RÂNDUIALA SLUJBEI SFINŢIRII BISERICII. SEMNIFICAŢIE ŞI RITUAL LITURGIC SACRAMANTAL ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ/ Masterand- Ioan Remus Rasvan

Biserica sau locaşul de închinare, în care credincioşii se adună pentru săvârşirea cultului divin, constituie locul cel mai sfânt pentru ei. Ea este şi rămâne casa lui Dumnezeu în care El este mereu prezent şi în care ei se împărtăşesc cu darurile Duhului Sfânt, revărsate asupra lor prin Sfintele Taine şi prin ierurgiile care se săvârşesc pentru ei de către slujitorii bisericeşti. Dar mai ales biserica este locaşul sfânt în care ei se unesc cu Sfintele şi nemuritoarele Taine ale Mântuitorului Hristos, adică cu Sfântul Său Trup şi Sânge.

În viaţa creştinului ortodox, biserica sau locaşul de închinare are o importanţă cu totul aparte pentru că ea este locul sfânt unde el se mântuieşte şi în care se desfăşoară toate evenimentele cu semnificaţie majoră din viaţa lui religioasă. În Biserică primeşte Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie, aici simte fiorul primelor rugăciuni, în biserică primeşte iertarea păcatelor şi binecuvântarea familiei, de aici pleacă în ultimul său drum şi tot de aici ascultă rugăciunile de mijlocire pentru el. Viaţa religioasă ortodoxă, cu cultul ei atât de frumos, variat şi bogat în idei, nu se poate concepe în afară de biserică.

Cunoscând această însemnătate pe care biserica o are pentru creştini, se cuvine să reflectăm asupra uneia dintre slujbele cele mai însemnate numită slujba sfinţirii bisericii. De asemenea este important să aducem înainte evoluţia acesteia încă din Vechiul Testament, la slujba sfinţirii Templului lui Solomon şi ajungând până în Noul Testament la Biserica lui Hristos.

Târnosirea sau sfinţirea unei biserici este un ritual sfânt şi bogat în semnificaţii spirituale prin care se cere lui Dumnezeu harul Său sfinţitor pentru ca biserica – locaş de închinare – ofrandă a ctitorilor şi binefăcătorilor ei – să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la Sfântul Altar. Ritualul bogat şi plin de semnificaţii duhovniceşti, este inspirat din mai multe evenimente biblice din Vechiul Testament, în special sfinţirea Chivotului (Ieşire 40) şi sfinţirea Templului lui Solomon (III Regi 8; II Cronici 5 – 7).

În Vechiul Testament altarele erau construite din pietre şi stâlpi, iar apoi sfinţite cu untdelemn. Astfel, Avraam a clădit câte un ,,jertfelnic Domnului” atât la stejarul Mamvri, lângă Sichem, cât şi la Betel, unde Domnul i se aratase (Facere 12, 7 şi 8).

Sfințirea lăcașurilor de cult se face printr-o slujbă specială oficiată de către episcop și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir a Sfintei Mese și a pereților bisericii[1]. Această rânduială are rădăcini în practica vechi-testamentară de consacrare a Cortului mărturiei și a Templului, dar amintește de ungerea trupului lui Iisus după coborârea de pe cruce și totodată de revărsarea harului peste Biserică în ziua Cincizecimii. În piciorul Sfintei Mese arhiereul așează în cadrul slujbei de sfințire părticele din moaște de mucenici care se ung cu Sfântul Mir deoarece aceștia s-au unit cu Hristos-Mirul cel Adevărat.

*

*         *

Dintre toate binecuvântările sau consacrările liturgice, prin care sunt introduse în serviciul cultului divin persoane sau lucrări, slujba sfinţirii bisericii este, fără îndoială, cea mai solemnă, mai frumoasă şi în acelaşi timp, una dintre cele mai vechi. Această grandoare a slujbei este generată şi de importanţa covârşitoare pe care o are biserica, în sensul ei de locaş de închinare, în viaţa credincioşilor şi în strădaniile lor pentru trăirea unei vieţi religios-morale cu adevărat creştine şi spre câştigarea mântuirii.

Ca şi multe alte ierurgii din cultul creştin ortodox, sfinţirea bisericii îşi are prototipul în Vechiul Testament, în sfinţirea cortului şi a templului. Chiar primii oameni, în dorul de Dumnezeu şi în intenţia de a intra în comuniune cu El, căutau locuri de închinare şi de aducere a jertfei: ,,Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui[2].

De altfel, obiceiul de a oferi sau închina divinităţii temple, cetăţi întregi, animale ori persoane, era curent şi în antichitatea păgână, unde îmbrăca aproape totdeauna un caracter religios şi oficial, adică trebuia să se conformeze unui ritual bine determinat şi presupunea intervenţia preoţilor (stropiri cu apă purificatoare şi alte ceremonii şi invocări). Altarul pe care ei aduceau jertfele zeilor primea o sfinţire specială.

Plecând de la aceste considerente, unii ar putea vedea în acestea, prototipuri ale ritului creştin, dar textele cele mai vechi şi mai competente contrazic orice supoziţie în acest sens[3]. Adevăratele mărturii cu privire la originea sfinţirii bisericii le găsim în Vechiul Testament, unde stă scris că Dumnezeu a poruncit lui Moise să ridice un locaş sfânt şi El va locui în mijlocul lor: ,,Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor[4]. Ascultând porunca lui Dumnezeu, Moise face cortul şi ungându-l cu untdelemn sfinţit, îl sfinţeşte pe el şi toate lucrurile lui, jertfelnicul şi toate obiectele lui[5].

Tot în Vechiul Legământ aflăm că Solomon a zidit templul din Ierusalim şi l-a sfinţit, sărbătorind împreună cu tot poporul, în adunarea mare, timp de paisprezece zile: ,,Şi a sărbătorit Solomon şi sărbătoarea (Corturilor) în acelaşi timp împreună cu tot Israelul, strângându-se adunare mare de la intrarea Hamatului şi până la râul Egiptului, pentru a fi înaintea Domnului Dumnezeului nostru timp de şapte zile şi alte şapte zile, adică paisprezece zile. În ziua a opta Solomon a dat drumul poporului. Şi au binecuvântat toţi pe rege şi s-au întors la corturile lor, bucurându-se şi veselindu-se cu inima pentru tot binele ce l-a făcut Domnul robului Său David şi poporului Său Israel”[6].

La sfinţirea acestuia regele Solomon a rostit o rugăciune către Dumnezeu, în faţa jertfelnicului, în care a formulat de fapt, pentru prima oară, scopul şi sensul religios al locaşului de rugăciune: „…Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin această casă pe care am zidit-o numelui Tău; dar caută la rugăciunea robului Tău (…) şi sa fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo! (…) să asculţi rugăciunea robului Tău şi a (…) şi sa fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo! (…) să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor!”[7].

