Rânduiala tunderii în monahism potrivit Scrierilor Sf. Dionisie Areopagul şi Simeon al Tesalonicului- Masterand Ioan Remus Rasvan

Rânduiala tunderii în monahism potrivit Scrierilor Sf. Dionisie Areopagul şi Simeon al Tesalonicului

 

 

Documentele istorice arată că în aşezămintele egiptene ale Sfântului Pahomie (292-346) existau deja anumite reguli de primire în mănăstire, dar nu ştim prea multe despre acest ritual. Abia după Sfântul Pahomie au apărut nişte rânduieli şi un ritual. Astfel, dacă în urma încercărilor aplicate doritorul se dovedea capabil de a duce o viaţă pustnicească era mai întâi[1] îmbrăcat în portul vieţuitorilor şi era apoi introdus în obştea fraţilor. În a doua parte a secolului al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare menţionează că el nu cunoaşte anumite făgăduinţe făcute de bărbaţii care doreau să îmbrăţişeze viaţa monahală. Totuşi, un anume ritual trebuie să fi existat de vreme ce candidaţilor li se cerea o mărturie publică, în biserică, privind decizia unei vieţi ascetice caste, feciorelnice.

 În secolul al V-lea scrierile areopagitice[2] atestă deja existenţa unei rânduieli a primirii în mănăstire, fără a cunoaşte textul şi detaliile acestui ritual. Din aceste motive, apariţia rânduielii trebuie situată undeva în secolul IV, fără să putem preciza cu exactitate când şi unde anume a apărut.

În Evhologhiul Barberini gr. 336 (sec. VIII) Rânduiala tunderii în monahism este prezentată de două ori: o dată este detaliat, cu schimele divizate în Schima Mică şi cea Mare, iar în alt loc este redată doar rugăciunea: „Κύριε ὁ Θεός ημών, ὁ αξίους σου εἶναι” (Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit a fi vrednici de Tine…)[3]. Ca urmare a acestei prezentări Evhologhiul Barberini este considerat documentul ce reflectă epoca de divizare a Schimei în „cea Mică” şi „cea Mare”, fapt petrecut, cel mai probabil, pe vremea Sfântului Teodor Studitul, deoarece el cere această divizare[4]. S-a avansat chiar ipoteza că el ar fi fost autorul redacţiei Rânduielii Schimei Mari[5], alcătuită după modelul Rânduielii Botezului[6]. Totuşi, N. Palmov susţine că teoria despre Schima Mare ca al doilea botez nu s-a putut menţine pentru nici măcar în conştiinţa monahilor, deoarece este contrară învăţăturii bisericeşti. El aduce drept argument principal al acestei ipoteze faptul că s-au dezvoltat tot mai multe rânduieli pregătitoare Schimei Mari, care au fost înscrise în Evhologhiile greceşti sub cele mai diferite denumiri, dar care în esenţă au fost împărţite în două grupe, alcătuind Rânduielile Proschimei şi Rasoforiei până în secolul al XIV-lea, iar din secolul al XIV-lea Rânduiala Rasoforiei şi Schimei Mici.

Rânduielile pregătitoare pentru Schima Mare sunt destul de variate iar o clasificare a lor ar fi relativ anevoioasă şi trebuie ţinut seama de faptul că, într-o oarecare măsură, ele se apropie structural de rânduiala fundamentală a Schimei Mari.

Prima descriere amănunţită a Rânduielii tunderii în monahism o întâlnim în Despre ierarhia bisericească, atribuită lui Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Cercetătorii şi specialiştii în domeniu consideră că, indiferent de autorul ei, redactarea acestei lucrări trebuie situată în secolul V[7], de aceea această lucrare se constituie în cel mai vechi izvor cu privire la Rânduielile tunderii în monahism:

„Preotul stă înaintea sfântului altar, săvârşind invocarea sfinţirii monahale. Iar cel ce se introduce în starea desăvârşirii stă înapoia preotului, neîngenunchind cu amândouă picioarele şi nici cu unul din picioare şi neavând pe cap Scriptura de Dumnezeu dăruită. Ci stă simplu, lângă preotul ce săvârşeşte sfânta lucrare a invocării tainice asupra lui. După ce a săvârşit aceasta, preotul, venind, cel ce se sfinţeşte, îl întreabă întâi dacă renunţă nu numai la toată viaţa împărţită, ci şi la închipuiri. Apoi îi descrie lui viaţa atotdesăvârşită, arătându-i că trebuie să se ridice peste cea mijlocie.

Acestea toate mărturisindu-le cel ce se sfinţeşte, preotul îl pecetluieşte pe el cu semnul crucii, apoi îl tunde, pomenind ipostasul întreit al dumnezeieştii Fericiri. După aceea îl îmbracă cu altă îmbrăcăminte şi, sărutându-l împreună cu alţi sfinţi bărbaţi câţi sunt de faţă, îl împărtăşeşte cu Tainele dumnezeieşti”[8].

După cum se poate observa, sunt descrise cu o deplină claritate momentele importante care au intrat în Rânduiala consacrării monahale şi care se săvârşeşte în biserică, înaintea sfântului altar (ἐπίπροσθεν τοῦ θείου θυσιαστηρίου), de către preot (ὀ ἰερεύς ἔστηκεν), în timpul Liturghiei, unde noului monah i se oferă Sfintele Taine, în prezenţa altor sfinţi bărbaţi (τῶν ἄλλων ἱερῶν ἀνδρῶν, ὄσα πάρησιν).

Conform textului areopagitic, Rânduiala tunderii are următoarele momente:

a) Rugăciunea de invocare (τὴν μοναχικὴν ἐπίκλησιν), făcută de către preot. În timpul invocării candidatul stă înapoia preotului fără să îngenuncheze (ca la hirotonii);

b) Ispitirea publică. Aceasta constă într-un şir de întrebări (ἐπερωτᾷ) şi răspunsuri care au drept scop convingerea celor prezenţi că cel care caută monahismul o face benevol şi se leapădă de lume;

c) Rostirea făgăduinţelor;

d) Tunderea propriu-zisă. După însemnarea candidatului cu semnul Sfintei Cruci, candidatul este tuns invocându-se numele Preasfintei Treimi.

e) Îmbrăcarea în haina monahală. După ce i se scot hainele mireneşti, noul monah este îmbrăcat în hainele călugăreşti.

Riturile finale:

f) Sărutarea frăţească. Deoarece suntem în cadrul Sfintei Liturghii, dar şi pentru a searăta comuniune de credinţă şi de vieţuire după aceleaşi principii preotul şi bărbaţi care au asistat la slujbă îi acordă sărutarea frăţească;

g) apoi este împărtăşit cu Sfintele Taine.

Nici în Regulile Sfântului Pahomie şi nici în cele ale Sfântului Casian nu întâlnim vreo menţiune despre rostirea solemnă a făgăduinţelor de lepădare. În scrierile Sfântului Vasile, în regula a 19-a a scrisorii canonice către episcopul Amfilohie (370-378) citim următoarele: „Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-ar fi numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în mod tacit primesc necăsătorirea”[9]. Că Sfântul Vasile cel Mare leagă „făgăduinţele” de promisiunea castităţii, a fecioriei, se vede lămurit din faptul că: se cuvine a se proceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de la ei făgăduinţa lămurită, pentru că, dacă s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor”[10].

Din acest text se vede că arhiepiscopul Cezareii introduce rostirea publică de către monahi a „făgăduinţelor” fecioriei pentru a da posibilitate autorităţii bisericeşti ca cel ce a greşit împotriva curăţiei vieţii monahale, să poată fi tras la răspundere nu numai conform legii morale, ci şi pe temei juridic. În scrierile Sfântului Vasile se întâlnesc repetat indicaţii despre voturile monahale ca dezicere atât de la căsătorie[11], cât şi de lume[12].

Cum Sfântul Vasile cel Mare a studiat personal şi cu atenţie vieţuirea monahilor egipteni, atunci mărturia sa are pentru noi o importanţă deosebită, fiind prima mărturie cu privire la o astfel de practică. Astfel, „tăcerea” din Regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Ioan Casian referitor la făgăduinţele monahale, poate fi explicată ca o mărturie a faptului că în secolul al IV-lea, cel puţin în Egipt (patria monahismului bizantin) monahii nu le rosteau.

