PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR LUATE DE PROCUROR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ , studenta Maria Rasvan , Masterand-Ioan Remus Rasvan

Instituţia plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală a fost o instituţie marginală a părţii speciale a Codului de procedură penală român, până la celebra decizie cu nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale[1], ineficientă, netransparentă, generatoare de reale abuzuri din partea organelor de urmărire penală, îndrituite cu soluţionarea unor astfel de plângeri.

            Sursa acestor neajunsuri era imposibilitatea persoanei, vătămate în interesele sale de actul sau măsura dispusă de organul de urmărire penală, de a supune unui control veritabil jurisdicţional aceste acte şi măsuri, în special actele finale ale  urmăririi penale şi anume, rezoluţiile sau ordonanele procurorului de netrimitere în judecată. 

             Ineficientă  pentru că potrivit art. 278 din Codul de Procedură Penală, aşa cum era redactat înainte de modificarea făcută prin Legea 281/2003, persoana vătămată în drepturile sale se putea adresa pe cale ierarhică, în mod succesiv, până la Procurorul General al României, putând parcurge toate treptele ierarhice ale parchetelor, de la un parchet de pe lângă judecătorie până la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie[2]; netransparentă pentru că în virtutea principiului subordonării ierarhice, consacrat de altfel de art. 62 din Legea nr. 304/28 iunie 2004 privind organizarea judiciară[3], care stipulează clar că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar conducătorul acelui parchet este subordonat ierarhic superior  din aceeaşi circumscripţie teritorială, toate actele şi măsurile dispuse de procurorul din subordine erau „controlate” de şeful ierarhic, iar rezoluiţile şi ordonanţele de netrimitere în judecată erau invariabil „vizate” de acelaşi şef ierarhic, astfel era greu de presupus că şeful care „controla” şi „viza” actele şi măsurile mai sus precizate  procurorului din subordine ar fi admis astfel de plângeri, lipsind astfel, de transparenţă soluţionarea unor astfel de plângeri; abuzurile comise de organele de urmărire penală erau, tocmai datorită ineficienţei şi netransparenţei soluţionării unor astfel de plângeri, nu puţine la număr.

            Un moment important în posibilitatea atacării actelor şi măsurilor procurorului, în special a celor de netrimitere în judecată, l-a constituit nu atât apariţia Legii nr. 30 din 18 mai 1994[4], cât cunoaşterea şi recurgerea la drepturile şi libertăţile definite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin promovarea de plângeri în faţa instanţelor de către persoanele vătămate în interesele lor de actele organelor de urmărire penală, pe de o parte şi de altă parte, cunoaşterea şi aplicarea normelor relative la drepturile şi libertăţile persoanelor prevăzute de Convenţie de către instanţele cărora se adresau astfel de  plângeri.

            După o practică judiciară de început, potrivit căreia astfel de acţiuni erau respinse ca inadmisibile întrucât normele procesual penale prevedeau posibilitatea atacării actelor  procurorului în instanţă, instanţele judecătoreşti au apreciat ca admisibile astfel de acţiuni.

             Însă practica a fost neunitară, încercând să rezolve aceste acţiuni în lipsa unei reglementări exprese. În acest sens, la Tribunalul Mureş, spre exemplu, soluiţile date[5] privind astfel de cauze au fost contradictorii sub mai multe aspecte: într-un caz, prin încheierea nr. 36 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Mureş s-a soluţionat, de către instanţă, plângerea formulată de  persoana vătămată împotriva rezoluţiei prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, de respingere a plângerii actului de netrimitere în judecată ( cu alte cuvinte, instanţa nu a avut în vedere actul de netrimitere în judecată, ci actul prin care, pe cale administrativă, procurorul ierarhic superior a respins plângerea persoanei vătămate); în acelaşi caz, încheierea s-a dat fără posibilitatea de a fi atacată pe cale de atac, deşi în toate celelalte cauze aflate pe rolul instanţei mureşene, până la modificarea textelor relevante, s-au pronunţat sentinţe, în primă instanţă, a considerat că se poate formula calea de atac; prin deciziile penale nr. 224 din 21 iunie 2001 a Tribunalului Mureş şi nr. 391 din 25 octombrie 2001 a aceluiaşi tribunal, au fost respinse recursurile tardiv formulate, termenul de recurs fiind cel de 3 zile, pentru ca aceeaşi instanţă, prin decizia penală nr. 368 din 18 octombrie 2001 să considere că termenul de recurs este de 10 zile.

