Importanţa postului în viaţa Bisericii. Reflectie teologico-liturgica de Masterand Ioan Remus Rasvan

Importanţa postului în viaţa Bisericii

IV.1. Postul duhovnicesc

Aşa cum este propovăduită de către Biserica Ortodoxă, ca eliberare din materialitate şi moarte, mântuirea se constituie în scopul suprem al vieţuirii creştine, fără a fi însă un act oferit în mod gratuit omului de Dumnezeu şi nici nu se obţine în pofida voinţei noastre, ci ea este, în esenţa ei, un proces complex care presupune pe de o parte harul divin, înţeles ca chemare adresată nouă din partea lui Dumnezeu la împreuna-lucrare cu El, iar pe de altă parte răspunsul conştient şi liber pe care noi îl dăm acestei chemări, răspuns care se concretizează prin credinţă, fapte bune, post, stăruirea în virtute şi sporirea continuă în acestea.

Unul dintre mijloacele ce ne stau la îndemână în urcuşul nostru duhovnicesc pe treptele desăvârşirii şi a unirii cu Dumnezeu este fără îndoială postul sub toate aspectele lui.

Când vorbim despre post noi înţelegem actul de reţinere voită de la toate sau de la unele mâncăruri şi băuturi pe o perioadă de timp limitată, pe de o parte, iar pe de altă parte de la toate lucrurile lumeşti şi de la toate poftele şi dorinţele care duc la întinarea trupului şi sufletului nostru. Postul în acelaşi timp este un act de asceză, o lucrare de înfrânare, o faptă de virtute, un exerciţiu de voinţă, o formă de înfrânare, în final un mijloc eficient de mântuire. În altă ordine de idei, postul este şi un act de cult, prin care aducem cinstire lui Dumnezeu. Este un act de cult pentru care este o jertfă, prin renunţare de bunăvoie de la ceva care nu este îngăduit, adică din iubire nestrămutată faţă de Dumnezeu cu un scop personal, bine definit – desăvârşirea noastră morală.

Socotesc că vom înţelege mult mai bine importanţa şi rostul postului, dacă vom insista puţin asupra cuvântului însuşi, precum şi asupra sensurilor sale. Limba română are pentru post şi sinonimele de aseceză şi nevoinţă. Asceză vine din grecescul askesis, care înseamnă exerciţiu, prin care cineva îşi exersează puterile pentru a ajunge la un ideal. Askesis face şi sportivul, şi în genere oricine se antrenează într-un fel sau altul, în oricare domeniu. Asceză este mai puţin folosit în limba română şi într-o anumită măsură aş spune că este chiar impropriu, tocmai pentru faptul că nu reuşeşte să redea în totalitate bogăţia de sensuri pe care le comportă acest act atât de complex care este postul creştin. La noi însă termenul cel mai adecvat pentru a reda ceea ce are mai specific în sine postul şi acest cuvânt este nevoinţă care înseamnă ,,a face un lucru pe care nu vrei să-l faci, în acest caz însă, nu exprimă o situaţie negativă, ci ceva pozitiv. Acest ne-adăugat la voinţă s-ar părea că dă o negaţie, în schimb exprimă ceva pozitiv, toată această activitate a vieţii duhovniceşti pe care omul o susţine nu cu voia proprie, ci cu voia altuia, adică tăindu-şi voia proprie[1]; să te dezbraci de tine însuţi, să te detaşezi şi să-ţi depăşeşti continuu propria-ţi condiţie, pentru a te lăsa locuit de Hristos până la contopire, până la identificarea deplină cu El. ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieştee în mine[2]. În acest sens, şi nu altfel, trebuie înţelese toate acele aparent paradoxale apoftegme ale Părinţilor, atunci când vorbeau despre post: ,,trupul – mă omoară, îl omor[3]!; ,,chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte”[4], sau acel atât de straniu ,,îmi omor trupul pentru că altfel mă ucide el” aparţinând de data aceasta unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori englezi contemporani, A. Huxley, cu preocupări serioase în domeniul bio-chimiei, dar care era în egală măsură şi un foarte bun cunoscător, şi mai ales practician al credinţei creştine în ultima parte a vieţii[5].

Toată străduinţa celui ce se îndeletniceşte cu postul este aceea de a salva sufletul, de a nu-l lăsa să cadă în materialitate, în biologic: ,,când sufletul ajunge să trăiască viaţa trupului, atunci el nu se mai află în adevărul lui” (Sfântul Isaac Sirul), aceasta fiind în esenţă idealul nevoinţei creştine şi anume: ,,de a păstra neatinsă neprihana sufletului”[6].