O parte din această mare şi frumoasă rugăciune a lui Solomon este citită, ca prima dintre paremiile din slujba ortodoxă a sfinţirii bisericii, iar ideile formulate de Solomon îsi găsesc ecoul

în aproape toate rugăciunile şi imnele din această slujbă. Templul lui Solomon, în care veacuri de-a rândul poporul ales a preamărit pe Dumnezeu – Creatorul şi a nutrit speranţa venirii Mântuitorului, a devenit centrul vieţii religioase a acestui popor şi simbolul unităţii lui naţionale; el a fost cinstit de către Mântuitorul Hristos, Care a fost adus aici la patruzeci de zile după naşterea Sa, ,,ca să-L pună înaintea Domnului”[8], iar când a împlinit doisprezece ani, a mers la Ierusalim, împreună cu dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, după datina sărbătorii. După ce părinţii L-au căutat îngrijoraţi, El le spune: ,,Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu”[9].

Deci templul din Ierusalim, ca loc al prezenţei şi întâlnirii lui Dumnezeu cu poporul Său era o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos. De aceea, Iisus va spune despre legătura dintre templu şi trupul Său: ,,Dărâmaţi acest templu şi îl voi ridica (reface) în trei zile”, referindu-se profetic la moartea şi învierea Sa (Ioan 2, 19, Ioan 2, 21, Marcu 14, 58).

Biserica, numită de Sfântul Gherman al Constantinopolului, cerul pe pământ, casa în care locuieşte şi se preumblă Dumnezeu, este preaslăvită mai presus de templul lui Solomon, ea a fost vestită de profeţi, întemeiată pe temelia apostolilor (Efeseni 2, 20), mărturisită de către martiri şi aşezată pe sfintele moaşte ale acestora, ca pe un tron.

În timpul Patriarhilor Vechiului Testament, altarul era locul arătării sau întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii (Facere 12, 7 -8; I Cronici 6, 49). Moise numeşte altarul ,,Domnul este scăparea mea” (Ieşire 17, 15), iar Iezechiel îl numeşte ,,Masa Domnului” (Iezechiel 41, 22; 44,16). Aşa se numeşte el şi astăzi în biserică.

Sfânta Masă, Altar sau Prestol. De la Altarul lui Avraam pregătit pentru jertfa lui Isac pe

muntele Morea şi până la Altarul Templului din Ierusalim ridicat pentru aducerea jertfelor de împăcare cu Dumnezeu şi Altarul tămâierii de bună mireasmă, toate au fost o preînchipuire a Crucii lui Hristos, Altarul pe care Hristos S-a adus pe Sine jertfă (Numeri 21, 8-9 şi Ioan 3, 14-15).

În Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Masă numită şi Altar sau Prestol se află după catapeteasmă, motiv pentru care întreaga încăpere a sanctuarului poartă numele de Altar. Ea este

locul unde se aduce jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii.

 În timpul Sfintei Liturghii pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă, prin lucrarea Duhului Sfânt şi rugăciunea arhiereului sau preotului slujitor, se prefac în însuşi Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşirea credincioşilor cu ele. Astfel, altarul este este spaţiul lucrării sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, este centrul liturgic unde are loc întâlnirea, comuniunea noastră cea mai plenară cu Hristos prin lucrarea Sfântului Duh, Care preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi le umple pe acestea de prezenţa Sa.

Sfânta Masă simbolizează masa Cinei celei de Taină, mormântul Său, precum şi tronul ceresc pe care S-a aşezat întru slavă Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie, Hristos se află pe Sfânta Masă cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate.

Altarul este sfânt pentru că în el se află Sfânta Masă sau Prestolul pe care se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Ea simbolizează mormântul lui Hristos, iar altarul gropniţa din jurul mormântului. Pe Sfânta Masă se odihneşte Mântuitorul ca Dumnezeu, iar ca om Se jerfeşte. Aşa cum arată Sfântul Simeon ,,această masă este jertfelnicul lui Hristos, scaunul slavei, locaş lui Dumnezeu, mormânt şi odihnă lui Hristos. Masa îl arată pe El îngropat într-însa şi, prin sfinţire şi ungere cu Sfântul Mir, primeşte darul Duhului… Sfântul Prestol asemănându-se lui Hristos care S-a îngropat, închipuie cele ce sunt ale îngropării … . ,,Prin înfricoşătorul jertfelnic, adică prin Sfânta Masă, dumnezeiasca biserică arată pe Stăpânul cerului care este şi ,,Sfânta Sfintelor” şi ne cheamă scaun, locul lui Dumnezeu, odihna, curăţirea, locaş al jertfei celei mari, mormântul lui Hristos şi sălăşluirea slavei Lui”[10]. Ea este aşadar tronul lui Dumnezeu şi masa pe care Mântuitorul a instituit jertfa nesângeroasă a Noului Legământ. ,,Ea este numită şi masă căci într-însa este Iisus Hristos dătătorul de viaţă, desfătare şi pâine, căci întăreşte, şi pahar de vin căci veseleşte, înviază, încălzeşte şi desfată şi preface… Toţi caută la acea masă şi toţi se împărtăşesc după vrednicie. Cine nu se hrăneşte de acolo este mort[11].

Sfânta Masă este situată în mijlocul altarului, având formă pătrată, este zidită din piatră sau marmură şi fixată pe un picior tot din piatră. Sfântul Simeon arată că Sfânta Masă sau Prestolul se aşează pe stâlpi, sau se zideşte un stâlp de piatră în patru muchii şi pe el se aşează Sfânta Masă[12].

,,Sfânta Masă construită din piatră închipuie pe Hristos care este Piatra vieţii şi temelie a noastră şi piatra din capul unghiului; piatra cea de demult, care adunat pe Israil cel de atunci şi a închipuit acest jertfelnic. El ne adapă pe noi, noul Israil, nu cu apă, ci cu izvor de viaţă veşnică, cu Sângele cel viu al Cuvântului”[13]. Ea este înaltă şi luminată ca un scaun al lui Dumnezeu. Ea se aşează în mijlocul tuturor spre vederea şi împărtăşirea celor vrednici[14].

Rugăciunile şi actele arhiereului de la sfinţirea altarului noii biserici exprimă într-o mare varietate de forme prezenţa şi lucrarea sfinţitoare a lui Hristos în mijlocul celor ce cred în El potrivit făgăduinţei Sale: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!” (Matei 28, 20).

În creştinism însă problema sfinţirii bisericilor este intim legată de o altă problemă, cea a existenţei însăşi a locaşurilor de cult, de originile creştinismului, de altarele şi bisericile rezervate exclusiv şi definitiv săvârşirii sfintei şi dumnezeieştii liturghii.

Este cunoscut faptul că, la început, creştinii au folosit, pentru adunările lor liturgice, casele particulare[15], cum era, de pildă, casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Ioan, Marcu, unde se adunau Sfinţii Apostoli şi primii creştini. Unele dintre acestea au devenit, cu timpul, biserici adevărate, fiind destinate exclusiv uzului liturgic. Biserici propriu-zise, în sensul de azi al cuvântului, construite anume de creştini în acest scop, încep să apară din a doua jumătate a secolului al II-lea[16].

Primii creştini se adunau, în casele unora sau altora dintre ei, unde exista o sală spaţioasă. Aceste săli nu erau sfinţite pentru cult, printr-o binecuvântare specială, deoarece ele erau sustrase pentru un timp limitat de la destinaţia lor profană, iar după săvârşirea Sfintei Liturghii reveneau la întrebuinţarea lor obişnuită.