De aceea, considerăm că obiceiul rostirii cu voce tare, în biserică şi în faţa Sfântului Altar a făgăduinţelor fecioriei şi ale lepădării de lume, în prezenţa preotului şi a altor persoane care serveau drept martori la pronunţarea nemincinoasă a voturilor, a fost stabilit mai întâi în Biserica Capadociei. Mai târziu, datorită autorităţii excepţionale a Sfântului Vasile, această practică a fost primită şi de restul Bisericilor Ortodoxe şi astfel a intrat în slujirea liturgică-mănăstirească.

Extinderea făgăduinţelor monahale şi la alte teme decât cea a castităţii trebuie să fie într-o strânsă relaţie cu legile civile şi bisericeşti care priveau monahismul. Astfel, făgăduinţa petrecerii în mănăstirea de metanie până la sfârşitul vieţii, la fel ca şi făgăduinţa ascultării în toate faţă de egumenul mănăstirii şi faţă de toţi fraţii întru Hristos, au putut intra în rândul celorlalte voturi rostite la Tundere odată cu hotărârea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451; aici, în regula a patra, se spune:

Iar cei ce trăiesc în viaţa monahală, fie în vreo cetate, fie la ţară, să se supună episcopului şi să păzească liniştea, petrecând numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi; să nu tulbure nici treburile bisericeşti, nici cele ale vieţii obşteşti, nici să se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor, fără dacă ar fi rânduiţi de episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă arzătoare[13].

Posibil că şi întrebările, destul de fireşti, referitoare la hotărârea de a se afierosi Domnului, la fel ca şi faptul de a nu fi venit în mănăstire din vreo nevoie (ἀνάγκι) sau din vreo silă (βία), erau adresate de către egumen celui venit încă de la începutul organizării monahismului chinovial de către Sfântul Pahomie cel Mare. Acestea puteau avea ca bază riguroasele legi civile şi bisericeşti vechi, cu care erau pedepsiţi hoţii şi criminalii ce căutau adăpost în mănăstiri, ori cei care doreau să se pună la adăpost faţă de prescripţii legislative, de autoritatea stăpânului ori impozite datorate statului[14].

Autoritatea bisericească a păstrat în Rânduiala tunderii întrebările care verifică libertatea de conştiinţă în luarea deciziei: „de bună voie, nu din vreo pricină sau silă, ai venit la mănăstire unde se lucrează numai Domnului?”. Dar cu siguranţă a existat şi o motivaţie morală, pentru protejarea instituţiei monahale faţă de persoane nevrednice. Putem afirma, cu mare probabilitate, că momentul introducerii noilor întrebări în Rânduiala tunderii, trebuie să fi fost a doua jumătate al secolului al V-lea, după cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic (451). Totuşi încă nu am dat un răspuns clar la întrebarea: Când s-a introdus ritualul rostirii făgăduinţelor? Deoarece ştim că cel ce introduce o primă formă de făgăduinţe este Sfântul Vasile cel Mare (despre castitate), iar în Rânduiala descrisă de Pseudo-Dionisie nu se vorbeşte încă de şederea condiţionată în mănăstirea unde monahul primea călugăria (Calcedon, 451), suntem nevoiţi să datăm practica introducerii voturilor monahale şi a dialogului (întrebările) în prima parte a veacului al V-lea.

 

 

Rânduielile tunderii monahale: una sau mai multe?

 

 

Unul este Chipul monahal precum şi Botezul unul este – aceasta este învăţătura asceţilor potrivit tradiţiei monahale bazată pe autoritatea Sfântului Teodor Studitul. Potrivit ei, practica bisericească liturgică ar trebui să existe o singură Rânduială de tundere în monahism; totuşi, realitatea ne arată că Rânduiala tunderii în monahism s-a divizat, Biserica binecuvântând o ierarhie a treptelor ascetice monahale prin trei Rânduieli de tundere în monahism:

a) Rânduiala pentru primirea rasei şi potcapului[15] (Rasoforia);

b) Rânduiala Schimei Mici sau a îmbrăcării mantiei;

c) Rânduiala Schimei Mari.

De ce această divizare? Care au fost cauzele şi în ce perioadă s-a întâmplat aceasta? Împărţirea Rânduielilor tunderii monahale în Rasoforie, Schima Mică şi Schima Mare nu a apărut în practica mănăstirească concomitent cu obiceiul de a sfinţi prin binecuvântare şi rugăciunea comună a obştii intrarea noului frate pe calea nevoinţelor monahale.

Mărturiile istorice şi izvoarele liturgice ne arată că de la începuturi, în practica mănăstirească exista doar o singură Tundere şi era doar un singur „chip călugăresc” (schima). În Egipt, în Palestina şi Siria, în Asia Mică, şi în general în toate părţile pe unde a pătruns monahismul, cel ce dorea să devină călugăr şi să înceapă nevoinţa pronunţa făgăduinţele lepădării odată şi pentru totdeauna, şi odată şi pentru totdeauna se îmbrăca cu haina monahală a lepădării de lume (σχῆμα ἀποτακτικόν). Dar, încă din vechile mănăstiri egiptene şi palestiniene, călugării erau împărţiţi pe grupe, printre ei erau începătorii şi desăvârşiţii. După cum călugării erau împărţiţi după nivelul lor duhovnicesc, astfel era diferită şi reglementarea vieţii lor exterioare.

Arhiepiscopul Inochentie Beleiev (†1913), autorul unor cercetării speciale despre Rânduielile şi Riturile tunderii în monahism[16], presupune că împărţirea Schimei în cea Mare şi Mică a început în secolul al V-lea. El se baza pe faptul separării ascetismului chinovial, considerat mai uşor, de cel anahoretic, mai greu. Această separare el a apreciato a fi mult mai târzie de epoca Sfântului Pahomie şi a altor asceţi, când monahismul chinovial era bine format, iar autoritatea bisericească i-a recunoscut vrednicia.

Pe de altă parte, Arhiepiscopul Inochentie a atras atenţia asupra Nomocanonului Sfântului Ioan Postitorul († 595) care, în Rânduiala Pocăinţei, face deosebire între monahii cu Schimă Mare şi monahii cu Schimă Mică. Astfel, Arhiepiscopul Inochentie vede în Nomocanon o dovadă documentară a existenţei Schimei Mari şi celei Mici încă din secolul al VI-lea. Ipotezei Arhiepiscopului Inochentie i se opune Rânduiala tunderii din Ierarhia bisericească atribuită lui Dionisie Areopagitul (sec. al V-lea) unde nu se vorbeşte despre două Schime. Cum studii ulterioare au arătat că atribuirea Nomocanonului pe seama Sfântului Ioan Postitorul este eronată, iar datarea redactării textului trebuie situată undeva în secolul VIII, tăcerea lui Pseudo-Dionisie Areopagitul referitor la aceasta nu poate fi interpretată altfel decât că această împărţire a Schimelor nu exista în secolul al V-lea, dar este o realitate în secolul al VIII-lea.

În sprijinul acestei ipoteze stă textul Evhologhiului Barberini gr. 336 (sec. VIII) care demonstrează că această practică intrase deja destul de demult în monahismul bizantin în acea perioadă, primind în acelaşi timp aprobarea autorităţilor bisericeşti şi ajungând la o răspândire atât de largă, încât a fost introdusă în Evhologhiul patriarhal al capitalei, cum este cel Barberini[17].

Separat de acest traseu istoric, pare să fie ipoteza conform căreia divizarea s-a petrecut după Sfântul Teodor Studitul (759-826). Acesta era un aprig oponent al divizării Schimei şi vedea în Tunderea monahală un al doilea Botez.

Sfântul Teodor Studitul, în acord cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, a inclus Schima monahală în rândul Tainelor, ca una ce avea un caracter purificator[18]. Schima şi Botezul îl renasc pe om şi îl fac nevinovat. De aceea, Schima este ca un al doilea Botez.

Atrăgând atenţia asupra irepetabilităţii Tainei Botezului, Sfântul Teodor insista şi la unicitatea Rânduielii tunderii în monahism. Drept argument pentru susţinerea acestei ipoteze, Sfântul Teodor a făcut referire la autoritatea Sfinţilor Părinţi, care recunoşteau practica unei singure Tunderi. În mănăstirea sa el permitea să se săvârşească doar o singură Rânduială al tunderii monahale, şi în testamentul lăsat succesorului său, egumenul Nicolae, referitor la practica tunderii scria: „Să nu dai la început Schima care se numeşte Mică şi apoi pe cea Mare. Una este Schima cum şi Botezul unul este”[19].