 

IV. 2. Postul şi pocăinţa

Potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului – ,,postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-i trebuie hrană[7]. Iar Marele Vasile ne mărturiseşte că postul este cea mai veche poruncă prin cuvintele: ,,Cucereşte-te şi sfinţeşte-te, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de-o vechime ca lumea este porunca postului”. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: ,,Din toţi pomii raiului poţi să mănânci dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”[8]. Ştim bine că prin neascultare de această poruncă, omul şi întreaga creaţie a pierdut starea de nepătimire şi darul legăturii şi prieteniei permanente cu Dumnezeu. Din acel moment natura umană a slăbit, fiind invadată de pornirile rele necunoscute mai înainte. Omul a fost scos din paradis, iar pedeapsa neascultării a dus la suferinţă şi la moarte. Dar păcatul nu a fost numai a lui Adam şi al Evei ci, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,,Drept aceea, precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel, moartea a trecut la toţi oamenii…”[9], nimeni dintre  pământeni nu a fost şi nu va fi aboslvit de urmările lui. Şi pentru ca această rană să poată fi vindecată tot Dumnezeu a trebuit să se pogoare printre noi, prin Fiul Său Iisus Hristos, care din iubire s-a adus jertfă pe Sine pentru noi toţi, pentru ca păcatul şi moartea să nu mai aibă putere asupra noastră.

Întorcându-ne la Legea Veche vom fi întâmpinaţi de nenumărate exemple, care pun în evidenţă semnificaţia, rostul şi foloasele postului pentru cei ce l-au practicat în anumite momente de restrişte şi de păcat. Înţelegem cum alături de jertfe şi rugăciuni, postul avea darul să restabilească împăcarea cu Dumnezeu[10].

În Legea Nouă, postul a fost practicat chiar de Domnul Hristos. Înainte de a-Şi începe activitatea Sa de propovăduire a Evangheliei Sale mântuitoare, Mântuitorul a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustiul Carantaniei[11]; şi tot Mântuitorul ne învaţă cum să postim[12]. El ne spune că dioavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune[13].

Urmând pilda Învăţătorului lor, posteau şi Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora[14]; ei au rânduit postul în Biserică pentru creştini[15]. Iată ce scrie Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli: ,,Dacă vreun episcop sau citeţ sau cântăreţ nu posteşte Sfântul şi Marele Post sau miercurea şi vinerea să se caterisească (adică să i se ia harul); afară dacă nu-i împiedicat de boală, iar de va fi mirean să ne afurisească[16].

Arătând semnificaţia şi foloasele postului adevărat, Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă stăruitor postul pentru toţi creştinii.

În omilia a zecea, în cartea Facerii, capitolul întâi, Sfântul Ioan Hrisostom ne încredinţează că: ,,Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează[17]. Iar în altă parte ne spune: ,,Dacă postim noi atunci flămânzeşte şi diavolul care se satură pururea de păcatele noastre[18].

Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să fie starea noastră sufletească atunci când postim, prin cuvintele: ,,Când postiţi nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii: că ei îşi întunecă feţele ca să se arate oamenilor că postesc: adevăr grăiesc vouă: îşi iau plata lor cuvenită[19]. În Faptele Apostolilor citim că pavel şi Barnaba ,,hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, s-au rugat cu postiri, încredinţându-i pe ei Domnului în care crezuseră[20]; sau în altă parte ni se spune că Sfinţii Săi ucenici şi apostoli slujeau Domnului postind[21].

Biserica cea dreptmăritoare în cadrul cultului divin, mai cu seamă în cartea Triodului, ne pune în faţa faptului împlinit. Şi anume: „Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”[22]. .  

Această cântare, pe care o auzim la vecernia din seara Duminicii lăsatului sec de brânză, exprimă atitudinea pe care fiecare creştin ortodox ar trebui să o aibă faţă de Postul Mare: să-l întâmpine cu bucurie şi să-l ţină în întregime dar nu numai ca un post de bucate ci ca o nevoinţă duhovnicească de curăţire de păcate şi dobândire a virtuţilor, astfel încât să se facă părtaş patimilor lui Hristos şi să prăznuiască Paştile ca Învierea Lui în inima sa şi biruinţa Lui asupra păcatului şi morţii din el[23].

Pentru a înţelege postul, trebuie să înţelegem învăţătura Bisericii cu privire la postire. Abţinerea de la mâncare, de exemplu, a existat şi există şi în alte religii, în terapii sau, pur şi simplu în cura de slăbire dar postul creştin, şi mai ales Postul Mare, înseamnă mult mai mult: el ne cere o distanţare de tot ceea ce reprezintă ,,hrana materiei” adică a simţurilor şi poftelor noastre, rezistenţă în faţa ispitelor de tot soiul, redescoperirea ,,hranei duhovniceşti”.