Din secolul al II-lea găsim informaţii despre bisericile din case şi despre cultul din catacombe, la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă dată fiind natura acestor locaşuri de cult din epoca primară a creştinismului, pare destul de puţin probabil ca ele să fi fost sfinţite; de altfel, ne lipsesc cu totul mărturiile istorice care să ateste acest lucru. Din nefericire, principalele documente pe care unii liturgişti le-au invocat adesea pentru a stabili originea apostolică a sfinţirii locaşurilor de cult sunt apocrife.

Pentru epoca în care locaşurile de închinare, destinate exclusiv cultului, încep să primească o binecuvântare specială, trebuie să pornim de la ideea de altar, care, pentru rolul deosebit pe care îl îndeplineşte în săvârşirea Sfintei Liturghii, este partea cea mai importantă a bisericii. La început nu se vorbea de o sfinţire a bisericii ca atare, ci episcopul sfinţea altarul, prin intermediul ungerii cu Sfântul Mir şi prin depunerea moaştelor în sfânta Masă.

Dacă din primele mărturii istorice nu avem dovezi clare despre un rit al sfinţirii bisericii, în secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Hrisostom spune că altarul este sfinţit din ziua în care a primit trupul lui Hristos[17].

Dar primele mărturii istorice despre o ceremonie solemnă a sfinţirii bisericii, ca de altfel în toate aspectele religioase, le aflăm la Eusebiu de Cezareea, care descrie într-un stil emfatic, procesiunile care au avut loc cu prilejul sfinţirii catedralei din Oraşul Tyr, la care el a luat parte personal, în anul 314 şi a sfinţirii bisericii Învierii Domnului de la Ierusalim, săvârşită douăzeci de ani mai târziu în 335[18].

 Descriind împrejurarea solemnă din anul 314, Eusebiu adaugă: ,,credincioşii şi-au unit inimile şi glasurile lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu; iar episcopii au ţinut cuvântări pentru a-I adresa rugăciuni de mulţumire la această solemnitate[19]. Din nefericire autorul insistă foarte puţin asupra formelor precise de care era însoţită această sfinţire. Consemnând apoi sfinţirea de la Ierusalim, Eusebiu menţionează numeroase discursuri rostite de diferiţi episcopi, dar nici de data aceasta, nu ne descrie vreun ritual, deşi acesta trebuie să fi existat[20].

Cinci decenii mai târziu, pe la anii 385, pioasa călătoare Egeria (Aeteria alias Silvia), de oferă informaţii despre sfinţirea basilicii Învierii Domnului, care a avut loc în anul 335, adăugând în plus faţă de istorisirea lui Eusebiu, că sfinţirea a avut loc în ziua Sfintei Cruci. Egeria menţionează că un asemenea prilej îi aduna la cetatea sfântă şi pe anahoreţii retraşi în pustie, care acum părăseau sihăstriile lor şi veneau aici din toate părţile[21].

Cu toate că cele trei menţiuni istorice nu fac nici o aluzie la un ritual special pentru sfinţirea bisericii, este natural să credem că un asemenea ritual trebuie să fi fost în uz, ceea ce dovedesc şi unele documente tot din secolul al IV-lea şi mai ales din secolul al V-lea, documente ce atestă unele părţi constitutive ale slujbei sfinţirii bisericii, părţi care astăzi reprezintă centrul întregii slujbe. Este vorba de aşezarea sfintelor moaşte în Sfânta Masă şi de ungerea cu Sfântul Mir.

În această privinţă Sfântul Simeon  arată că sfintele moaşte se aşează sub Sfânta Masă ,,ca nişte temelii … căci temeliile Bisericii sunt Mucenicii, zidiţi fiind pe temelia Mântuitorului… Astfel, ele se aşează dedesubtul Sfintei Mese, între cei doi stâlpi sau stau spre Răsărit, fiindcă mucenicii sunt stâlpii credinţei, au întărit Biserica cu mărturisirea şi vărsarea sângelui lor şi au urmat Răsăritului celui neînserat al lui Hristos. Moaştele se aşează în biserică căci sunt sfinţite, fiind mădularele lui Hristos, jertfelnice şi ca nişte jertfite pentru El… Ele sunt aşezate în Sfânta Masă căci ei sunt pururea cu darurile împreună cu Hristos Marele Mucenic al Părintelui, avându-i Biserica drept temelii, căci ea s-a întemeiat mai întâi cu sângele lui Hristos şi prin El şi apoi cu a Mucenicilor”[22].

Cât priveşte aşezarea relivelor de sfinţi, avem dovezi că încă din epoca persecuţiilor, adică dinainte de secolul al IV-lea, orice biserică se clădea pe mormântul unui martir, sau se mutau moaştele sub altarul noii biserici, devoţiunea populară provocând cu acest prilej ţinerea unor solemne reuniuni liturgice, la locurile unde odihneau eroii credinţei[23]. De aici s-a tras concluzia că data sărbătorilor multora dintre sfinţi, este la origine data sfinţirii unei biserici cu hramul sfântului respectiv[24].

La început, în virtutea unui principiu strict protector al mormintelor, nu se mutau moaştele martirilor, ci se construiau biserici deasupra lor. Mai târziu însă, numărul bisericilor crescând considerabil, au început a fi dezmembrate sfintele moaşte pentru a se pune măcar câteva părticele sub Sfânta Masă la bisericile nou zidite, sau în Sfântul Antimis. Mărturii istorice în acest sens, avem suficiente, începând din secolele al IV-lea şi al V-lea înainte. Astfel, Teodor Lectorul, descrie aşezarea moaştelor la sfinţirea sanctuarului Sfânta Evfimia ,,έν τή πέτα” din Calcedon, lângă Constantinopol[25].

La sfinţirea bisericii Sfânta Irina din Constantinopol ctitoria lui Justinian, care a avut loc în anul 551, sfintele moaşte au fost purtate de doi patriarhi: Mina de Constantinopol şi Apolinarie al Alexandriei.

Acelaşi lucru trebuie să deducem şi din canonul 83 al sinodului de la Cartagina (401), prin care se hotărăşte ca bisericile despre care se vor aduce că sub ele nu au fost aşezate sfintele moaşte ale martirilor, să fie chiar dărâmate[26]. Mai târziu, Părinţii adunaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic, hotărăsc prin canonul 7, ca la toate bisericile care au fost consacrate fără sfintele moaşte să se pună acestea, pe lângă obişnuita rugăciune[27]. Nerespectarea de către un episcop sau preot a acestei hotărâri atrăgea după sine caterisirea.

O altă parte esenţială a slujbei sfinţirii bisericii, după cum avem menţiuni de la sfârşitul secolului al IV-lea sau începutul celui următor, este ungerea cu Sfântul Mir a Sfintei Mese şi a altarului. În Biserica Ortodoxă, înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii, altarul însuşi trebuie să fie sfinţit, încât să fie vrednic de a primi pe el trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prima atestare documentară despre ungerea altarului cu Sfântul Mir o aflăm în ,,Testamentum Domini” (sfârşitul secolului al IV-lea- începutul secolului al V-lea): ,,Oleum… tribuit altaribus unctionem, ut portent sacrificium nostrum[28]. Aproximativ în aceeaşi vreme, ritualul este atestat şi de Dionisie Pseudoareopagitul , în lucrarea sa Despre ierarhia bisericească unde autorul se ocupă mai mult de explicarea decât de descrierea ritualului[29].