Au fost fideli ucenicii săi acestui testament? Printre vechile izvoare liturgice există un Schimatologiu din secolul al XV-lea, pus sub numele Sfântului Teodor Studitul, care se păstrează în biblioteca mănăstirii ruse Sf. Pantelimon din Athos. În acest Schimatologiu sunt trei Rânduieli de tundere, nu una după cum era de aşteptat:

1) Ἀκολουθία εἰς ῥασοφόριν,

2) Ἀκολουθία εἰς σχῆμα τοῦ μανδυώτου,

          3) Ἀκολουθία τοῦ ἁγίου καὶ ἀνγγελικοῦ μεγάλου σχήματος, αὐτοῦ γινομένου τῶν Στουδίου.

Desigur, nu putem pune la îndoială faptul că Sfântul Teodor şi succesorii săi, după încercările cuvenite, îi îmbrăcau direct în Schimă pe cei ce veneau în mănăstire. Dar, ceea ce era în timpul Sfântului Teodor şi al succesorilor săi direcţi s-a schimbat cu timpul, unica rânduială a Sfântului Teodor fiind precedată în practica de mai târziu de Rasoforie şi Schima Mică. De aceea, cel mai probabil, autorul acestui Schimatologiu care consemnează rânduielile închinovierilor din sec. al XIV-lea aşa cum erau practicate în Mănăstirea Studion, să le fi pus sub numele Sfântului Teodor doar pentru a le conferi o mai mare autoritate.

În aceste rânduieli se pot identifica şi practicile liturgice din timpul Sfântului Teodor. Acestea ar fi:

1) Rânduiala facerii rosoforului (Ἀκολουθία εἰς ῥασοφόριν)[20] se săvârşeşte în biserică, înaintea Uşilor Împărăteşti şi se începe cu citirea Psalmilor 69 şi 26. ,,Şi stă înaintea uşilor, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, încă nu s-a numărat în ceata îngerilor şi a oamenilor îngereşti. Astfel stă înaintea Raiului şi a Cerului, ca unul ce se pocăieşte, rugându-se să intre”[21]. În continuare urmează Troparele, după care preotul citeşte rugăciunea: Κύριε, ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ πιστὸς ἐν ταῖς παραγγελίαις σου. Aceasta este rugăciunea care, după acelaşi Schimatologiu 604, se citeşte şi la Rânduiala Schimei Mari (la fel ca şi în alte Evhologhii vechi şi în cel grecesc de astăzi). Această primă observaţie ne arată că între Rânduiala Schimei Mari şi cea al Rasoforiei există o legătură intrinsecă. Odată ce această rugăciune, luată din Schima Mare, constituie o parte semnificativă din Rânduială, înseamnă că Rasoforia nu este o slujbă originală şi independentă, iar materialul necesar pentru noua Rânduială a fost extras din practica mănăstirească obişnuită a Schimei Mari.

2) Rânduiala Schimei Mici / a Mantiei (Ἀκολουθία εἰς σχῆμα τοῦ μανδυώτου)[22] – după forma şi conţinutul său foarte mult ne aminteşte de vechile şi scurtele Rânduieli de tundere, care s-au format prin alipirea treptată de prima şi unica rugăciune de tundere „Κύριε, Θες μν, ξίους εναι νομοθετήσας…” şi alte rugăciuni. Astfel de adaosuri în Schima Mică le constituie rugăciunile: „Κύριε, Θες μν, λπς κα καταφυγ πάντων τν λπιζόντων π σε…” şi „Κύριε, Κύριε δύναμις τς σωτηρίας μν…”. Nu avem nici un motiv de a lega aceste rugăciuni de numele Sfântului Teodor. Din contră, această amplasare a lor în Rânduiala Schimei Mici poate fi un argument al faptului că aceste rugăciuni aparţin altor organizatori ai rânduielilor monahale şi probabil dintr-o perioadă mai timpurie.

În afară de rugăciuni, din Rânduiala mantiei mai face parte şi o cateheză. Ea are loc sub forma unui dialog cu fratele/candidatul, probabil de origine mai veche decât timpul redactării Schimatologiului. Deşi după conţinutul şi caracterul său literar ne aminteşte de Cateheza mare şi Cateheza Mică al Sfântului Teodor, ea nu poate fi pusă pe seama sa; cel mult ar putea fi atribuită unuia dintre ucenicii săi, căci altfel nu se poate explica de ce nu apare în niciuna dintre redacţiile cunoscute ale Rânduielii Schimei Mari. Datorită acestor informaţii avem toate motivele să credem că în Mănăstirea Studion, contrar testamentului Sfântului Teodor, practicarea Schimei Mici în secolul al XIII-lea era un fapt care nu mai putea fi contestat.

3) Schima Mare (Ἀκολουθία εἰς το μέγα σχῆμα) este pusă sub autoritatea

Sfântului Teodor Studitul (αὐτοῦ γινομένου τῶν Στουδίου). Să fie oare chiar aşa?

În primul rând, rubricile prevăd cântarea Canonului. Acesta se cântă în ajun, la Pavecerniţă. După mărturiile lui Nikon de la Muntele Negru, în mănăstirea studită nu se rânduiau niciodată slujbe de noapte. Atunci, trebuie să înţelegem că materialul liturgic care se referea la ajunul Tunderii, şi care în alte mănăstiri intra în componenţa Privegherii, în Mănăstirea Studion trebuia să fie împărţit pentru Vecernie sau Pavecerniţă, ceea ce ne şi arată Schimatologiul. Aici, Rânduiala tunderii în Schima Mare este pusă la Intrarea Mică de la Liturghie. Lepădările, rugăciunile şi ritualurile tunderii nu se deosebesc de cele din Rânduielile vechi şi noi ale Schimei Mari, fiind cunoscute şi nouă.

Ca urmare a faptului că, dintre vechile evhologhii doar Barberini (gr. 336) se deosebeşte esenţial de Schimatologiul studit –căci şi Evhologhiul Sevastianov (Rumjiantsev nr. 474), sec. X, cât şi Evhologhiul Strateghios (Coislin gr. 213), sec. XI, confirmă o rânduială identică cu cea redată de Evhologhiul studit şi Evhologhiile actuale –, Palmov concluzionează că autorul Schimei Mari, aşa cum este azi redactată, este însuşi Sfântul Teodor Studitul. Totodată, divizarea, în ciuda opoziţiei Sfântului Teodor, a început încă din vremea sa şi s-a definitivat la începutul mileniului al II-lea, când practica liturgică a tunderilor monahale, deja divizată, a fost confirmată prin introducerea rânduielilor în Evhologhiile capitalei Bizantine.

 

 

Rânduiala Schimei Mari

 

 

Ne vom opri asupra Rânduielii Schimei Mari după vechile Evhologhii constantinopolitane (ECP) din perioada pre-studită, studită şi post-studită. O analiză şi o codificare a acestor izvoare a făcut-o liturgistul M. Arranz ale cărui reflecţii istorico-liturgice ne vor ajuta să elucidăm întrebările propuse. Cercetând manuscrisele şi ediţiile tipărite ale Molitfelnicelor vechi, M. Arranz a identificat patru Rânduieli de intrare în monahism, cu conţinut şi întindere variabile care, în perioade diferite, constituiau Rânduiala unicului chip monahal[23]. Arranz a presupus că în perioada pre-studită şi pre-iconoclastă aceste rugăciuni alcătuiau unica Rânduiala de intrare în monahism, deoarece în ele se sesizează decizia definitivă de intrare în monahism[24].

Regula1) (ECP: 39729): Rânduială pentru bărbatul ce dorea să intre în monahism (ἐπὶ τοῦ μέλλοντος λαμβάνειν μαντίον), formată dintr-o rugăciune Regula 1:1, însoţită uneori de plecarea capetelor Regula 1, 2.

Regula 2) (ECP: 399): O rânduială pentru femeia care dorea să primească Schima monahală (ἐπἰ τῆς μελλούσης λαμβάνειν σχῆμα μοναζούσης), formată dintr-o singură rugăciune: R2, 1.

Regula 3) (ECP: 400): Rânduiala Proschimei monahale (ἀκολουθία του προσχήματος τνῶ <μον>αχῶν); alcătuită din două rugăciuni: R3:1 şi de plecare a capetelor R3:2, precedată de mărturisire (ὁμολογία) Q1), ce constă în întrebările catehetului şi răspunsurile candidatului referitoare la voturile monahale[25].

