Sfântului Vasile cel Mare).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000;

Didahia, în Scrierile părinţilor apostolici, P.S.B.I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;

Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia I, în Apologeţi de limbă greacă, P.S.B. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000;

Studii şi articole:

Branişte, Ene,  Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Edit. Diecezana, Caransebeş, 2001;

Branişte, Ene, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în volumul: Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Bucureşti, 1980;

Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Cîmpeanu, Ilie, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în G.B., 7 – 8, 1961;

Goje, Ioan, Sfântul Irineu, apărător al învăţăturii creştine, Edit. Renaşterea, Cluj, 2002;

Herghelegiu, M. E., Aspecte ale evoluţiei epiclezei euharistice din anaforalele Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. O., an XLVII, nr. 3-4, 1995;

Ică, Ioan , I., Jr., Canonul Ortodoxiei I,Canonul apostolic al primelor secole, Edit. Deisis, Sibiu, 2008;

Ioan Paul al 2-lea, Planul Lui Dumnezeu,dialog pentru mileniul III ,trad. de W. Tauwinkl , Edit. Enciclopedică , București , 1999;

Bria, Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999;

Jivi, Aurel, Din istoria primară a Bisericii, în Credinţa ortodoxă şi viaţa creştină, Sibiu, 1992;

Lanne, Emmanuel, Les anaphores eucharistiques de Saint Basile et la communauté ecclésiale, Irénikon 55, 1982;

Le Mystère de l’Église et de l’Eucharistie à la lumière du Mystère de la Sainte Trinité, (Rapport de Munich), Irénikon, Revue des Moines de Chevetogne, Tome LV, no.3, Chevetogne, Belgique, 1982;

Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;

Neaga, Nicolae, Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. O., an XXXI, nr. 1, 1979;

Nişcoveanu, Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în Rugăciunile euharistice, în rev. S.T., seria a II-a, an. XIX, nr. 5-6, 1967; 

Preda, Constantin, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, o analiză a faptelor Apostolilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000;

 Schemann, A., Din apă şi din din Duh, trad. Ioan Buga, Ed. Simbol, Bucureşti, 1992;

Idem, Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004;

Streza, Ciprian, Structura şi conţinutul anaforalei euharistice la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în Curs la Istoria anaforalei liturgice;

Streza, Liviu, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox, în R.T., seria nouă, an. IV (76), nr. 1, 1994;

Toroczkai, Ciprian, Iulian, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Edit. Andreiana, Sibiu, 2008;

Vasile, Ep.,  Cuvântări liturgice, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române de Oradea, Oradea, 1974;

Vintilescu, Petre Liturghierul explicat, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;

Idem, Petre, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine, B.O.R., Nr. 9-10, 1963;

Idem, Petre, Încercări de Istorie a Liturghiei, Tipografia România Mare, Bucureşti, 1930;

Zizioulas, Ioanniss, Creaţia ca Euharistie, trad. Aurel Nae, Edit. Sofia, Bucureşti, 1996, p. 15;


[1] Ioan Paul al 2-lea, Planul Lui Dumnezeu,dialog pentru mileniul III ,trad. de W. Tauwinkl , Edit. Enciclopedică , București , 1999 , p. 73;

[2] A. Schemann, Din apă şi din din Duh, trad. Ioan Buga, Ed. Simbol, Bucureşti, 1992, p. 7;

[3] Ibidem, p. 16;

[4] Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Edit. Diecezana, Caransebeş, 2001, p. 159;

[5] Ciprian Streza, Istoria anaforalei liturgice, curs, p. 11;

[6] Ier. 16, 7;

[7] Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, o analiză a faptelor Apostolilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 127;

[8] Tu eşti Dumnezeu Cel Unul; Tu eşti Dumnezeu Cel Atotputernic; Tu eşti DumnezeuCel Atotsfânt;

[9] Îţi mulţumim pentru restaurarea cultului din Ierusalim; pentru primirea jertfei de laudă; pentru dăruirea păcii Tale;