 Rânduiala de azi a sfinţirii bisericii:

  1. 1.      Rânduiala pentru temelia Bisericii.

Înainte de a trece la descrierea rânduielii de azi a slujbei propriu-zise a sfinţirii bisericii, menţionăm că, odată cu aceasta, s-a format şi un ritual sau ceremonial special pentru momentul punerii temeliei bisericii, consemnat de cei mai vechi codici, de diferitele manuscrise şi de mineile bisericii şi de rânduieli mai noi. Toţi autorii şi toate ediţiile împart acest ritual în două părţi:

  1. Rânduiala pentru binecuvântarea temeliei;
  2. Înfingerea unei cruci în locul unde va fi altarul bisericii respective. Rânduiala este destul de dezvoltată încât spaţiul nu ne permite să facem şi o descriere a ei.
  3. Rânduiala slujbei sfinţirii Bisericii. Prin mulţimea ceremoniilor, prin numărul mare de psalmi din Vechiul sau Noul Testament, care se citesc, prin mulţimea invocărilor şi a doxologiilor în cinstea Sfintei Treimi, prin frumuseţea rugăciunilor şi prin profunzimea simbolismului fiecărei mişcări, precum şi prin aspectul deosebit de solemn pe care îl îmbracă, slujba sfinţirii Bisericii este una dintre cele mai frumoase slujbe ortodoxe.

Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română ca şi în celelalte Biserici Ortodoxe, întreg ansamblul de ritualuri se săvârşeşte într-o singură zi liturgică, momentele principale având loc între utrenie şi Sfânta Liturghie.

Săvârşitorul este episcopul eparhiot, sau în cazul cu totul excepţionale un cleric delegat al acesteia, de la centrul eparhial, vicar, consilier, inspector, protopop[30], etc.

Întrucât în linii generale rânduiala este aceeaşi în ediţiile mai noi şi mai vechi ne vom strădui să scoatem în relief doar micile nepotriviri care au intervenit între ele.

Ansamblul întregului ceremonial îl putem divide în mai multe secţiuni: pregătirea sfintelor moaşte, sfinţirea mică a apei, ritualul înconjurării bisericii şi transferarea sfintelor moaşte, pregătirea, fixarea şi spălarea sfintei mese, aşezarea chipurilor celor patru evanghelişti, acoperirea sfintei mese urmată de Sfânta Liturghie.

Pentru sfinţire sunt necesare Sfintele Moaşte, Sfântul Mir, îmbrăcămintea pentru Sfânta Masă, o cămaşă specială pentru arhiereu, aromate (ceară, tămâie, smirnă, aloe, saciz, etc.) şi ustensile pentru prepararea lor.

Rânduiala începe astfel: în ziua în care precede sfinţirea, seara la vecernie se aşează trei părticele din moaştele unui sfânt, pe sfântul disc, se aşează steluţa peste ele, se acoperă cu un procovăţ şi sunt aduse de arhiereu, însoţit de sobor, cântând tropare, într-o biserică vecină (dacă există); dacă nu, se aşează pe o masă în faţa icoanei Mântuitorului, în Biserica noua ce urmează a fi sfinţită[31].

În această Biserică se face vecernie şi priveghere, slujbă care în vechime era mai completă[32]. La vecernie se citesc paremiile înnoirii[33], iar restul slujbei combină cântările hramului.

A doua zi după utrenie începe rânduiala propriu-zisă a sfinţirii în biserica nouă cu sfinţirea mică a apei, din care arhiereul stropeşte altarul, precum şi toate vasele noi, biserica şi îmbrăcămintea pentru sfântul prestol.

Începe rânduiala pregătirii Sfintei Mese care, după cum afirma Nicolae Cabasila, constituie altarul de jertfă şi începutul oricărei rânduieli bisericeşti, fie că este vorba de sfânta împărtaşanie, de ungerea cu Sfântul Mir, de preoţie sau chiar de baia cea curăţitoare a botezului[34]. Se ridică piatra Sfintei Mese de pe stâlp, se acoperă stâpul cu hârtie şi aducându-se mastix, se umple de jur împrejur, pentru a curge aromatele topite când vor fi turnate, la timpul potrivit.

Dacă sfintele moaşte au fost aduse într-o biserică vecină, arhiereul şi preoţii merg acolo pentru a le aduce; în caz contrar, ies din biserica nouă şi fac înconjurarea bisericii[35]. Dacă merg la biserica veche arhiererul se îmbracă în veşmintele sale, citeşte două rugăciuni: ,,Doamne Dumnezeul nostru, Care eşti credincios întru cuvintele Tale...” şi ,,Doamne Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Prea Sfintei Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu”, după care cădeşte, apoi rdică discul cu sfintele moaşte în dreptul frunţii şi pleacă spre biserica cea nouă, mergându-i înainte preoţii cu Evanghelia şi crucea, precum şi credincioşii în procesiune. În acest timp se cântă troparele: ,,Sfinţilor mucenici…” şi ,,Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule…”, arătându-se prin aceasta că sfinţii sunt totdeauna cu noi, precum este şi Hristos. Şi precum darul ni s-a dat nouă de Mântuitorul prin Apostoli şi prin urmaşii lor, aşa se transmite darul prin bisericile vechi, celor noi[36]. Aceste rugăciuni se citesc şi în cazul în care moaştele sunt la biserica nouă, urmând umediat ritualul încojurării bisericii de trei ori[37].

După prima şi a doua înconjurare se citeşte Apostolul şi apoi cele două rugăciuni atribuite patriarhului Calist, din secolele XIV-XV: la prima înconjurare, Apostolul din Epistola către Evrei 2, 11-18; Evanghelia de la Matei 16, 13-20 şi rugăciunea ,,Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai făcut zidirea prin cuvântul Tău…”; după a doua înconjurare, Apostolul de la Evrei 9, 1-7 şi Evanghelia de la Luca, 10, 38-42; 11, 27-28, urmate de rugăciunea lui Calist, ,,Cuvinte şi Fiule, Unule născut…[38]. Terminându-se şi a treia înconjurare, arhiererul citeşte, în faţa uşii bisericii, rugăciunea, ,,Dumnezeule şi Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos…”, apoi o altă rugăciune, după care se cântă troparul glas VI: ,,ridicaţi porţile voastre… ca să intre Împăratul slavei”! Cineva din interiorul bisericii întreabă: ,,Cine este acesta, Împăratul slavei”? Arhiereul răspunde: ,,Domnul Cel tare şi puternic…” (de trei ori). Însemnând uşa de trei ori cu Sfântul disc, aceasta se deschide, intră toţi înăuntru, iar arhiereul aşează moaştele în altar, într-o cutie vrednică de măreţia lor.

Citind arhiereul două rugăciuni, se aduc aromatele, care simbolizează miresmele aduse pentru ungerea Mântuitorului înainte de îngropare, iar prin proprietatea lor de a se lipi închipuiesc dragostea şi unirea lui Hristos cu noi pentrtu totdeauna[39].