Trebuie multă chibzuinţă şi înţelepciune celor care se îndeletnicesc cu postul, pentru că există o serie întreagă de riscuri la care se expun unii ca aceştia, este necesar multă luciditate. Echilibrul după care tânjim trebuie însoţit de clarviziune asupra propriei noastre realităţi, precum şi o justă apreciere şi cunoaştere de sine însuşi. De aceea, toţi Părinţii Bisericii, ca unii care au experimentat îndelung această luptă, îndemnau mereu la păstrarea echilibrului, a măsurii, căci ,,măsura le face frumoase pe toate[24]. Buni cunoscători ai firii omeneşti, ai slăbiciunilor ai limitelor sale, ei recomandau constant păstrarea măsurii, totul făcăându-se cu dreaptă socoteală şi cu respect de sine însuşi : ,,primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfineţenia[25], pentru că excesele, trecerile peste măsură, nju vor duce, în niciun caz, la ceva bun ,,ajunările excesive fac acelaşi rău pe care-l face lăcomia pântecelui[26], iar atunci când se iese de sub controlul raţiunii, când aceste limite ale firescului sunt încălcate, se poate ajunge la o adevărată tragedie, ale cărei consecinţe pot fi funeste, cu impact asupra întregii fiinţe, dereglându-i chiar unitatea interioară ,,trupul neputincios de-l vei sili peste măsură, aduce sufletului tulburare peste tulburare” (Sf. Isaac Sirul). Un alt Sfânt Părinte recomanda: ,,sunt la fel de vătămătoare, atât privegherea peste măsură a postului cât şi săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură cât şi săturarea de somn şi la fel toate trecerile peste măsură[27]. Mai grav este că prin aceste exagerări poţi pierde chiar harul, îţi poţi pierde mântuirea, te poţi îndepărta de scopul urmărit, tocmai pentru faptul că ai căzut în exces ,,nu întoarce spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel care ţi-a dat harul[28].

Dumnezeu ne-a oferit viaţa şi odată cu ea coordonatele înlăuntrul cărora rămâne veşnică şi fericită. Omul, prin neascultare, s-a depărtat de la această viaţă, a refuzat-o, a mutilat-o, adică a păcătuit. Păcatul originar ne-a fost prezentat ca un act al mâncării căci pentru noi hrana reprezintă sursa menţinerii vieţii pământene. Dar, dacă ,,viaţa” are astăzi un sens biologic şi este dependentă de hrană, de lumea materială în general, Sfânta Scriptură ne spune, dislocând toate certitudinile noastre, că ea este moartea. Respingând viaţa oferită de Dumnezeu, omul ,,a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veşnică, cea aleasă este muritoare şi astfel moartea a devenit ,,singura condiţie absolută” a tot ceea ce există. Moartea este cea care lucrează permanent în această viaţă… Căci Dumnezeu nu a făcut moartea, el este Dătătorul de viaţă. ,,Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţă. … Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult, el a mâncat separat de Dumnezeu, pentru a fi independent de El, crezând că hrana are viaţă în sine şi că prin acea hrană poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. Omul este încă Adam, este sclavul hranei. El poate susţine credinţa sa în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. … ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: numai cu pâine. …Acesta este verdictul morţii[29].

Hristos, hrana nemuririi. ,,…Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: Omul nu va trăi numai cu pâine ci şi cu Dumnezeu. El a refuzat să accepte acestă minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii … că depindem numai de pâine. … Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi dovada că este minciună. …cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame şi că o poate transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care trăim de la Adam încoace”.

 A posti, afirmă Schmemann, înseamnă a fi înfometat şi a înţelege că foamea ta este foamea după Dumnezeu şi nu după plăcerile acestei vieţi. ,,Trăind încă în această lume, în lumea vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră – prin care trebuie încă să trecem – a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja hrană a nemuririi – Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi. Şi chiar şi pâinea cea de toate zilele, pe care o primim de la Dumnezeu, poate fi această viaţă care în această lume ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi preamărirea lui Dumnezeu pot deveni ele însele duhovniceşti[30].

Cât de mult diferă atitudinea pe care Biserica ne îndeamnă să o avem faţă de Post de perceperea obişnuită a acestuia ca fiind doar o perioadă de restricţii privind alimentaţia şi distracţiile, restricţii pe care unii le ignoră complet sau parţial iar alţii le respectă cu mai multă sau mai puţină neplăcere. Prin slujbele sale, Biserica ne atrage atenţia asupra aspectului pozitiv al Postului. El reprezintă întoarcerea la viaţa adevărată, la acea postire pe care Adam şi Eva au întrerupt-o în rai mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi introducând astfel în lume suferinţa şi moartea. Postul este o călătorie a virtuţilor spre înviere, călătorie în care sunt chemaţi să se angajeze toţi cei care doresc să dobândească Împărăţia cerurilor şi să ajungă să-L vadă pe Dumnezeu: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti”[31].