Regula 4) (ECP: 402): Rânduială mai largă, alcătuită din patru rugăciuni, cu diferite denumiri după izvoare diferite:

– BES: 1) Rânduiala Schimei monahale (ἀκολουθία τοῦ μοναδικοῦ σχήματος);

– COI: 2) Rânduiala Sfintei şi Marii Schime (τάξις γινομένη τοῦ ἁγίου καὶ μεγάλου σχήματος);

– ESS: 3) Rânduiala slujbei Marelui chip, a monahului care doreşte tunderea în Schimă.

 

 

Rânduieli ce preced Tunderea Mare

 

 

Tunderea în Schima Mare, după izvoarele liturgice, era precedată în ajun de o slujbă deosebită. Aceasta, după cum indică toate izvoarele, era alcătuită din Canoane şi Stihiri care, după conţinut, se referă la hotărârea neclintită a candidatului, de a lepăda modul păcătos de vieţuire şi dorinţa începutului unei vieţi noi şi bineplăcute Domnului. În troparele Canonului şi în Stihiri observăm o adâncă şi sinceră mărturisire a păcatelor săvârşite. Se înalţă o rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru curăţirea sufletului celui ce intră în monahism, deoarece i s-a dat şansa să petreacă evlavios şi drept o viaţă curată, plină de lacrimi şi pocăinţă adâncă, prin care treptat se va înălţa spre desăvârşire. De cu seară, hainele schimonahului erau puse în Altar sub Sfânta Masă (εἰς τὸ θαλασσίδιον)[26].

Pentru această rânduială se indică priveghere de toată noaptea (τὴν παννυχίδα[27]), iar alte izvoare pomenesc despre Vecernie şi Utrenie; câteva nu zic nimic şi despre aceasta.

 

 

 

6. Momentele principale din Rânduiala tunderii în Schima Mare

 

 

Sfântul Simeon al Tesalonicului accentuează în mod clar atitudinea, dar mai ales sarcina novicelui în ceea ce priveşte primirea chipului îngeresc, şi zice: ,,cel ce voieşte să se călugărească, vine de bună voie, cere viaţa cea dumnezeiască, se ispiteşte în vremea cea rânduită şi cere săvârşirea chipului, ca să nu se pară că de silă şi de nevoie vine la Biserică, de vreme ce se adduce ca un dar, scoţându-se pe sine din lume. Şi stă înaintea uşilor, că încă nu s-a numărat în ceata îngerilor şi a oamnilor îngereşti[28].

Vom reda în continuare conţinutul rugăciunilor Schimei Mari şi ale celei Mici, după Rânduielile R1), R2), R3) şi R4), menţionate mai sus. Despre primele două – R1) şi R2) – M. Arranz presupune că fac parte din tradiţia constantinopolitane pre-iconoclastă, în timp ce ultimele două – R3) şi R4) – ar fi rodul reformei studite[29].

R1) Primirea chipului monahal bărbătesc (pre-studit) după Evhologhii constantinopolitane (sec. al XI-lea)

[R1:1] Rugăciunea pentru cel ce doreşte să primească mantia monahală:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit vrednici de Tine, pe cei care au părăsit pe toate cele lumeşti, rudenii şi prieteni, şi au urmat Ţie, primeşte şi pe robul tău (N), care s-a lepădat de toate acestea potrivit sfintelor Tale porunci, şi-l călăuzeşte în adevărul Tău pe cel ce cade la Tine fără împrăştiere. Îngrădeşte-l cu puterea Sfântului Tău Duh ca să nu poată a lucra ceva împotriva lui toată meşteşugirea potrivnică, dăruindu-i răbdare, ca bine să-Ţi placă totdeauna cu soliile Preasfintei stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit întru tot cinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veciilor. Poporul: Amin”[30].

Rânduielile monahale R1), (pentru bărbaţi), şi R2), (pentru femei), din BAR, erau amplasate în mod logic după Rânduielile hirotoniei şi cea a ridicării egumenului în rang, arătându-se astfel că viaţa monahală, într-un anumit mod, aparţine tagmei clericale. Prima temelie a vieţii monahale a pus-o Rugăciunea [R1, 1], prin chemarea dumnezeiască: „Cel ce ai legiuit vrednici de Tine ( ξίους σου εναι νομοθετήσας)”. După care urmează decizia persoanei: „Pe cei care au părăsit toate cele lumeşti (τος τ βιωτικ πάντα καταλειπόντας)”.

Odată ce primeşte mantia (μαντίον), candidatul părăseşte definitiv toate cele lumeşti (τὰ βιωτικὰ πάντα), familia şi prietenii, pentru a-L urma pe Hristos. Această faptă este văzută ca o poruncă evanghelică: „care s-a lepădat de toate acestea potrivit sfintelor Tale porunci (τν ποταξάμενον πσι τούτοις κατ τς θείας σου ντολάς)”. Ca la hirotonie, pentru noul monah se face cerere de ajutor dumnezeiesc pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Această cerere se aseamănă oarecum cu rugăciunile de la hirotonie. Însă textul acestei rugăciuni nu se referă la un novice sau ascultător, ci la un monah adevărat.

În alte ediţii se adaugă o a doua Rugăciune de plecare al capetelor [R1, 2][31], care arată monahismul ca pe o formă de mântuire, subliniind specificul vieţii monahale, ca jertfă vie şi bine primită de Dumnezeu. Tunderea părului presupune darul lui Dumnezeu de înlăturare al gândurilor şi dorinţelor nepotrivite. Acum monahul poate lua asupra sa jugul lui Hristos, ducând crucea pe urmele Stăpânului.

 În perioada neo-savaită aceste rugăciuni constituiau principalul element al Chipului Mic. După rostirea rugăciunii, preotul îl tunde pe candidat în formă de cruce, după care îl îmbracă (περιβάλλει) cu mantia (παλλίον). Acelaşi act de îmbrăcare îl găsim şi în Rânduiala anterioară de binecuvântare a noului egumen de către patriarh[32].

 

 

Rânduiala primirii chipului monahal feminin

 

 

În redacţiile mai noi ale Evhologhiilor nu mai sunt păstrate Rânduieli monahale pentru femei[33], dar în cele mai vechi, de exemplu în Evhologhiile constantinopolitane, s-a păstrat o rugăciune unică din vechea rânduiala pre-studită R2).

În vechiul Evhologhiu Barberini întâlnim şapte rugăciuni pentru monahii. Două sunt comune şi pentru bărbaţi, iar cinci sunt numai pentru femei. Ele nu s-au păstrat nici în Evhologhiile tradiţiei studite sau post-studite şi nici într-o traducere slavă cunoscută. Se poate presupune că aceste texte, destinate închinovierii femeilor, erau păstrate doar în colecţii de texte liturgice speciale numite Schimatologii. Acestea erau folosite şi la bărbaţi, mai ales din perioada când egumenii au devenit preoţi şi săvârşeau singuri tunderea monahilor lor, cât şi la femei, pentru care erau texte speciale[34].

[R2:1] Rugăciune pentru femeia care urmează să ia haină monahală

„Doamne Dumnezeul nostru Cel ce atât de mult ai iubit fecioria încât ai pus-o drept mână a economiei Tale, Însuţi Stăpâne a toate şi pe roaba Ta aceasta (N), care doreşte să lase aceste slave trecătoare ale vieţii şi să privească spre bunătatea Ta, primeşte-o şi învredniceşte-o de venirea Sfântului Tău Duh dăruindu-i înfrânare şi toată cuviinţa; ca vieţuind în chip bineplăcut Ţie, să-ţi aducă, ieşind în întâmpinarea Ta, a Mirelui ceresc, strălucirea cuminţeniei ca pe o candelă plină în chip neştirbit de undelemnul faptelor ei bune. Că s-a binecuvântat şi s-a preaslăvit întru tot cinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Poporul. Amin”[35].

Din contextul rugăciunii reiese că monahia părăseşte definitiv lucrurile cele lumeşti şi trecătoare pentru a-l urma pe Hristos. Se face referire la iconomia divină, prin care, pentru mântuirea neamului omenesc, Dumnezeu a ales ca Fiul să se întrupeze dintr-o fecioară. Această temă este întâlnită şi în prima rugăciune de la hirotonia diaconiţei. În continuare, se cere ca Duhul Sfânt să o cerceteze pe monahie, ceea ce se cerea şi la hirotonie, dar nu în rânduiala schimei pentru bărbaţi R1). Pentru a accentua ideea fecioriei, monahia este prezentată ca o fecioară din Evanghelie, care iese cu candela aprinsă în întâmpinarea Mirelui dumnezeiesc (Mt. 25, 1-13), care aşteptă în castitate, cu răbdare şi cu vrednicie.