Arhiererul ia sfintele moaşte, le aşează între cei doi stâlpi din partea de răsărit, pentru că martirii sunt stâlpii credinţei, au întărit biserica cu mărturisirea şi cu vărsarea sângelui lor şi au urmat Răsăritul celui neînserat[40]; toarnă Sfântul Mir peste ele, zicând: ,,Veşnică pomenire ctitorilor locaşului acestuia”.

Sfintele moaşte, aşezate sub Sfânta Masă, arată că Biserica are la temelie mai întâi jertfa Domnului Iisus Hristos, apoi jertfa sfinţilor şi a martirilor care au urmat căile Lui şi care ne cheamă şi pe noi, să ne dăruim toată viaţa lui Hristos, Bisericii şi binelui semenilor noştri.

Se aşează masa pe stâlp, citindu-se psamul CXLIV şi se rad materile care au curs. În acest moment i se aduce arhiereului o cămaşă, cu care se îmbracă peste veşminte, menită să le ocotească şi închipuind giulgiul Mântuitorului de la îngropare; în acelaşi scop, se încinge cu trei basmale, spre închipuirea Sfintei Treimi, apoi se leagă la mâini cu câte trei batiste, tot în numele Sfintei Treimi, iar toate încingerile simbolizează cele nouă cete îngereşti, care propovăduiesc întrei Sfânta Treime[41].

Şi ieşind în faţa uşilor împărăteşti, arhiereul rosteşte, stând în genunchi, rugăciunea principală a sfinţirii bisericii: ,,Dumnezeule Cel fără de început şi veşnic…”, prin care se roagă lui Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt ca să sfinţească biserica aceasta şi să o umple de lumina cea veşnică a dumnezeirii, s-o aleagă locaş şi scaun slavei Sale, să o împodobească cu darurile Sale cele dumnezeieşti şi mai presus de lume…, să o facă pe ea liman celor înviforaţi, vindecare celor pătimitori, scăpare bolnavilor, gonire diavolilor, etc.

Începe ritualul spălării şi acoperirii sfintei mese, care de acum înainte închipuie pe Hristos, piatra vieţii şi piatra cea din capul unghiului. În timp ce arhiereul şi clericii coliturghisitori o spală cu apă caldă şi cu săpun şi o şterg, se citeşte psalmul LXXXIII: ,,Cât sunt de iubite locaşurile Tale, Doamne…”, pentru că Masa s-a făcut sălăşluire lui Dumnezeu şi locaş Slavei Lui[42]. Arhiereul ia un vas cu vin amestecat cu aghiazmă şi apă de trandafir şi turnând pe sfânta masă, de trei ori, zice: ,,Stropi-mă-vei cu isop…” şi şterge Masa cu patru prosoape, citind partea a doua a psalmului 50.

Urmează acum unul din momentele esenţiale ale ritului sfinţirii şi anume ungerea cu Sfântul Mir a mesei, rânduială, care conferă Sfintei Mese toată puterea sfinţitoare şi o face izvor de sfinţenie şi altar vrednic de a aduce pe jertfa cea fără de sânge a Domnului nostru Iisus Hristos. În timp ce toarnă Mir de trei ori, arhiereul zice: ,,Aliluia!” ca şi la botez, când se toarnă untdelemnul binecuvântat în apa sfinţită.

În Biserica primară, atât ritualul ungerii cu Sfântul Mir, cât şi al stropirii cu aghiazmă se săvârşeau numai în altar. Această parte a bisericii, odată sfinţită, întregul edificiu era socotit ca fiind sfinţit în întregimea lui. Mai târziu, în dorinţa de a reda mai semnificativă ceremonia sfinţirii şi de a manifesta mai limpede apartenenţa la Dumnezeu a tuturor celorlalte părţi ale bisericii (naos, pronaos, pridvor), s-a ajuns până astăzi la extinderea riturilor sfinţirii la întreaga biserică.

Mirul turnat se întinde pe întreaga suprafaţă a sfintei mese, în timp ce se citeşte psalmul CXXXII: ,,Iată acum ce este bun…”, simbolizând darurile Sfântului Duh care lucrează prin ea.

Slujba continuă cu fixarea chipurilor celor patru Evanghelişti, la cele patru colţuri ale Sfintei Mese, ritual menţionat şi de Sfântul Simeon al Tesalonicului, dar într-un mod laconic[43]. Se aşează la colţurile din faţă (cele dinspre apus), la dreapta chipului Sfântului Ioan, la stânga Sfântul Evanghelist Matei, iar la celelalte două colţuri, Sfinţii Evanghelişti Luca şi Marcu[44], apoi se lipesc cu aromatele amestecate. Peste acestea se aşează un acoperământ numit katasarchion, se leagă cu sfori, citindu-se psalmul CXXXI: ,,Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţele lui…”, apoi un alt acoperământ, numit endition, citindu-se psalmul XCII: ,,Domnul a împărăţit…”.

Prin aceasta se arată că Biserica, simbolizată prin Sfânta Masă, s-a adunat din cele patru margini ale lumii şi s-a zidit prin propovăduirea Evangheliei care a odrăslit cu darul Duhului Sfânta[45].

Peste aceste chipuri ale Evangheliştilor se aşează prima îmbrăcăminte sau cămaşa ţesută din in, care simbolizează giulgiul cu care s-a înfăşurat dumnezeiescul trup al Celui ce a murit pentru noi. Apoi se aşează a doua îmbrăcăminte a Sfintei Mese care fiind de culoare mai luminoasă simbolizează slava lui Dumnezeu, căci Sfânta Masă fiind mormânt şi scaun al lui Dumnezeu, prima înlocuieşte giulgiul, iar a doua hainele Mântuitorului care au strălucit ca lumina pe Muntele Taborului, iar poalele Lui a vindecat pe bolnavi.

Peste aceste îmbrăcăminte se aşează pe Sfânta Masă – antimisul, spre arătarea slavei şi Învierii Domnului, iar peste acestea, Sfânta Evanghelie, care Îl întruchipează pe Iisus cel propovăduit până la marginile lumii.

Antimenison-ul sau antimisul înlocuieşte altarul[46], acesta este înţelesul etimologic al cuvântului şi aminteşte altarele portative, cunoscute se pare încă din sec. al IV-lea. Este o năframă sau o bucată de in, ori mătase, pe care este imprimată, scena ,,punerii în mormânt” a Mântuitorului Iisus Hristos.

Într-un săculeţ special pregătit, în partea superioară sunt cusute moaşte ale unui sfânt, pentru ca pe ele să se poată săvârşi Sfânta Liturghie şi în alte locuri decât pe Sfânta Masă. Peste ea stă împăturit în permanenţă Sfânta Evanghelie.

Ca şi Sfânta Masă, Sfântul antimis simbolizează mormântul Mântuitorului. Mai simbolizează şi mahrama care a fost pe faţa Mântuitorului. El aminteşte şi de faptul că Sfânta Euharistie îşi are începutul în Cina cea de Taină, că la împărtăşire sunt chemaţi toţi credincioşii[47].

În acest moment, dacă arhiererul are de sfinţit antimise, le aşează unul peste altul, pe Sfânta Masă, însemnându-le cu Mir, în trei locuri, unde se pun părticele din sfintele moaşte, zicând: ,,Aliluia!” Peste acestea pune antimisul bisericii şi Evanghelia.