Postul Mare este o perioadă de intensă trăire duhovnicească în care fiecare trebuie să-şi asume postul atât ca un act de angajare personală în lupta cu păcatul şi în năzuinţa după Dumnezeu, cât şi ca un act eclezial, comunitar. Biserica Ortodoxă, întreaga comunitate a dreptslăvitorilor, se uneşte în nevoinţa duhovnicească a postirii, ajutându-ne unii pe alţii să ne deschidem lucrării harului dumnezeiesc astfel încât Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile noastre[32].

Postul ni se descoperă astfel ca o expresie a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi de semeni. „Atât posteşte omul cât iubeşte”, „lipsa de postire e lipsă de iubire[33] spunea un părinte duhovnicesc contemporan. Postul este şi un act de mărturisire: îţi mărturiseşti calitatea de ortodox angajându-te în postul pe care îl ţine Biserica Ortodoxă.

Postirea începe cu postul de bucate. Este prima treaptă fără de care nu putem merge mai departe. Necesitatea postului de bucate vine din faptul că este principalul mijloc de luptă cu lăcomia pântecelui, considerată de Sfinţii Părinţi maica tuturor patimilor[34]. Această patimă este una dintre cele mai grosolane şi primitive, de biruirea ei depinzând, în mare măsură, lupta cu celelalte patimi. „Nu poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmaşul care se ascunde sub lăcomia la mâncare[35], scrie Sfântul Grigore cel Mare. Sensul principal al postului constă în înfrânare atât în ceea ce priveşte calitatea cât şi cantitatea mâncărurilor.

În biserică stând, auzim cuvintele din Triod: „Postindu-ne, fraților, trupește, să ne postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă[36]. Aceste cuvinte ne învață cum să postim, înmulțind faptele cele bune față de aproapele nostru și înmulțind rugăciunea.

Postul de bucate este de două feluri: postul deplin (ajunarea) şi postul ascetic, în timpul Postului Mare fiind rânduite ambele forme de postire. Postul deplin (ajunarea) constă în abţinerea totală de la mâncare şi băutură pe o anumită perioadă de timp. Este postul pe care îl ţinem înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi în zilele aliturgice adică în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (în Postul Mare acestea sunt zilele de luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Mare). Postul deplin înseamnă în primul rând starea de pregătire şi aşteptare a întâlnirii cu Mirele Hristos, împlinită în cuminecarea cu El.

Postul ascetic împlineşte în mod deosebit efortul nostru de înfrânare în ceea ce priveşte cantitatea mâncărurilor prin reducerea acesteia şi în ceea ce priveşte calitatea alimentelor prin consumarea de bucate simple, de origine vegetală. El are mai multe forme: post aspru (se consumă numai mâncare uscată, o dată pe zi), post obişnuit (mâncare gătită fără untdelemn), post uşor (mâncare gătită cu untdelemn).

Regula de postire a Bisericii în Postul Mare este ca în zilele de luni până vineri să se ţină post aspru iar sâmbătă şi duminică post uşor. Fiecare se încadrează însă în această regulă de postire în funcţie de capacitatea sa şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea, tuturor recomandându-li-se să ţină măcar un post uşor, cu mâncare de origine vegetală gătită cu untdelemn. Totuşi să nu credem că o postire aspră ar fi imposibilă în zilele noastre pentru cei ce trăiesc în lume. Părintele Paisie Aghioritul ne pune în faţă cazul unui tânăr grec din Australia care muncea stivuind lăzi într-o fabrică şi care a postit deplin, fără mâncare şi băutură, douăzeci şi opt de zile din Postul Mare, iar restul perioadei cu ceai şi posmagi.

Postirea aspră, precizează Părintele Paisie, este posibilă atunci când nu este făcută cu mândrie, urmărindu-se obţinerea de performanţe. Dacă cineva are simplitate şi smerenie primeşte cu lesnire harul lui Dumnezeu şi astfel posteşte cu smerenie şi se hrăneşte dumnezeieşte[37]. Ţinut la măsurile fiecăruia, postul ascetic constă într-o reducere drastică a hranei astfel încât, starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce ne aduce aminte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla pe El. Oricine l-a experimentat ştie că acest post ascetic, mai degrabă decât să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi[38]. Dar o condiţie esenţială pentru ca postul ascetic să fie eficient este ca acesta să nu fie întrerupt de-a lungul întregii perioade de post.