 

 

R3) Rânduiala monahală studită a pro-schimei, după Evhologhiile constantinopolitane

 

 

Rânduiala R3) nu prevede nici actul tunderii şi nici cel al îmbrăcării. Astfel, din Evhologhii constantinopolitane nu cunoaştem din ce consta propriu- zis πρό-σχιμα, care în după alte evhologhii se numea pur şi simplu „chipul călugărului”. Ea trebuie să fi fost o Rânduială pregătitoare pentru primirea definitivă a schimei R4). În ediţiile mai noi sunt prezente ambele Rânduieli, dar R3) este într-o formă mult mai simplificată. Forma în care ne-au parvenit aparţinea probabil vechii tradiţii slave din timpul ucenicilor Sfinţilor Chiril şi Metodie[36].

În Evhologhii constantinopolitane o ὁμολογία se află atât în R3 cât şi în R4; dar în evhologhiile slave aceasta nu se află decât în R4), unde candidatul devine cu adevărat monah, în sens deplin al cuvântului, şi a îmbrăcat Schima adevărată.

Chiar şi conţinutul rugăciunii R3) confirmă pasul hotărâtor, dar nu definitiv, al candidatului. Acesta are nevoie de mai mult ajutor de la Dumnezeu, pentru a reuşi în viaţa ascetică pe care el vrea să şi-o asume. Rugăciunea (R3, 1) începe cu o mulţumire adresată lui Dumnezeu, amintind de

Anaforaua euharistică şi evitând caracterul divin al chemării dumnezeieşti. Dumnezeu îl slobozeşte de viaţa lumească, deşartă, chemându-l la marea făgăduinţă. Se cere ca acesta să devină vrednic de viaţa îngerească, să nu cadă în plasa diavolească şi să se cureţe sufleteşte şi trupeşte, până la sfârşitul vieţii, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt în permanentă aducere aminte de Dumnezeu. În încheiere, de la novice se cer calităţile evanghelice ale smereniei, dragostei şi blândeţii.

În rugăciunea de plecare al capetelor (R3, 2) se cere acelaşi lucru ca şi în rugăciunea anterioară, ca monahul, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu adevărat să evite orice rău şi să urmeze toată fapta bună. Rugăciunea se termină cu cererea celor mai impor celor mai importante virtuţi pentru toţi creştinii – credinţa, nădejdea şi dragostea.  

Pentru ce se numeşte cinul călugăresc?

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne răspunde la această întrebare ,,De va zice cineva: Pentru ce se cheamă cinul călugăresc şi al pocăinţei, şi îngeresc, de vreme ce îngerii nu cad? Unul ca acela să audă că neschimbarea şi necăderea este a lui Dumnezeu Însuşi, Care este pururea şi rămâne neschimbat, iar cei ce au început şi sunt zidiţi cum trebuie să se schimbe, şi aceasta este lucru vădit, căci unii din îngeri au căzut. A fi îngeri aceştia, va să zică: a lua aminte, a se smeri, a se pleca lui Dumnezeu, a fi slujitori curaţi şi a face voia Lui, precum scrie, căci aceasta este firea îngerilor; şi înger va să zică cel ce vesteşte cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Drept aceea şi călugărul, deşi este din firea cea căzătoare a oamenilor, sârguindu-se a luat putere a călca pe şerpi, pe scorpii şi pe toată puterea vrăşmaşului, fără a suferi ceva. Ieşind dar acesta din lume şi părăsind părinţi, femeie, feciori şi fraţi, urmează vieţii celei îngereşti, căci aceştia sunt fără poftă de cele pământeşti, neavând rudenie trupească. Încă I se porunceşte să ia pe umeri Crucea lui Hristos, să-I urmeze, să fie ascultător, să se lepede de toate şi să nu facă voia lui. Aceasta este lucrare îngerească, căci zice: ,,Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui; cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui; binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui[37].

Iată dar că cinul călugăresc este după asemănarea îngerilor şi chiar după asemănarea singurului Iisus Hristos, Care S-a rugat Părintelui zicând: ,,Nu voia Mea, ci a Ta să fie”. Drept aceea şi Dionisie zice că chipul acesta este întru curăţie mai înalt chiar şi decât viaţa arhiereilor celor din lume.

 

 

R4. Rânduiala studită a Schimei monahale

 

 

După cum am putut observa, rânduiala R4) este fundamentală în tradiţia studită. Ea este dezvoltată aproximativ după schema lui Pseudo-Dionisie, aşa cum a observant Palmov şi Wawric[38], ordinea acţiunilor fiind, totuşi, alta.

Rânduiala R4), săvârşită în timpul Liturghiei, conţine următoarele elemente de bază:

1) Mărturisirea Q2, cu trimitere la Q1 din R3);

2) Una sau două cateheze sau povăţuiri C1, C2

3) Rugăciunea (R4, 1) cu Rugăciunea de plecare a capetelor (R4, 2);

4) Tunderea;

5) Îmbrăcarea (imediat după lecturile Liturghiei);

6) Rugăciunea (R4, 3) cu Rugăciunea de plecare a capetelor (R4, 4); (urma restul Liturghiei, în timpul căreia noul monah stătea în altar);

7) Două sau trei rugăciuni pentru scoaterea κoυκούλιον[39]  în a şaptea zi.

După Pseudo-Dionisie Areopagitul, la început se citea rugăciunea pe care el o numea μοναχὴν ἐπίκλησιν (chemare monahală). În Rânduiala R4) sunt două rugăciuni înainte de tundere şi două după îmbrăcare, dar, tehnic vorbind, nici una din ele nu constituie „epicleza”.

Dacă vom căuta analogii între „epicleza” lui Pseudo-Dionisie şi rugăciunile din Evhologhiu, ar fi mai potrivit să se ia lua în considerare rugăciunea din vechea rânduială (R1:1), care, istoric vorbind, este mult mai apropiată de perioada lui Dionisie şi în care, la modul cel mai direct, este invocată lucrarea lui Dumnezeu: „Primeşte pe robul Tău acesta… şi-l călăuzeşte în adevărul Tău… şi-l înconjoară şi cu puterea Sfântului Tău Duh”. Totuşi, rugăciunile ţin de mărturisire şi nu o premerg, ca la Pseudo-Dionisie, unde, după ὁμολογία nu mai există nici o rugăciune.

Astfel, elementele constitutive ale ritualului menţionat în scrierea areopagitică – rugăciunea, mărturisirea, rostirea făgăduinţelor, tunderea şi îmbrăcarea – se află şi în Rânduiala R4), dar într-o ordine diferită. M. Arranz consideră că diferenţa dintre descrierea areopagitică şi Rânduiala bizantină R4) este semnificativă, dar, totuşi, nu esenţială deoarece el descrie o altă rânduială, apropiată de tradiţia studită, dar nu identică cu aceasta; probabil de factură siriano-palestiniană. De fapt, chiar poziţia social a monahilor era diferită în acest mediu, unde monahii şi monahiile erau consideraţi membri ai clerului.

În unele variante, diferenţe semnificative prezintă atât mărturisirea cât şi cateheza.

Faptul că sunt prezentate două învăţături, una pentru egumen şi alta pentru naş, relevă faptul că Rânduiala nu era săvârşită de către egumen, deoarece primii egumeni studiţi nu erau preoţi. Potrivit învăţăturii, naşul era învăţătorul sau părintele duhovnicesc al monahului, cel care garanta trecutul sau viitorul comportării şi stării duhovniceşti al aceluia. După cateheză urmează o rugăciune sub forma unor urări adresate candidatului, căruia i se promite mila dumnezeiască: „Să te primească, să te îmbrăţişeze, să te apere şi să se facă pentru tine zid tare împotriva vrăjmaşului, piatră de răbdare, pricină de mângâiere, dătător de tărie, dăruitor de suflet bun, împreună-nevoitor în bărbăţie, împreună culcându-Se şi împreună sculându-Se cu tine, îndulcind şi veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine şi de partea sfinţilor şi cuvioşilor părinţilor noştri…”[40].

Tunderea era precedată de o rugăciune (R4, 1), cea mai lungă şi cea mai consistentă. Ea descrie detaliat îmbrăcarea cu numeroase haine, care în vechime erau foarte sumare.