 

 

Drept subiectiv material şi drept la acţiune. Acţiune penală atipică, natura dreptului pretins prin măsura sau actul de urmărire penală.

 

          Chiar dacă se are de a face cu o nouă instituţie (recreată, practic de legiuitor) şi după noile modificări şi reglementări în ecuaţie sunt implicate nu numai instituţii de drept procesual  penal, ci şi de drept constituţional, de drept civil şi chiar de drept administrativ.

          Din punctul de vedere al acţiunii pe care o poate exercita persoana, avem de a face cu o acţiune penală, pe care, însă o numim atipică deoarece în comparaţie cu tipicul acţiunii penale, ce are ca drept subiectiv material încălcarea unei norme de drept penal, acest tip de acţiune are în vedere un drept subiectiv material sui-generis.

 

 

Dreptul de a face plângere.

 

            Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

            Plângerea reglementată în dispoziţiile art. 275 şi următoarele din C. proc. pen.  reprezintă, sub aspectul naturii juridice, o cale de atac îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi o modalitate de control a legalităţii acestora[6].

            Reglementarea distinge între plângerea împotriva măsurilor şi actelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului.

            Pot forma obiectul plângerii actele şi măsurile de urmărire penală efectuate în cursul urmăririi penale ori cele îndeplinite înainte de începerea urmăririi penale [cazul prevăzut de art. 228 alin. (7) C.proc.pen.], cât şi la finalizarea urmăririi penale [cazurile prevăzute de art. 11 pct. 1 lit. a)-c), art. 262 pct. 2 lit. a) C.proc.pen][7]. Potrivit legii poate face plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate[8].

            Legea neprevăzând nici o limitare, plângerea poate fi făcută de orice persoană fizică sau juridică, dacă face dovada unei vătămări a intereselor sale legitime. Deoarece reglementarea a fost introdusă pentru îndreptarea actelor sau măsurilor nelegale constatate în activitatea organelor de urmărire penală, subiecţii procesuali oficiali nu pot fi titulari ai dreptului de a face plângere[9]. Pentru admisibilitatea plângerii, legea cere persoanei care o formulează să menţioneze şi să dovedească ce vătămare i s-a adus şi ce interes legitim a fost lezat.

            În privinţa aspectelor ce constituie obiectul vătămării, de la necesitatea dovedirii fac excepţie împrejurările arătate în art. 197 alin. 2 C. proc. pen. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor organului de cercetare penală se adresează procurorului care exercită supravegherea actelor de cercetare penală potrivit art. 209 alin. 4C. proc. pen. şi se depune direct la acesta sau la organul de cercetare penală.

            În privinţa termenului de introducere a plângerii, deşi în lege nu se face nici o precizare, având în vedere că în plângere sunt invocate încălcări ale dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, prevederile art. 275 trebuie întregite cu cele ale art. 197C. proc. pen. Ca atare, când sunt invocate încălcări ale dispoziţiilor menţionate în art. 197 alin. 2 C. proc. pen. plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale; dacă sunt invocate oricare alte încălcări ale legii, plângerea trebuie introdusă de cel îndreptăţit în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4 C. proc. pen.

            Totuşi în anumite cazuri, legea prevede expres anumite termene; de exemplu, în cazul plângerii împotriva măsurii reţinerii, plângerea trebuie făcută înainte de expirarea celor 24 de ore (art. 140 C. proc. pen.), iar în cazul reţinerii minorului între 14-16 ani, înainte de expirarea termenelor prevăzute de art. 160 C. proc. pen.

 

Dreptul de a face plângere procurorului.