Sfântul Ioan Gură de Aur, dorind să ne îndrume spre adevăratul post zice: ,,Posteşti? Arătă-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sărac ai milă de el; cu duşmanii împacă-te, un prieten preţuit de oameni nu-l invidia. Nu numai gura ci şi stomacul să postească, ci şi occhii şi urechile şi picioarele şi mâinile noastre, rămânând curate şi nepătate de furt, de lăcomie. Picioarele să nu alerge spre privelişti păcătoase, ochii să nu privească cu gânduri necurate la frumuseţi străine, gura să se înfrâneze de la înjurături, de la clevetire, de la minciuni”[39].

Deci Sfinţii Părinţi, ca şi cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură[40], ne învaţă că postul cel adevărat nu este numai trupesc, ci şi sufletesc. Ne învaţă când postim să nu ne înfrânăm numai de la bucate, ci şi de la faptele cele rele şi neplăcute lui Dumnezeu. Când postim să ne înfrânăm nu numai de la mâncare şi băutură, ci şi de la gândurile rele şi de la vorbele şi faptele păcătoase.

,,Ziua postului, părăsirea de păcate, să-ţi fie ţie suflete şi către Dumnezeu plecare şi apropiere, ca să scapi din prăpastia răutăţii şi să iubeşti numai căile care duc la odihna cea de dincolo” zice cântarea bisericească.

,,Creştinul trebuie să ştie că postul este rânduială dumnezeiască şi nesocotindu-l face un mare păcat… Aşa cum o plantă fără umezeală, fără lumină şi fără căldură se ofileşte şi moare, tot aşa nu este posibilă viaţa creştină fără rugăciune, fără milostenie, fără post… Iar o ,,ajustare a postului, zice cu dreptate un cercetător al vieţii creştine, este o trădare a tradiţiei creştineşti şi un semn de slăbire a credinţei[41].

 

IV.3. Postul şi rugăciunea

Postul trebuie împletit cu rugăciunea. Postul de bucate nu epuizează nevoinţa postirii. Mântuitorul ne învaţă că demonii sunt alungaţi numai cu post şi rugăciune[42]. Aşadar postul trebuie împletit cu rugăciunea, rostul postirii alimentare fiind tocmai acela de a ne uşura inima pentru a ne putea deschide în rugăciune lui Dumnezeu. Perioada de post trebuie să fie o perioadă de înmulţire a rugăciunii, atât a celei personale cât şi a celei de la biserică printr-o participare mai intensă la slujbe.

Slujbele Postului Mare au o frumuseţe aparte fiind caracterizate de ceea ce părintele Alexander Schmemann numeşte „tristeţea strălucitoare”: o atmosferă de tristeţe care aduce însă în suflet strălucirea luminii lui Hristos[43]. Această trăsătură este specifică doar slujbelor din zilele de peste săptămână (de luni până vineri) de aceea, în Postul Mare ar trebui să facem cu toţii efortul de a participa şi la aceste slujbe şi în mod deosebit la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, la deniile din Săptămâna Mare. O semnificaţie aparte o are Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, ritual de împărtăşire de seară de o frumuseţe aparte care împlineşte o zi de ajunare petrecută în perspectiva întâlnirii cu Hristos prin cuminecare, zi care devine o imagine a întregii noastre vieţi pe care trebuie să o petrecem în perspectiva întâlnirii cu Hristos la moartea noastră.

Slujbele Postului Mare ne introduc într-o atmosferă aparte, ajutându-ne să ne adunăm în noi şi să ne îndreptăm spre Dumnezeu. Această stare trebuie să ne străduim să o păstrăm în suflet şi după ce părăsim biserica.

La această practicare integrală ne îndeamnă şi ne cheamă sfânta Biserică în aceste zile ale Postului Sfintelor Paşti prin numeroasele rugăciuni şi îndemnuri de la sfintele slujbe cuprinse în rânduiala Triodului, din care amintim:

,,Să începem, popoare, postul cel fără de prihană, acre este mântuirea sufletelor; să slujim Domnului cu frică, cu untdelemnul facerii de bine să ne ungem cugetele şi cu apa curăţiei să ne spălăm feţele[44].

,,Să rostim post bine primit, bine plăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincionos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bine primit[45].

,,Veniţi prin post să spunem patimile gândurilor, acoperindu-ne cu aripi duhovniceşti. Ca trecând viforul vrăşmaşului cel pornit, să ne facem vrednici a ne închina Crucii Fiului lui Dumnezeu, Celui ce s-a junghiat de voie pentru lume[46].

În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea, ne vom curăţi sufletele şi trupurile de toată patima şi întinăciunea, ne vom înălţa duhovniceşte la Dumnezeu şi vom ajunge ca să ne face vrednici de lumina învierii lui Hristos sau cum zicem în rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite: ,,Cel ce ne-ai adus pe noi în aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii… Dă-ne şi nouă Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedreptăţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri[47].