După stil şi conţinut această rugăciune este de factură mai nouă. Prima parte al acestei rugăciuni (anamnetică) ne reaminteşte de Anaforaua Sfântului Vasile: după invocarea numelui lui Dumnezeu, se proclamă măreţia şi stăpânirea Tatălui cu Fiul şi cu Sfântul Duh peste toată făptura. Textul continua cu un extras din primul capitol al Evangheliei lui Ioan: „Cuvântul (Fiul) era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”. Se începe apoi o parte de invocare extinsă, cu multe verbe la imperative (priveşte, întăreşte, înţelepţeşte, încinge, îmbracă…), care trimit spre piesele vestimentare primite, ca o explicare amănunţită a simbolismului lor. Apoi i se arată monahului toate obligaţiile duhovniceşti, care, ca şi la Botez, se îmbracă în noul Adam.

A doua rugăciune (R4, 2) (de plecare a capetelor), care precede tunderea, are un conţinut epicletic (invocator). Ca şi rugăciunea precedentă conţine verbe imperative (opt), în care se cuprind toate necesităţile monahului. Invocarea harului necesar aduce mult cu cea de la hirotonie: „Revarsă asupra lui harul şi înţelepciunea Sfântului Tău Duh[41].

Bucuria generală este apoi exprimată prin cuvintele Psalmului 117: „Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

Tunderea propriu-zisă, deşi se aseamănă cu cea actuală, era iniţiată diferit. Totul începea în altar: „Apoi, luându-l de mâna dreaptă, îl duce în Altar şi se închină până la pământ în faţa Sfintei Mese, şi sărută Evanghelia. Preotul îi zice: Mântuitorul Hristos în chip nevăzut stă aici de faţă. Vezi, că nimeni pe tine nu te sileşte a veni la acest chip. Vezi, dacă tu de bunăvoie voieşti să primeşti marele şi îngerescul chip? Răspunde cel ce se tunde: Eu singur de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru Hristos, vreau să primesc acest chip. Preotul zice către dânsul: Ia foarfecele şi mi le dă[42].

Iar când îi dă foarfecele, preotul luându-le zice: Iată, din mâna lui Hristos iei acest foarfece. Vezi, dar, de Cine te apropii, Cui te făgăduieşti şi de cine te lepezi. Şi primind preotul foarfecele din mâna lui spune aşa: Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce este binecuvântat în vecii vecilor. Şi îl tunde zicând aşa: Fratele nostru îşi tunde părul capului său, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Să spunem toţi: Doamne miluieşte.

Poporul: Doamne miluieşte (de 3 ori).

Şi îl iau călugării să-l tundă în pridvor cântând „Fericiţi cei fără prihană”.

Dacă adăugăm acestui dramatism descris de ECP şi ESS faptul că ritualul era îmbinat cu Utrenia pascală[43] şi cu Liturghia putem avea imaginea clară a poziţiei sociale de care se bucura monahul în societatea bizantină, unde nici hirotonia arhiereului şi nici întronizarea împăratului nu primea asemenea fast.

Îndată după tundere se continua cu Sfânta Liturghie, mai precis cu Trisaghionului, deoarece Antifoanele au fost din timp cântate; odată cu Intrarea Mică, noul monah intra în Altar, unde preotul săvârşea prima tundere (cea de-a doua era făcută de fraţi, în pridvor).

După Evanghelie avea loc îmbrăcarea. Odată cu divizarea schimelor – în Mare şi Mică –, precum şi ca urmare a complicării ritualului, piesele vestimentare s-au diversificat şi sau înmulţit, unele fiind îmbrăcate în ambele Rânduieli.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne descrie despre semnificaţia hainei cinului călugăresc, într-un capitol special destinat. Pe de o parte, veşmântul monahal şi nu numai îl preînchipuie pe cel care se îmbracă întru cinste, căci zice: ,,Îmbracă-se în haina bucuriei şi a veseliei” –ca semn al acoperământului lui Dumnezeu, care prin viaţa cea cu cuviinţă dăruieşte viaţă veşnică celui ce-l ia; iar pe de altă parte ia prefigurează prin fiecare element ce constituie în fond hainele monahului prefigurează simbolic evenimente din istoria vechi-testamentară şi nou-testamentară. Aşa de pildă:

–      După aceea îi dă camilafca zicând: ,,Pentru umbrirea Darului cel de la Dumnezeu” care semnifică coiful mântuirii, camilafca nerăutăţii, care se dă prin smerenie şi nerăutate, ca să fie ca pruncii cei fără de răutate şi încă pentru paza cea de la Dumnezeu a capului cu toate simţurile;

–      Apoi îi dă paraipanul (paramanul) din piele de dobitoc, pentru omorârea celor lumeşti, căzând din umeri dinainte şi dinapoi, având semnele crucii cruciş, închipuind mai cu seamă singura Cruce, zicând: ,,Luând Crucea sa pe umeri şi urmând Stăpânului, precum a mărturisit”;

–      După aceea pune pe acesta brâul care este din piele, zicând: ,,Încingă-se peste vintrele lui întru omorârea trupului şi întru înnoirea Duhului, pentru curăţie şi sfinţenie şi pentru ca să omoare cât va putea mişcările trupului, să se întărească asupra patimilor şi ca să se îmbărbăteze spre facerea poruncilor”.

–      După aceea i se dau încălţări zicând: ,,Spre gătirea Evangheliei păcii” pentru ca să nu-şi împiedice picioarele sufletului, nici să i se muşte de şerpii cei nevăzuţi câlcâiul cugetelor, ci să se suie deasupra lor, să calce pe leu şi pe balaur, pe fiarele cele ascunse şi pizmaşe ale răutăţii şi să alerge fără întoarcere pe calea Evangheliei până va ajunge unde este viaţa noastră, în ceruri; aşadar, cu încălţările monahul ia putere ca să umble pe calea care duce către mântuire şi către pace, arătând că este dator a umbla păcii şi a binevesti pacea, ca cela ce şi el s-a arătat ucenic al lui Hristos, părăsind toate şi urmând numai Lui;

–      În cele din urmă se îmbracă cu mantia, la care şi mai lămurit zice preotul: ,,Fratele nostrum X a luat marele şi îngerescul chip, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” ca o mai desăvârşită şi cuprinzătoare de toate, arătând şi însemnând peste tot puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare de toate, arătând şi însemnând peste tot puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare şi păzitoare, şi încă chipul cel strâns, puternic şi smerit al vieţii călugăreşti şi că nici mâinile, nici altele din mădularele călugărului nu le are vii în viaţa aceasta, nici către lucrarea lumească slobode, ci toate moarte, numai capul îl are slobod, căutând către Dumnezeu, Care este capul tuturor, cugetând ale Aceluia şi alergând către Dânsul. Ci şi capul cuprinzându-l camilafca, pentru smerenie, nici acolo nu-i sunt simţirile neacoperite.

Pacea noastră, Calea către Părintele Cel Ceresc este Hristos Domnul, şi cel ce urmează Lui va avea lumina vieţii şi va ajunge la viaţă. Monahul astfele înveşmântat îi urmează lui Ilie şi lui Ioan Botezătorul ca unor înaintemergători ai vieţii sihăstreşti, se va îmbrăca în nestricarea cea îngerească, se va învrednici stării de-a dreapta a lui Hristos şi va auzi glasul Lui cel fericit: ,,Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu”, de care toţi se roagă a se învrednici.

Observăm de altfel prin semnificaţia liturgico-sacramentală şi mistică a veşmântului monahal faptul că monahul urmează prin chipul său moartea lui Hristos. Drept aceea, mantia este ca un mormânt şi cele dinăuntru, adică haina şi celelalte sunt ale îngropării. Paramanul şi celelalte arată patima cea prin Cruce, căci călugărul s-a răstignit lumii şi aceasta a făgăduit. Iar camilafca este ca mahrama cea de pe cap şi arată că urmează Stăpânului celui răstignit pentru noi, mort şi înfăşurat cu cele de îngropare şi cu mahrama cea de pe cap.

 După îmbrăcare, se cântă un set de tropare după care urmează o Ectenie Mare cu cereri speciale pentru noul monah şi Ecfonisul slavoslovind Treimea după obicei, zicând: ,,Pace tuturor” şi ,,Capetele voastre Domnului să le plecaţi”, toţi se roagă ca să dobândească binecuvântarea cea de sus. După aceea iarăşi se roagă la Dumnezeu, ca să-l pună pe el – spune Sfântul Simeon -în dumnezeiasca şi duhovniceasca Lui Împărăţie, adică să-L facă pe el al Său şi să-l împreune pe el cu prietenii Lui şi cu sfeşnicii Lui, şi să-i facă gândul lui curat şi înălţat de la cele lumeşti, ca să-şi aducă aminte pururea de binele care este gătit celor ce s-au răstignit pe dânşii lumii, pentru Hristos”[44].