[10] Ioan Goje, Sfântul Irineu, apărător al învăţăturii creştine, Edit. Renaşterea, Cluj, 2002, p. 281;

[11] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 459;

[12] Ioanniss Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. Aurel Nae, Edit. Sofia, Bucureşti, 1996, p. 15;

[13] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine, B.O.R., Nr. 9-10, 1963, p. 963;

[14] Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă…, p. 679;

[15] Ep. Vasile, Cuvântări liturgice, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române de Oradea, Oradea, 1974, p. 95;

[16] G. Florosvsky, The Eucharist and Catholicity”, in CW XIII, p. 47, apud. Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Edit. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 223;

[17] Petre Vintilescu, Încercări de Istorie a Liturghiei, Tipografia România Mare, Bucureşti, 1930, p. 13;

[18],,Comunitatea creştină de la Ierusalim păstra legătura cu templul, dar avea şi cultul ei propriu în centru căreia se găsea frângerea pâinii”  (vs. 42). Pe membrii comunităţii creştine îi caracteriza o nouă atitudine faţă de viaţă, exprimată prin comunitatea bunurilor”, op. cit. Aurel Jivi, Din istoria primară a Bisericii, în Credinţa ortodoxă şi viaţa creştină, Sibiu, 1992, p. 39;

[19] Petre Vintilescu, Încercări de Istorie a Liturghiei…, p. 13;

[20] Aurel Jivi, Din istoria primară a Bisericii, în Credinţa ortodoxă şi viaţa creştină…, p. 41;

[21] În Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob se arată una din îndatoririle liturgice ale preoţilor, şi anume de a se ruga pentru cei bolnavi şi de a-i unge cu untdelemn, pentru a fi vindevaţi. De altfel, cartea Faptele Apostolilor arată că toţi membrii Bisericii deţineau o funcţie, îndatorire, slujire liturgică, în virtutea preoţiei universale;

[22] Ioan I. Ică Jr., Canonul Ortodoxiei I,Canonul apostolic al primelor secole, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, p. 265;

[23] A. Schemann, Din apă şi din din Duh…, p. 159;

[24] Tertulian apud Ciprian Streza, Structura şi conţinutul anaforalei euharistice la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful,

în Curs la Istoria anaforalelor liturgice, p.10;

[25]Pr. Prof.  Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în volumul: Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Bucureşti, 1980, pp. 241-242;

[26] M. E. Herghelegiu, Aspecte ale evoluţiei epiclezei euharistice din anaforalele Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. O., an XLVII, nr. 3-4, 1995, p. 55;

[27] Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox, în R.T., seria nouă, an. IV (76), nr. 1, 1994, p. 5;

[28] Mai în urmă, marele Vasile, văzând indolenţa şi aplecarea către cele de jos ale oamenilor, care pentru aceasta se plictiseau de lungimea Liturghiei…, a rânduit să se citească mai pe scurt… Dar iarăşi, nu după mult timp, părintele nostrum Ioan cel cu limba de aur, preocupat cu mult zel de mântuirea oilor, ca un păstor, având în vedere slăbiciunea firii omeneşti… a hotărât să se săvârşească (Liturghia) mai pe scurt” – Proclu al Constantinopolului, Despre predania Dumnezeieştii Liturghii, P.G., col. 849-852;

[29] Rugăciunile citite în taină de către preot pentru sfinţirea Darurilor, de la: ,,Cele ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule…” şi până la ecfonisul: ,,Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă…”. Acestea alcătuiesc anaforaua euharistică, sau Rugăciunea Sfintei Jertfe, nucleul central al liturghiei creştine;

[30] Pr.  Prof. Dr. Liviu Streza, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox…, p. 6;

[31] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt de laudă la Vasile, 34, P.G. 36, col. 541, trad., de N. Domoş, p. 164;

[32] Pr. Pr. Prof.  Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin…, p. 243;