 

IV. 4. Postul ca virtute

 

Postul cel adevărat este postul de păcate. Prin slujbele sale şi prin glasul părinţilor duhovniceşti, Biserica ne atrage continuu atenţia că postul nu trebuie să se rezume la aspectele sale exterioare ci trebuie să fie în primul rând un post de păcate, o străduinţă mai mare de a nu păcătui şi de a împlini poruncile lui Hristos. Iată ce frumos stă scris în cartea Triodului într-una dintre stihirile de la vecernia din marţea primei săptămâni a Postului în care suntem învăţaţi care este postul cel adevărat şi bineplăcut Domnului: „Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământul cel mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit”[48].

          Spre a înţelege care post este bineprimit de Dumnezeu, vom lua în vedere răspunsurile care ni se dau de către un mare profet al Vechiului Testament şi ale unui Sfânt Părinte al Bisericii lui Hristos:

          Iată răspunsul profetului Isaia cu privire la post: ,,Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi să vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi ca să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său; Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă. Oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine…[49].

          Iar Sfântul Ioan Hrisostom, arătând care este postul adevărat şi bineplăcut lui Dumnezeu spune: ,,Nu postul în sine, ci numai postul adevărat poate mântui pe om. Posteşti! E bine, dar arată-mi aceasta prin fapte. Întrebi că prin fapte? Iată dacă vezi un sărac, milostiveşte-te spre el. Dacă vezi fericit pe vecinul tău nu-l invidia. Nu numai gura ta trebuie să postească ci şi ochii şi urechile şi mâinile şi picioarele şi toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile ţinându-le curate de avere nedreaptă şi de câştig nedrept. Să postească picioarele neumblând după petreceri necuviincioase. Să postească ochii neprivind cu poftă şi cu lăcomie. Să postească urechile tale, neascultând cleveteli şi vorbe păcătoase[50].

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Postul trupului este hrană pentru suflet” iar în altă parte citim: ,,Stăpâneşte-ţi pântecele, atâta vreme cât el nu te stăpâneşte pe tine[51]. Sfântul Efrem Sirul recomandă postul astfel: ,,Lacomul cu pântecele se osteneşte şi se zdrobeşte cum să-şi umple pântecele cu mâncăruri, iar după ce a mâncat se chinuieşte în vremea digestiei, pe câtă vreme înfrânarea este  însoţită de sănătate şi trezvie[52].

          Unul din mojloacele sau căile prin care putem accede la mântuire – fără a fi însă singurul -, este postul sau asceza, care în spiritul cugetării creştin ortodoxe, a fost înţeles dintotdeauna ca un act conştient şi liber, jertfă de sine adusă lui Dumnezeu, omorârea patimilor şi a tot răul din fiinţa noastră, disciplinare a biologicului din noi ,,jertfa de sine e supremul act de depăşire de sine, de libertate şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru vecie[53].

Sfinţii Părinţi şi toţi nevoitorii pustiei, care au fost buni cunoscători şi practicanţi experimentaţi ai postului, au suprins într-o forumulă lapidară tocmai ceea ce are mai specific postul în sine: ,,uciderea a ceea ce ne ucide”, căci aceasta este în esenţa lui postul: lupta de emancipare din păcat, efortul uriaş de a te smulge din materialitate, arta stăpânirii de sine şi a înfrânării continue, fără a ceda în faţa multor tentaţii şi ispite care te asaltează.

,,Trupul este o bună slugă dar un rău stăpân” spuneau Părinţii Bisericii, lăsându-ne să înţelegem prin aceasta că atâta timp cât ştim să ne stăpânim afectele şi patimile, trupul poate deveni el însuşi un bun sprijinitor în urcuşul către Dumnezeu ,,tot cel ce caută pe Dumnezeu îl află dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea[54], fără a-l desconsidera, sau împinge dincolo de limita suportabilităţii, ci doar că el trebuie purificat neîncetat, ca în acest fel să poată deveni demn şi capabil să primească harul sfinţitor al lui Dumnezeu. ,,Dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort” să omori cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de domeniul răului, al patimii şi păcatului, să înlături bezna neştiinţei pentru a putea ajunge la adevărata cunoaştere ,,toată nevoinţa care nu are iubire este străină de Dumnezeu[55].

Există mai multe riscuri la care se expun cei care se îndeletnicesc cu postul, şi unul dintre cele mai ,,îndrăzneţe” este tocmai acela de a considera postul un scop în sine, pentru că postul nu se justifică decât în măsura în care se raportează la un scop bine determinat, el neputându-şi fi sieşi scop, ci adevăratul scop al postului este îmbunătăţirea, spiritualizarea fiinţei noastre în întreaga ei alcătuire, astfel riscă să devină o cale care nu va duce nicăieri ,,postul nu este nicidecum un ideal în sine, ci reprezintă punctul culminant al curăţirii[56], el justificându-se doar în măsura în care se leagă de ţinta vizată ,,să raportăm mereu accesoriul – postul, veghea, rugăciunea – la scopul principal: curăţia inimii care este dragostea (Avva Moise) şi abia prin aceasta îşi dobândeşte adevărata sa valoare ,,rugăciunea, postul şi orice alte practici nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh” (Sfântul Serafim de Sarov).