Arhiererul cădeşte biserica, apoi mergându-i înainte un preot cu cădelniţa şi altul cu un vas de agheazmă, din care stropeşte pereţii, ia Sfântul Mir şi însemnează pereţii în chipul Sfintei Cruci, rostind: ,, Se sfinţeşte biserica aceasta, prin stropirea cu apă sfinţită şi ungerea cu Sfântul Mir, în numele Tatălui…” (începe din altar, apoi la uşa bisericii, la străni, şi la uşa altarului[48].

În timpul săvârşirii Sfintei Liturghii el se deschide de către preot ori arhiereu, într-un moment special şi anume la rostirea ecteniei, conform unui tipic bine stabilit.

La fiecare cerere rostită, se desface câte o parte, după cum urmează: ,,Rugaţi-vă pentru cei chemaţi Domnului” (se desface partea dinspre miazănoapte, ,,cei credincioşi pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii”; se desface partea dinspre miazăzi, ,,să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului”; se desface partea dinspre Apus ,,să le descopere lor Evanghelia dreptăţii”; se desface partea dinspre Răsărit[49]) şi abia mai apoi se aduc sfintele vase, respectiv potirul şi discul.

Desfacerea Sfântului antimis în timpul ecteniei pentru catehumeni închipuie ,,săparea sau pregătirea mormântului de piatră pe care Iosif Arimateianul îl făcuse pentru sine, dar pe care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului, ca unul ce era un catehumen sau ucenic nedesăvârşit al Acestuia[50].

Strângerea miridelor de peste sfântul antimis cu buretele, la cuvintele: ,,Să-i unească pe dânşii (pe catehumeni) cu Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică” simbolizează unirea catehumenilor cu Biserica, unire pentru care ne rugăm în timpul acestei ectenii; semnul sfintei cruci, făcut de preot deasupra antimisului, la ecfonisul: ,,Ca şi aceştia…”, este o pecetluire sau o binecuvântare a mormântului. Iată de ce Părintele Dumitru Stăniloae subliniază importanţa covârşitoare a slujbei târnorsirii sau a sfinţirii Bisericii numind-o ,,Cerul pe pământ…” tocmai pentru că ne uneşte pe noi credincioşii cu cele mai înalte.

Antimisele au ca prototip cortul mărturiei: ,,însă puterea lor este mai mare decât a cortului, căci pâinea cea vie şi cerească pe aceasta se slujeşte[51]. Aceste antimise se dau, după cum spune Sfântul Simeon cu ştirea arhiererului, unde este trebuinţă şi unde nu este biserică, ca să se săvârşească Sfânta Liturghie pe ele. Ele merită acelaşi respect ca şi Sfânta Masă, vând în ele moaşte de sfinţi şi fiind sfinţite de arhiereru.

De aceea fiecare din antimise sunt Sfânta Masă şi pline de Slava lui Dumnezeu şi urmează a nu se pune oricum, în orice casă se va întâmpla şi nu se cade a se atinge mireni de ele, căci sunt făcute pentru Sfânta Liturghie, iar Liturghie fără preot nu se face[52]. Astăzi fiecare Biserică are antimisul el.

Pe Sfânta Masă deasupra antimisului se află Sfânta Evanghelie care închipuie pe Hristos – cuvântul lui Dumnezeu cel propovăduit. De asemenea pe Sfânta Masă ca şi în spatele ei, găsim Sfânta Cruce, semnul mântuirii noastre prin jertfa lui Hristos. Sfântul Simeon arată că Sfânta Cruce este alcătuită din patru braţe pentru că ,,cel ce S-a răstignit pe ea, cele de sus şi cele de jos şi toate câte se văd, Le-a făcut şi le cuprinde. Cele de sus cu cele de jos Le-a unit, coborându-Se de sus şi de jos înălţându-Se, marginile lumii Le-a chemat, iar cu înălţimea dumnezeirii şi cu smerenia Trupului pe toate Le-a dobândit; cu înălţimea Slavei, cu multă sărăcie şi smerenie, şi cu marea milă şi dragoste ne-a zidit din nou, ne-a ridicat din Iad, şi în loc de pământeşti ne-a fpcut cereşti[53].

Pe lângă aceasta crucea mai simbolizează şi Sfânta Treime. Braţul vertical al crucii închipuie pe Părintele cel Înalt Care poartă grijă de noi cei de pe pământ, iar braţele orizontale, pe Fiul şi pe Duhul căci prin aceste braţe ca prin nişte mâini, ne-a zidit pe noi din nou, aşa cum zice şi psalmistul David: ,,Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit[54].

Sfeşnicile, candelele şi lumânările folosite în Biserică foarte de timpuriu simbolizează curăţia sufletească, jertfa şi smerenia credincioşilor ca şi stelele de pe tăria cerului sau rugul cel nears[55].

Luminile sunt în Biserică asemenea stelelor pe cerul văzut arătând tăria cerului şi planetele…, altele sunt în chipul stâlpului de foc celui de demult, altele în chipul rugului iar altele în chipul carului pe care s-a înălţat Ilie. Sfeşnicele cu trei lumini, cum sunt tricherele simbolizează Treimea, cele cu şapte numărul darului Duhului Sfânt, iar cele cu doisprezece lumini ceata apostolilor în miljlocul cărora stă o lumină mai înaltă care închipuie lumina cea mare a lui Hristos. Sfeşnicul cu două lumini simbolizează cele două firi ale lui Hristos[56]. Iar cele cu o lumină – Biserica, Treimea care este una, sau pe vreunul din sfinţi.

Candela închipuie Biserica şi pe Dumnezeu care prin lumină dă tuturor milă şi luminare. Candela înseamnă dumnezeiasca lumină, care prin untdelemn arată mila lui Dumnezeu, care se dă prin Biserică, iar lumina, înseamnă luminarea cea de sus, care se dă la lumina cea desăvârşită şi prin Hristos Cel ce este lumina Care S-a dat pentru noi.

Tămâia care se arde în cădelniţă închipuie pe Duhul Sfânt şi mireasma darurilor Sale. Împreună cu untdelemnul şi cu ceara lumânărilor ea constituie unul din darurile credincioşilor şi din jertfa lor. Untdelemnul închipuie mila lui Dumnezeu, ceara – prinosul desăvârşit de jertfă, iar tămâia – dragostea dumnezeiască şi buna mireasmă a Duhului care se dă tuturor. Focul din cădelniţă simbolizează pe Dumnezeu Care este foc mistuitor[57].

După aceea arhiereul să slavă Sfintei Treimi şi rosteşte două rugăciuni de mulţumire, pentru toate darurile împărtăşite oamenilor. Rânduiala se încheie cu citirea unui Apostol (Evrei, 3, 4-8) şi a Evangheliei înnoirii (Ioan 10, 22-30), după care arhiereul aprinde o candelă nouă deasupra Sfintei Mese. Acum arhiereul se dezbracă de cămaşa de deasupra veşmintelor, se aprind lumânări şi se face polihroniu.

La Sfânta Liturghie se citeşte Apostolul de la Evrei 3, 1-4 şi Evanghelia de la Ioan 10, 22-30.