Apoi, monahului care stă înaintea Sfintei Mese cu capul plecat, i se citesc două rugăciuni în care este invocat, evident ca paradigmă ascetică şi morală, proorocul Ilie şi a Sfântul Ioan Botezătorul, modelele tradiţionale ale vieţii monahale palestiniene. Urmează enumerarea ascultărilor monahale pentru care, la fel, se cere ajutorul lui Dumnezeu.

Întreg ceremonialul de tundere a monahului este o chemare pocăinţă, la ascultare şi vestire a Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos. Acest act este proclamat ca şi la Sfânta Taină a Hirotoniei prin cuvintele: ,,Zis-a Domnul: ,,De va vrea cineva să urmeze după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea şi să vină după Mine” – dar şi prin ţinerea în mână a unei lumânări aprinse, ,,căci după Evanghelie şi luminat este dator a vieţui, întru slava lui Dumnezeu, Care l-a chemat la Lumina Lui cea minunată[45].

După Rugăciunea de plecare a capetelor, noul monah iese din altar pentru a da sărutare fraţilor. Apoi intră iarăşi în altar şi se continuă Dumnezeiasca Liturghie.

După Liturghie, ca într-o adevărată zi pascală, toţi fraţii se îndreaptă spre trapeză cu făcliile aprinse. Toţi fraţii împreună cu părintele purtând lumânări, arată Lumina, Darul lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Fiecare mergând sărută Evanghelia şi pe preot, care are chipul lui Hristos, Crucea lui şi pe cel ce a luat chipul cel călugăresc şi cântă veselindu-se: ,,Să cunoaştem fraţilor, puterea Treimii şi care este aceasta”!

Drept aceea, după sărutare se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, şi se citeşte din Apostol şi din dumnezeiasca Evanghelie, şi cel ce a luat cinul, înaintea Evangheliei şi a Sfintelor Daruri, merge ca un ostaş al lui Hristos, făcându-se slugă şi se învredniceşte a se pomenii la ectenii ca cela ce s-a scris în Ceruri şi s-a împreunat în ceata fraţilor. În cele din urmă, se învredniceşte a primi sfintele, nemuitoarele şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos Taine, arătându-se părtaş Mesei celei vii şi cereşti.

După tundere, monahul este eliberat de orice lucru şi ascultări pentru o săptămână, rămânând permanent în biserică. Dacă ştie să citească, se ocupă cu lectura duhovnicească, dacă nu ştie, petrece timpul în meditaţie şi rugăciune.

În a opta zi are loc scoaterea koukouliei. Această Rânduială nu exista în tradiţia prestudită, unde după R1) monahii nu îmbrăcau koukoulie. Rânduiala zilei a opta, cu scoaterea koukouliei, face trimitere directă la rânduiala spălării neofiţilor la opt zile de la botez.

 

*

*       *

 

Semnificaţia mistico-liturgică a actelor din cadrul ceremonialului tunderii în monahism. Sfântul Simeon explică fiecare gest şi mişcare, act şi proclamare pe care novicele avea să-l facă. Astfel, privitor la imaginea acestuia desculţ, gol şi cu capul descoperit, Sfântul Simeon spune: ,,Drept aceea e dezbrăcat de veşmintele cele lumeşti, desculţ şi cu capul gol, mai întâi pentru că a lepădat toate ale lumii şi cele netrebnice, şi apoi pentru că este sărac, ca cel căruia i s-a luat bogăţia de tâlhari, zăcând rău vătămat şi rănit, gol, părăsit şi aproape mort şi luându-i-se averea de cetăţenii celor răi, topindu-se de foame şi de hrana cea rea a porcilor”[46].

Observăm de altfel cu lux de amănunte întreg ceremonialul tunderii întru monah, care este asemenea unui episod de pe Golgota, când Mântuitorul Iisus Hristos, cerându-Şi iertare de la fraţii Săi, Se lasă întru cele ale Tatălui Său, zicând: ,,Părinte în Mâinile Tale Îmi dau duhul Meu”. Ei iată asemănarea pe care mai cu seamă Sfântul Simeon o surpinde: ,,aducându-se acesta gol de către robii cei buni ca de nişte îngeri, de bărbaţii cei întocmai cu îngerii, se cântă cu voce tare: ,,Braţele cele Pământeşti nevoieşte-Te a mi le deschide”[47], şi se aprind lumini, arătând darul, strălucirea şi bucuria cea cerească; şi cel ce ce se aduce cade la pământ de trei ori, pentru Treime şi pentru întărirea către Dumnezeu, şi se ridică de trei ori pentru că se scoală din cădere. Apropiindu-se de sfintele uşi ca de Cer, cade înaintea fraţilor, cerând iertăciune ca şi către fratele cel mai mare, rugându-se să nu se mânie fiindcă şi pe dânşii i-a defăimat vieţuind dobitoceşte, şi împreună cu aceştia se împacă cu Cerescul Părinte.

Asistăm mai apoi la un diaolog între egumen şi viitorul monah. Întrebat fiind: pentru ce a venit? Monahul mărturiseşte: cum că doreşte viaţă pustnicească şi caută să se împreune cu ceata monahilor şi cum că vine de bună voie şi fără nicio silă. Aduce înainte împlinirea legământulului celor trei voturi monahale: fecioria, ascultarea şi sărăcia, făgăduindu-se că se va păzi pe sine în feciorie, curăţie şi cucernicie şi va păzi ascultarea de egumen până la moarte, va răbda toată scârba şi supărarea pentru Împărăţia Cerurilor şi va petrece în mănăstire în călugărie până la ieşirea sufletului.

Făgăduindu-le acestea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor ca un adaus de bună voie Ziditorului, jertfă junghiată, vie şi cuvântătoare, preotul atunci îi arată petrecerea vieţii celei de desăvârşit şi subliniază trei aspecte esenţiale petrecerii sale monahale şi anume: cum că are a flămânzi şi însea; a umbla gol pentru Domnul Iisus Hristos; iar mai apoi îl face să conştientizeze faptul că mare este darul primit şi îl aseamănă Sfântul Simeon în Tratatul său, capitolul 264 ,,cu cel de-al doilea Botez”. Este botezul lacrimilor, al pocăinţei. Este botezul lumii căci devine fiul luminii. Însuşi Domnul Iisus Hristos se bucură împreună cu îngerii de dânsul, ,,junghiind viţelul cel gras, care este Trupul şi Sângele Său”, exemplificând şi valoarea jertfei sale şi răsplătirea: ,,cum că prigonirea, neascultarea, trufia şi celelalte rele, toate vor fi departe de el, câştigând smerenia şi ascultarea, iubirea de fraţi şi blândeţiile, învăţătura şi citirea dumnezeieştilor cuvinte; paza inimii de cugete spurcate; lucrare după putere şi în sfârşit, mărturisirea celor ascunse ale inimii, după sfintele şi dumnezeieştiile învăţături, prin care se arată ,,chipul cel sfânt”[48].

 

 

Rânduiala schimei mici după diferite izvoare şi relaţia acesteia cu Schima Mare

 

 

Împărţirea unicului chip monahal în două trepte: prima Schimă, sau cea Mică, şi Schima Îngerească, sau cea Mare, a avut loc înainte de perioada Sfântului Teodor Studitul, dar când exact anume nu se poate preciza.

Un argument al acestei divizări, din epoca precedentă Sfântului Teodor Studitul, îl constituie vechiul izvor liturgic Evhologhiul Barberini (sfârşitul secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea.

După cum arată istoria Rânduielilor tunderii în monahism, argumentele Sfântului Teodor Studitul pentru practicarea unicului chip monahal nu au avut succes. Din Schimatologiul Sfântului Teodor, din mănăstirea Sfântului Pantelimon de la Athos, după manuscrisul nr. 604 din secolul al XV-lea, vedem că chiar şi printre studiţi nu a putut fi menţinută practicarea unicei Tunderi monahale. În afară de rânduiala schimei Mari acest, în Schimatologiu sunt şi Rânduieli premergătoare.

În genere, pe toată perioada secolelor VIII-IX şi până în zilele noastre, multitudinea Evhologhiilor şi Schimatologiilor greceşti conţin Rânduieli premergătoare Rânduielii Schimei Mari.