Postul este şi rămâne în esenţa lui un mijoc – e drept că indispensabil -, însă un mijloc, un accesoriu şi nu mai mult, prin care putem să ne câştigăm desăvârşirea, fără a se confunda însă cu aceasta sau să i se substituie în vreun fel ,,posturile, privegherile şi lepădarea de toată lumea nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, cu acestea se câştigă”[57]. Faptul că postim nu se justifică decât în măsura în care ne ajută să accedem la idealul vizat ,,sărăcia, postul, privegherea sunt numai mijloace prin care putem dobândi desăvârşirea, nu sunt scop în sine. ,,Trupul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului[58], astfel riscă să rămână simplă zădărnicie ,,desăvârşirea nu vine odată cu postul şi lepădarea de lucruri, ci după dobândirea dragostei[59], iar odată înstrăinat de adevăratul său scop, el îşi pierde însăşi raţiunea de a fi, devenind un non-sens. ,,Este vădit că toată sârguinţa noastră are în vedere rodul, adică păzirea minţii. Dar e nevoie şi de acoperământul şi podoaba frunzelor, care sunt osteneala trupească[60].

Postul se adresează omului în integritatea lui, ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, vizând în egală măsură şi trupul şi sufletul, neseparându-le sau privindu-le în mod unilateral, socotind spre exemplu trupul ca fiind inferior şi nedemn pentru îndumnezeiere, şi ca atare expunându-l unor cazne şi practici obscurantiste şi aberante, cum din păcate se mai întâmplă. ,,Postul înseamnă frână şi disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare. Chiar mai mult, înseamnă sublimarea acestui fond inferior, nu abolirea lui. Creştinismul nu mântuie omul de o anumită parte a fiinţei sale, ci îl mântuie în întregime. Puterea manifestată în afecte este atrasă şi ea ca să slujească omul în urcuşul lui spre Dumnezeu”[61].

          Numai în armonie şi unire a sufletului cu trupul, putem pretinde cu adevărat că luptăm pentru a ajunge la desăvârşire: ,,asceza în creştinism este progresul sufletului unit cu trupul, creat odată cu trupul şi acest neîncetat progres se desfăşoară în infinitul iubirii divine în dialog, în comuniune personală[62] şi se va păstra pe această direcţie numai atâta timp cât este orientat spre Dumnezeu, prin transfigurarea biologicului, căci, în finalitatea lui, postul nu este decât un alt mod de a-L descoperi pe Dumnezeu. ,,Numai prin detaşare trupească transfigurez lumea, introducând în ea prin cunoaştere şi dăruire, dragostea faţă de alţii şi prin aceasta văzând pe Dumnezeu[63].

           Chiar şi atunci când ne nevoim trupul, ţinându-l în înfrânare, de fapt lucrăm asupra sufletului, căci în acest fel îi uşurăm urcuşul spre Dumnezeu. ,,Cel care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie bun, să aibă inima zdrobită. Să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atâta numai că stau nemâncaţi până seara, ci împreună cu oprirea de la mâncăruri să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă. Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei deşarte[64].

          În concluzie, vom da crezare Sfântului Isaac Sirul care spune despre post: ,,Postul este Calea Sfântă a lui Dumnezeu şi temelia tuturor virtuţilor. Postul este cununa cea nevestejită a vieţii (Apoc. 2, 10), pe care o vor primi toţ cei ce se înfrânează. Postul este podoaba fecioriei şi a sfinţeniei, Maica rugăciuni, înaintemergătorul tuturor virtuţilor[65].

***

O ajustare a postului este o călcare a unei legi veşnice aşezate de Dumnezeu, pe care o găsim în viaţa duhovnicească, a tuturor religiilor din lume, ca pe una din datoriile de bază din viaţa religioasă a omului.

Biserica dreptmăritoare, credincioasă fiind tuturor învăţăturilor date de Mântuitorul, cinsteşte şi acum postul ca pe o lege sfântă, esenţială şi fundamentală, aşezată de Dumnezeu, dovedind şi prin aceasta, că ea este: ,,Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare.

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

Aghioritul, Viaţa de familie, Cuviosul Paisie, Bucureşti, Edit. Evanghelismos, 2003;

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001;

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. II, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001;

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. VII, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001;

 Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, în P.S.B. XXI;

Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit.  Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003.