După cum reiese din ediţia de la Bucureşti, 1927, la sfârşitul liturghiei se poate înconjura biserica o dată, stropindu-se cu aghiazmă. Toate ediţiile indică săvârşirea Sfintei Liturghii, timp de şapte zile consecutiv, în biserica nou-sfinţită.

Dat fiind micile nepotriviri dintre diferitele ediţii şi autori, care oferă rânduiala slujbei sfinţirii bisericii, considerăm că cea mai bună ediţie rămâne cea tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod în anul 1915, care mai poate fi totuşi îmbunătăţită ca stil şi limbă, mai ales în redactarea indicaţiilor de tipic.

Când slujba sfinţirii bisericii este săvârşită de un delegat al episcopului, acesta vine cu antimis sfinţit, urmând ca aici să facă o rânduială specială, constând din sfinţirea mică a apei, pregătirea Sfintei Mese şi stropirea bisericii cu aghiazmă, fără a aşeza sfintele moaşte[58].

În cazul resfinţirii bisericii, după anumite reparaţii sau profanare, slujba urmează aceeaşi rânduială, cu deosebirea că nu se mai depun sfintele moaşte sub masă, pe care le are de la prima sfinţire.

După sfinţire biserica devine pe de o parte casa lui Dumnezeu, loc sfânt, cer pământesc, în care locuieşte Dumnezeu cel mai presus de ceruri, altarul pe care va aduce în mod tainic jertfa cea de viaţă făcătoare, iar pe de altă parte devine dragoste şi pietate ,,aceia vor lua cunună de la Dumnezeu şi vor deveni moştenitori ai împărăţiei Lui”.

Sfântul Simeon nu aminteşte în mod expres de pictură şi de simbolismul ei, dar vorbeşte de podoaba bisericii şi de frumuseţea pe care trebuie să o aibă toate lucrurile sfinte din lăuntrul ei[59]. Din prezentarea celor mai sus amintite în cadrul sfinţirii Bisericii reiese faptul că aceasta, Mireasa lui Hristos nu este o simplă clădire ca toate celelalte, ci casa lui Dumnezeu, locaş sfânt de rugăciune şi de împărtăşire a darurilor Duhului Sfânt. Aşa cum arată Sfântul Simeon al Tesalonicului, ,,în biserică lucrează puteri dumnezeieşti, arătări de îngeri şi de sfinţi, se fac minuni, se împlinesc cereri şi se dăruiesc tămăduiri. Iar cele neînsufleţite, ce se află în acele biserici: apă, pietre, stâlpi, veşminte, etc., fac minuni nu de la sine, pentru că nu pot – fiind zidiri neînsufleţite ale lui Dumnezeu şi neavând nimic de la sine, ci acestea le lucrează cu darul lui Dumnezeu pentru a ne sfinţi. Deci, unde este numirea şi chemarea Sfintei Treimi, a unui Dumnezeu adevărat, Care a făcut toate, sunt sfinte toate, lucrează şi tămăduiesc cu darul[60].

Acest caracter de sfinţenie îl dobândeşte nu numai prin lucrurile şi lucrările sfinte din ea, ci şi prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei, prin mâna arhiereului care săvârşeşte târnosirea sau sfinţirea ei. În această privinţă, Sfântul Simeon arată că, chiar dacă ,,biserica este alcătuită din lucruri neînsufleţite, are în ea darul cel mai presus de lume, căci se sfinţeşte prin rugăciunile de taină ale arhiererului, şi se unge cu dumnezeiescul Mir, devenind locaş al lui Dumnezeu. De aceea se cade a cinsti tot lucrul cel sfinţit cu numele lui Dumnezeu: vase de lut, pietre, lemne şi celelalte, căci toate sunt sfinţite cu dumnezeiescul nume, fiind pline da dar, şi dătătoare de sfinţenie”[61].

Biserica este şi rămâne ,,casa de lucruri dumnezeieşti, liman şi doctorie sufletelor, mijlocitoare rugăciunilor către Dumnezeu şi organ al Tainelor Lui[62].

De aceea noi credincioşii ,,intrăm în dumnezeiasca Biserică ca în rai sau ca în cer şi ne suim către lumină şi ne apropiem de scaunul Domnului. Căci mergem către Răsărit şi către altar şi ne răpim cu dumnezeieştile cuvinte şi cântări ca şi cu nişte nori, în văzduh, în Biserica cea mai dinăuntru, întru întâmpinarea Domnului Care ne-a ridicat pe noi suindu-Se la cer şi gătindu-ne nouă cale ca pururea să fim cu El[63].

Aşadar când mergem la Biserică împreună cu miresmele şi cu celelalte scumpe se cuvine să-i aducem Lui: suflete şi trupuri curate şi bine mirositoare, de vreme ce noi suntem Biserica lui Dumnezeu[64].

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE 

  1. 1.  Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.
    1. 2.  Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilia a XX-a la Epistola a II-a către Corinteni, Migne, P.G., t. LXI, col. 540;
    2. 3.  Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I., Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştine”2, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.

Literatură secundară:

Pargoir, J., L̒ Eglise byzantine de 527 à 847, Paris.

Salaville, S., Cérémonial de la conservation d̒un église selon le rite byzantine, Romae, 1937;

Necula, Nicolae, D., Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică al Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV), în Glasul Bisericii, anul XLII, Nr. 9-12, 1983;

Duchesne, L., Origines du culte chrétien, Paris, 1925;

Pargoir, P., L̒ Eglise byzantine de 527 à 847, Paris;

Teodor Lectorul, Istoria bisericească, II, 62, P.G., LXXXVI, col. 213;

Milaş, Nicodim, Canoanele BisericiiOrtodoxe, vol. II, Arad, 1931; 

***, Testamentum Domini, Ed. Rahmani, Moguntiae, 1899;

Eusebiu de Cezareea, Despre Ierarhia bisericească, cap. IV, 12, P.G.; 

Şaguna, Andrei, Mitropolitul, Compendiu de Drept canonic, ed. a II-a, Sibiu, 1913;

Mitrofaniovici, Vasile, Liturgica Bisericii Ortodoxe, ed. a II-a, 1929;

Typiconul grecesc, Constantinopole, 1886;

Ştefănescu, I., D., Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964;

Diaconescu, M., Prelegeri din estetica Ortodoxiei, vol. II, Ipostazele artei, Edit. Proto-franco, Galaţi, 1996;

Procopovici, P., Ritualistica, Oradea, 1936;

Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995.