[33] Pr.  Prof. Dr. Liviu Streza, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox…, pp. 7-8;

[34] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 239;

[35] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare are şi multe elemente din Vechiul Testament, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. O., an XXXI, nr. 1, 1979, pp. 138-139;

[36] Pr. Drd. Mircea Nişcoveanu, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în Rugăciunile euharistice, în rev. S.T., seria a II-a, an. XIX, nr. 5-6, 1967, pp. 290-291;

[37] Ibidem, pp. 292-295;

[38] Ibidem, pp. 296-298;

[39] In. 17, 21;

[40] Le Mystère de l’Église et de l’Eucharistie à la lumière du Mystère de la Sainte Trinité, (Rapport de Munich), Irénikon, Revue des Moines de Chevetogne, Tome LV, no.3, Chevetogne, Belgique, 1982, pp.353-354.

[41] Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Sfânta şi dumnezeiasca liturghie a Sfântului Vasile cel Mare;

[42] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 228 ;

[43] Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Edit. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 228;

[44] Ritualul exterior al acestei unităţi este cel al proscomidiei (proskomidia) – dovadă că unitatea întregii Biserici în Taina Euharistiei este cu adevărat reală, nu doar ,,simbolică”. Fiecare părticică este unită cu Trupul şi Sângele lui Hristos, asupra ei se pogoară harul Duhului Sfânt şi ,,imediat devine o parte a consacrării”, Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane…, p. 225;

[45] Ibidem;

[46] Ibidem;

[47] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 591-592;

[48] Liturghierul, Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare;

[49] In. 12, 23;

[50] Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane…, p. 276;

[51] Răspunsul poporulul: ,,Mila păcii, jertfa laudei” este de asemenea o practică liturgică din epoca patristică. Uneori însă termenii expresiei apar la nominativ, având caracterul unei indicaţii asupra unei simple enumerări. Astfel, în unele manuscrise liturgice, ca de exemplu în Codicele Barberini 336, formula este redată abreviat, şi anume simplificată la partea întâia a răspunsului: milă, pace, iar în altele, ca inscripţia mai târzie de pe Dipticul lui Clementinus (veacul al VI-lea), ea apare complet: milă, pace, jertfă de laudă. Întregită, această frază reprezenta aşadar următorul răspuns din partea credincioşilor: (Jertfa noastră este:) Milă, pace, jertfă de laudă. Înţelesul acestui răspuns al poporului, clar prin el însuşi sub această formă, se găseşte subliniat în chip expres în comentariul liturgic al lui Teodor de Andida (veacul al XII-lea). ,,Arhiereul – zicea el, îi sfătuieşte (pe credincioşi) să aibă sus inimile şi tot cugetul. Iar credincioşii, după ce zic aceasta, făgăduiesc să aducă mai întâi milă, apoi pace, ca jertfă de laudă”. Cu această interpretare se găseşte de acord şi comentariul liturgic al lui Nicolae Cabasila (veacul al XIV-lea): ,,Credincioşii răspund: aducem pacea însăşi ca dar, …milă aducem… dar aducem, (continuă poporul) şi jertfă de laudă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul…, pp. 231-232; Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, pp.60-61).

[52] II. Cor. 13, 13;

[53] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul…, p. 233 ;

[54] I. Cor. 10, 17;

[55] G. Florosvsky, The Eucharist and Catholicity”, in CW XIII, p. 47, apud. Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane…, p. 223;

[56] In. 13, 34;

[57] Ibidem, 15, 9;

[58] Ibidem, 17, 21, 23;

[59] Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate, Ecleziologia Părintelui Georges V. Florosvsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane…, p. 224;

[60] Pr. Ilie Cîmpeanu, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în G.B., 7 – 8, 1961, p. 592;

[61] Emmanuel Lanne, Les anaphores eucharistiques de Saint Basile et la communauté ecclésiale, Irénikon 55, 1982, p. 31;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s