 

          Art. 275 alin. 1 C. proc. pen. prevede că orice persoană vătămată în interesele sale legitime de măsurile sau actele de urmărire penală poate face plângere. În continuare, art. 276i 277 C. proc. pen. are în vedere doar acele măsuri şi acte procesual penale dispuse de organele de cercetare penală, pentru ca dispoziiile art. 278 să prevadă procedura de atacare a actelor şi măsurilor dispuse de procuror.

            Natura dreptului pretins încălcat de organele de cercetare penală este, fără îndoială, strict legată de natura măsurii şi actului efectuat de organele de cercetare penală. Din acest punct de vedere, dreptul pretins încălcat este esenţialmente diferit de dreptul subiectiv material, acesta din urmă fiind substaţna acţiunii penale (acţiunea penală concretizându-se, după declanarea ei, în totalitatea actelor şi măsurilor procesuale efectuate de organele judiciare)[10].

            Avem de a face cu un drept material subiectiv  sui-generis, ce are ca subiect pasiv persoana vătămată în interesele sale şi ca subiect activ organul de cercetare penală, care prin măsura sau actul procesual efectuat a încălcat dreptul persoanei vătămate.

            Cu alte cuvinte, raportul juridic substanţial generat de pretinsa încălcare este „întors pe dos”, deoarece în această situaţie organul de cercetare penală, ca  reprezentant al statului, devine subiectul activ, adică „persoana” reclamată a fi încălcat normele procesual penale.

Dreptul de a face plângere procurorului ierarhic superior.

 

            În cazul acestui drept material subiectiv se are în vedere atât actele şi măsurile procurorului date în cursul urmăririi penale, deci înainte de finalizarea urmăririi penale în modurile prevăzute de lege, cât şi actele prin care se dispune netrimiterea în judecată[11].

            În cocluzie, dreptul subiectiv material al persoanei, vătămate prin măsurile ori actele de urmărire penală sau prin actul de netrimitere în judecată emis de procuror, determină şi caracterul.

BIBLIOGRAFIE 

            DREPTUL nr. 3/2003, p. 176-191;

          MATEUŢ, Gheorghiţă, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I , Editura C.H. Beck, Bucureti, 2007, p. 219;

          MONITORUL OFICIAL, partea I, nr. 105 din 6 martie 1998;

          MONITORUL OFICIAL, partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004;

          LEGEA NR. 304 privind organizarea judiciară în Înalta Curte de Casaie şi Justiţie;

          LEGEA NR. 30 DIN 18 MAI 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor  fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României,  partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 şi modificată prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995 privind ratificarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 publicată la rândul ei, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 147 din 13 iunie 1995;

          LEGALITATEA RECHIZITORIULUI se verifică din oficiu de către conducătorul parchetului (art. 264 C. proc. pen.) şi de către instaţnă la prima înfăţişare (art. 300 C. prtoc. pen.) şi pe parcursul judecăţii;


[1] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 105 din 6 martie 1998;

[2] Denumire care a fost schimbată în anul 2004 prin Legea nr. 304 privind organizarea judiciară în Înalta Curte de Casaie şi Justiţie;

[3] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004;

[4] Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Conveniţei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor  fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României,  partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 şi modificată prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995 privind ratificarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 publicată la rândul ei, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 147 din 13 iunie 1995;

[5] La aceste soluiţi am făcut referire în articolul nostru, posibilitatea atacării în justiţe a actului procurorului prin  care se dispune netrimiterea în judecată, publicat în Dreptul nr. 3/2003, p. 176-191;

[7] Legalitatea rechizitoriului se verifică din oficiu de către conducătorul parchetului (art. 264 C. proc. pen.) şi de către instanţă la prima înfăţişare (art. 300 C. prtoc. pen.) şi pe parcursul judecăţii;

[8] În locul persoanei care a suferit o vătămare plângerea poate fi introdusă de oricare din persoanele arătate în art. 222 C. proc. pen;

[9] În mod excepţional, legea admite o astfel de posibilitate în cazul contestării amenzii judiciare aplicate potrivit  art. 198 alin. 1 lit. a) şi b) sau alin. 4 lit. j) C. proc. pen;

[10] Ibidem;

[11] Prin netrimitere în judecată, pentru economie, lucrarea de faă se referă la soluţiile de neîncepere a urmăririi penale, de clasare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s