Bibliografie secundară

***, Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti, 1953;

***, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Bucureşti, Edit. Christiana, 2004;

Dionisiatul, Teoclit, Dialoguri în Athos, vol. I, Edit. Deisis, Sibiu, 1994;

Evdochimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993;

Iustinian al Maramureşului, Episcop vicar, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, Anul XXXI, Sibiu, 1987;

Larchet, Jean-Claude, Terapia bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Bucureşti, Edit. Sophia, 2001;

Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012;

Paladie, Scrieri, Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007;

Părintele Galeriu, Dialoguri de seară, Edit. Harisma, Bucureşti, 2002;

Schmemann, Alexander, Le grand Cârème, Bégrolles en Mauges, Éd. de Bellefontaine, 1974;

Idem, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995;

Stăniloae, Dumitru, Ascetică şi mistică creştină, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993;

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.

Studii şi articole

Stan, Liviu Semnificaţia postului şi foloasele lui, în Revista Teologică, Edit. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu, 1995;

Stoia, N., Postul – între nevoinţă şi dreaptă socoteală, ,,Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, 1995;

Tănase, P., Postul ca necesitate, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 105/1993;


[1] P. Tănase, Postul ca necesitate, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 105/1993;

[2] Gal. 2, 20;

[3] Avva Dorotei, apud. Paladie, Scrieri, Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007,  p. 18;

[4] Macarie Alexandrinul, op. cit. p. 46;

[5] Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 98;

[6] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri în Athos, vol. I, Edit. Deisis, Sibiu, 1994, p. 190;

[7] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit.  Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, pp. 15-16;

[8] Fc. 2, 16-17;

[9] Rm. 5, 12;

[10] Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui, în Revista Teologică, Edit. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu, 1995, p. 157;

[11] Mt. 4, 2; Lc. 4;

[12] Mt. 6, 16-18;

[13] Ibidem, 17, 21; Mc. 9, 29;

[14] Fapte, 12, 2-3; II. Cor. 6, 5;

[15] Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, Cartea a V-a, capitolul XIII;

[16] Ibidem;

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, apud Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 158;

[18] Ibidem;

[19] Mt. 6, 16;

[20] Fapte, 14, 23;

[21] Ibidem, 13, 2;

[22] Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 109;                

[23] Ps. Iustinian al Maramureşului, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, 1987, Anul XXXI, Sibiu, pp. 101-103;

[24] Sfântul Isaac Sirul, op. cit. N. Stoia, Postul – între nevoinţă şi dreaptă socoteală, ,,Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, 1995, pp. 161-163;

[25] Sfântul Ioan Casian, op. cit…., p. 133;

[26] Ibidem, p. 134;

[27] Ibidem, p. 181;

[28] Sfântul Evagrie Ponticul, ,,Cuvinte despre rugăciune”, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 105;

[29] Ibidem;

[30] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995, p. 109;

[31] Triodul…, p. 110;

[32] Efes. 3, 17;

[33] ***, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Bucureşti, Edit. Christiana, 2004, p. 54;

[34] Jean-Claude Larchet, Terapia bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Bucureşti, Edit. Sophia, 2001, p. 134;

[35] Ibidem, p. 465;

[36]Alexander Schmemann, Postul cel mare…, p. 13;

[37] Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Bucureşti, Edit. Evanghelismos, 2003, pp. 196-200;

[38] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995, p. 105;

[39] ***, Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti, 1953, p. 342;

[40] Is. 58, 67;

[41] Alexander Schmemann, Le grand Cârème, Bégrolles en Mauges, Éd. de Bellefontaine, 1974, p. 120;

[42] Mt. 17, 21;

[43] Alexander Schmemann, Postul cel Mare…, pp. 32-35;

[44] Stihoavna Utreniei de Luni, în săptămâna întâia a postului);

[45]Stihoavna  Vecerniei de Luni, în săptămâna întâia a postului);

[46] Stihoavna Utreniei de Miercuri, în săptămâna întâia a postului);

[47] Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012;

[48] Triodul…, p. 127;

[49] Isaia, 58, 3-4;

[50] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, apud Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 160;

[51] Ibidem;

[52] Sfântul Efrem Sirul, Despre postul adevărat, apud. Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 160;

[53] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 369;

[54] Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I…, p. 22;

[55] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ibidem, vol. II, Edit. Cit., p. 48;

[56] Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale…, p. 101;

[57] Sfântul Ioan Casian, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I…, p. 165;

[58] Ibidem, p. 130;

[59] Ibidem, p. 164;

[60] Nichifor din singurătate, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VII, edit. cit., p. 18;

[61] Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică creştină, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 72;

[62] Părintele Galeriu, Dialoguri de seară, Edit. Harisma, Bucureşti, 2002,  p. 24;

[63] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 42;

[64] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în P.S.B. XXI, p. 104;

[65] Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Ps. Iustinian al Maramureşului, Despre Post…, p. 104.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s