Răsvan, Ioan, Remus, Broderiile de stil bizantin şi moldovenesc, din sec. XIV-XV, în lumina Sfintei Liturghii, Edit. Techno-Media, Sibiu, 2010;

Moisiu, Al., Biserica – locaş de închinare, în M.A., XVII, 1972, nr. 5-6;

Mihai Gh. Radu, Slujba sfinţirii bisericii în ritul liturgic ortodox, în S.T., XXVII, Nr. 7-8, Septembrie-Octombrie, Bucureşti, 1975;


[1] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I., Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştine”2, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 163; Pentru ce se unge Biserica cu Sfântul Mir şi se cântă Aliluia?: ,,După aceea săvârşeşte târnosirea cu ungerea Sfântului Mir şi se cântă Aliluia, adică arată cea dintâi şi cea de-a doua venire a Lui, precum am zis, şi venirea cea de-a pururea către noi a Duhului. Biserica cântă adesea Aliluia şi mai cu seamă la Dumnezeieştile Taine şi înaintea Dumnezeieştii Evanghelii, ca şi cum S-ar arăta Domnul prin Aliluia. Deci arhiereul face trei Cruci cu Sfântul Mir pe Sfânta Masă: la mijloc şi de-amândouă părţile, prin aceste trei cruci se unge Masa. Căci Mir vărsat este Numele lui Hristos Dumnezeul nostru, şi Masa care-L arată pe El îngropat într-însa, cu Mir se unge şi toate se fac Mir…”;

[2] Fc. 4, 4;

[3] Al. Moisiu, Biserica – locaş de închinare, în M.A., XVII, 1972, nr. 5-6, p. 413;

[4] Ieş. 25, 8;

[5] Numerii 7, 1;

[6] III Regi, 8, 65-66;

[7] III Rg. 8, 27-30;

[8] Lc. 2, 22;

[9] Ibidem, 2, 49;

[10]Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. III, pp. 121-122 şi 128;

[11] Ibidem, cap. 132;

[12] Ibidem, cap. 10, p. 120;

[13] Ibidem, cap. 107, p. 112;

[14] Ibidem, p. 254;

[15] Fapte 2, 16;

[16]Ene Branişte, Curs de liturgică generală (dactilografiat) fasc. II, p. 149, apud. Mihai Gh. Radu, Slujba sfinţirii bisericii în ritul liturgic ortodox, în S.T., XXVII, Nr. 7-8, Septembrie-Octombrie, 1975, Bucureşti, p. 585;

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XX-a la Epistola a II-a către Corinteni, Migne, P.G., t. LXI, col. 540;

[18] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, liber X, c. 3, P.G., XX, col. 484;

[19]Ibidem;

[20] Ibidem;

[21] S. Salaville, Cérémonial de la conservation d̒un église selon le rite byzantine, Romae, 1937, p. 6;

[22] Sfântul Simeon al Tesalonicului, p. 253, apud. Nicolae D. Necula, Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică al Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV), în Glasul Bisericii, anul XLII, Nr. 9-12, 1983, pp. 644-645;

[23] L. Duchesne, Origines du culte chrétien, Paris, 1925, p. 420;

[24] J. Pargoir, L̒ Eglise byzantine de 527 à 847, Paris, p. 118;

[25] Teodor Lectorul, Istoria bisericească, II, 62, P.G., LXXXVI, col. 213;

[26] Nicodim Milaş, Canoanele BisericiiOrtodoxe, vol. II, Arad, 1931, p. 247; 

[27] Ibidem, vol . I, Ed. cit. p. 503;

[28] ***, Testamentum Domini, Ed. Rahmani, Moguntiae, 1899, p. 156;

[29] Eusebiu de Cezareea, Despre Ierarhia bisericească, cap. IV, 12, P.G.;

[30] Mitropolitul Andrei Şaguna, Compendiu de Drept canonic, ed. a II-a, Sibiu, 1913, pp. 189-190;

[31] Vasile Mitrofaniovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe, ed. a II-a, 1929, p. 166;

[32] Typiconul grecesc, Constantinopole, 1886, p. 429 – specifică pentru seara doar slujba vecerniei, iar a doua zi dimineaţa utrenia;

[33] După ediţia din 1927 p. 13 prima paremie este citită de arhiereu;

[34] Nicolae Cabasila, op. cit, p. 123;

[35] V. Mitrofanovici, op. cit., p. 869, indică transferarea moaştelor după terminarea pregătirii Prestolului;

[36]Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat…, p. 132;

[37] Al. Maltzew, op. cit. p. 149, indică acum stropirea cu agheasmă şi ungerea cu mir a pereţilor exteriori;

[38] Aceste două rugăciuni sunt date în toate rânduielile, dar în momente diferite. Astfel, Typiconul de Constantinopole, p. 430, le plasează imediat după Utrenie, numindu-le rugăciuni premergătoare. J. Goar, cum era şi firesc, le-a tipărit separat, înainte de rânduială, pp. 653-655, pentru că nu aparţin epocii documentelor folosite de el;

[39] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit. cap. 105, p. 111;

[40] Ibidem, cap. 126, p. 119; 

[41] Ibidem, cap. 103, p. 111; 

[42] Ibidem, cap. 107, p. 112;

[43] Ibidem, cap. 109, pp. 112-113;

[44] Aşezarea chipurilor celor patru Evanghelişti nu este uniformă peste tot;

[45] Sf. Simeon al Tesalonicului, Despre Biserică, cap. 112 şi 133, trad. op. cit., p. 113 şi 123;

[46] I. D. Ştefănescu, Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 488; 

[47] M. Diaconescu, Prelegeri din estetica Ortodoxiei, vol. II, Ipostazele artei, Edit. Proto-franco, Galaţi, 1996, p. 300;

[48] P. Procopovici, Ritualistica, Oradea, 1936, p. 147;

[49] Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 196; 

[50] Mt. 27, 60;

[51] Sfântul Simeon al Tesalonicului, p. 253, apud.Nicolae D. Necula, Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică al Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV), în Glasul Bisericii…, pp. 644-645;

[52] Ibidem, cap. 108, 112, 126, 127, p. 112, 113, 119, 120-123;

[53] Ibidem;

[54] Ibidem, cap. 133, p. 123;

[55] ,,Lumânarea cea adusă şi aprinsă arată curăţia noastră pe care se cuvine să o avem şi însemnează jertfa cea fără prihană, plecăciunea şi smerenia noastră şi fiindcă ceara este adusă din flori înseamnă darul Duhului Sfânt pe care îl luăm, iar cum ceara este culeasă aproape din toate florile ea simbolizează jertfa care Se aduce de către toţi şi prinosul nostru desăvârşit”, Ibidem, cap. 34, p. 124;

[56] Ioan Remus Răsvan, Broderiile de stil bizantin şi moldovenesc, din sec. XIV-XV, în lumina Sfintei Liturghii, Edit. Techno-Media, Sibiu, p. 27;

[57] Ibidem;

[58] P. Procopovici, Ritualistica…, p. 147;

[59],,Biserica este frumoasă pentru că Cel care a venit la noi, cu frumuseţea ca unul fără prihană, este frumos şi Mire, iar Biserica cea nuntită Lui, este frumoasă ca o neîntinată … Întărirea, bunăcuviinţa şi frumuseţea pardoselii arată frumuseţea, curăţia şi cuviinţa sfinţilor şi a Raiului, căci dumnezeiasca biserică închipuie raiul. Podoaba Bisericii înseamnă frumuseţea zidirii, candelele, stelele, iar forma rotundă a Bisericii, tăria cerului”, Sf. Simeon, cap. 140, p. 125-126;

[60] Ibidem;

[61] Ididem, Despre Sfânta Biserică…, cap. 129, p. 121;

[62] Ibidem, cap. 120, p. 116;

[63] Ibidem, cap. 155, p. 129;

[64]Ibidem, cap. 141, p. 126;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s