Dacă la formarea Rânduielilor tunderii în Schima Mare, fără a fi preocupaţi de diversitatea variantelor, se putea urmări o minunată unitate şi înrudire în construcţia lor, nu putem spune acelaşi lucru despre Rânduielile pregătitoare Schimei Mari. În formarea acestora vom vedea o mare diversitate şi adeseori o constantă îndoială pentru alegerea materialului liturgic.

În unele cazuri vom observa o îndepărtare destul de mare a conţinutului Schimei Mici de cea Mare, chiar dacă vor rămâne într-o relaţie de înrudire reciprocă; alteori se va apropia atât demult de Schima Mare, încât ar putea fi confundate dacă în text nu se făceau anumite precizări.

Nouă ne rămâne să vedem redacţia schimei Mici care există astăzi în practica liturgică a Bisericii Greceşti (cu ea şi a celei Ruseşti cât şi celei Româneşti). Şi în această redacţie se observă apropierea de Rânduiala Schimei Mari. De fapt, din Rânduiala Schimei Mari au fost luate două rugăciuni ale Schimei Mici: Ὁ πανοικτίρμων οὖν ὁ Θεὸς καὶ πολυέλεος (Întru tot Înduratul şi Mult-milostivul Dumnezeu…) şi Κύριε, ὁ Θεὸς ἡμῶν, εἰσάγαγε τὸν δοῦλον σου… (Doamne, Dumnezeul nostru, du înăuntru pe robul Tău...); prima începe un rând de rugăciuni iar a doua le încheie. Ambele rugăciuni se află în componenţa vechilor Rânduieli ale Proschimei din secolul al XIV-lea.

Cu introducerea acestor două rugăciuni ale Schimei Mari, Rânduiala Proschimei şi-a schimbat aspectul, rămânând în continuare în practica liturgică mănăstirească.

Încercări de apropiere ale Schimei Mici de cea Mare le observăm şi în izvoarele liturgice din secolul al XIII-lea. Acestea ne arată că în ajunul rânduielii Schimei Mici a fost Mari. Aceiaşi tendinţă de apropiere trebuie să o vedem şi în unicitatea întrebărilor, care este cu atât mai clară cu cât Rânduiala Schimei Mici este mai târzie. Ulterior, pentru Rânduiala Schimei Mici va fi prelucrat un text deosebit, al catehezei, care exista din vechime în Schima Mare.

Izvoarele secolului al XIII-lea ne relatează exemple ale acestor texte, cuprinse în textele Rânduielilor Schimei Mici. Chiar şi hainele monahilor din cele două schime devin asemănătoare, încât chiar şi analavul (paramanul) – element doar al schimonahilor – va fi preluat şi de monahii cu Schimă Mică.

În general vorbind, Rânduiala Schimei Mici se deosebeşte de cea al Schimei Mari doar printr-un fast mai redus, dar după esenţă, este una şi aceiaşi Rânduială ca şi Rânduiala Schimei Mari. Dacă în Rânduiala Schimei Mici nu ar fi existat declaraţia hotărâtoare că pentru primitor ea este doar o logodnă a Marelui şi Îngerescului chip, atunci, cei neiniţiaţi în nuanţele tipicului bisericesc, probabil că nici nu ar observa dacă cel ce se tunde primeşte Schima Mică sau pe cea Mare.

         

 

 

Rânduielile pentru primirea în mănăstire a începătorilor şi relaţia cu celelalte Rânduieli monahale

 

 

Din cele mai vechi timpuri, călugării care nu se numărau încă în rândurile monahilor cu Schimă Mică şi a celor cu Schima Mare (schimonahilor), dar care se aflau în mânăstire pentru încercare, erau numiţi începători (οἱ ἀρχάριοι) sau rasofori (ῥασοφοροῦντες sau ῥακενδυτοῦντες). Prima denumire se întâlneşte în scrierile patristice încă din secolul al IV-lea, a doua se pare că a devenit cunoscută din secolul al XII-lea, din timpul renumitului canonist bizantin Theodor Balsamon[49].

Călugării rasofori îmbrăcau rasa monahală şi potcapul, cu permisiunea conducerii mănăstirii. Balsamon mărturiseşte că îmbrăcarea acestora se făcea la Trisaghion, menţionându-se că tot atunci se schimba şi numele lumesc cu cel călugăresc, numai că fără tundere[50]. Probabil că în unele mănăstiri bizantine din timpul lui Balsamon, îmbrăcarea fratelui intrat în mănăstire avea loc înainte de Apostol, la Liturghie. Faptul acesta este confirmat şi de Tipicul mănăstirii Născătoarei de Dumnezei din Asia Mică (Ἡλἱου Βωμῶν, ἤτοι τῶν Ἐλεγμοῶν)[51].

Dintr-un alt document – Evhologhiul Mănăstirii Sfintei Cruci din Ierusalim, secolul al XIII-lea, (acum în biblioteca Patriarhiei Ierusalimului) – aflăm şi cum se desfăşura rânduiala: primind binecuvântare de la egumen, începătorul face metanie fraţilor, cerându-le rugăciunea încât, pentru rugăciunea fraţilor, Dumnezeu să-i dăruiască virtutea ascultării. Ca răspuns la această cerere frăţii răspundeau: „Să-ţi dea ţie Dumnezeu ascultare spre împlinirea faptelor bune şi să te numere în rândul fraţilor mănăstirii!”.

Uneori, însă, îmbrăcarea se făcea după primirea binecuvântării din partea egumenului, în afara bisericii, aşa cum vedem într-o rânduială a unui Evhologhiu din secolul al XIII-lea[52].

În concluzie, se pare că deja în secolul al XII-lea prin mănăstirile Bizanţului a început să se înrădăcineze o Rânduială liturgică deosebită, a îmbrăcării cu haine monahale a noilor intraţi în mănăstire şi tot de pe atunci apare şi practica tunderii acestora.

Iniţiativa creării noii rânduieli pentru începători, în care şi-au găsit întrebuinţare elementele de bază ale Rânduielii tunderii monahale cum sunt rugăciunile, tunderea şi îmbrăcarea, a fost probabil dorinţa întâistătătorilor mănăstirilor bizantine, pentru a da o oarecare importanţă instituţiei începătorilor, prin apropierea sa de monahismul adevărat. Această tendinţă ar fi putut fi provocată de temerea întoarcerii începătorilor în lume, care descurajaţi de greutatea vieţii monahale părăseau frecvent mănăstirea. Instituirea unei rânduieli speciale pentru primirea lor putea servi drept remediu pentru înlăturarea ispitei de a schimba cu uşurinţă o haină pe alta. O astfel de Rânduială specială, de binecuvântare a intrării în rândul începătorilor, însoţită de tundere şi îmbrăcarea câtorva haine monahale, trebuia să-i facă mai rezervaţi pe cei doreau să intre în mănăstire, fie prin analiza mai profundă a motivelor care-i determinau să îmbrăţişeze o astfel de viaţă, fie să-i încurajeze în lupta cu ispita întoarcerii în lume pe cei ce deja au trecut prin acest ritual.

 

 

 

 

 

Concluzii

 

Din analiza evoluţiei Rânduielilor monahale am constatat că reforma Rânduielii tunderii monahale s-a referit cu precădere la Rânduielile pregătitoare Schimei Mari. Nimeni însă nu a îndrăznit să atenteze la integritatea Schimei Mari care a fost mereu văzută ca adevărata rânduială de intrare în monahismul total şi definitiv. De aceea, această rânduială nu a suferit schimbări esenţiale, păstrându-şi şi astăzi aproape neschimbată forma pe care o avea şi în Evhologhiul Coislin, din anul 1027 (Evhologhiul 213 a Bibliotecii Naţionale din Paris).

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Schima Mică şi Rasoforia.

Din secolul al XIV-lea, Rasoforia tinde să-şi facă loc printre Rânduielile tunderii monahale. Dacă vechile rânduieli de primire în mănăstire erau simple şi austere, formate din ritualul tunderii şi al îmbrăcării cu câteva haine monahale, evoluţii ulterioare duc la separarea Rânduielii Rasoforiei şi a Schimei Mici de Schima Mare. Rânduiala Rasoforiei, făcută cu rugăciuni şi cântări speciale, fără rostirea făgăduinţelor, evident se separă de Rânduielile Schimei Mari şi celei Mici (care, după conţinut, sunt foarte apropiate), tinzând să se prezinte ca o Rânduială aparte de tundere în monahism.

În practica liturgică-mănăstirească, această poziţie de separare al Rânduielii Rasoforiei, în secolele XV-XVI începe să se clatine. Pe atunci, în Rânduiala Rasoforiei intrau elemente caracteristice doar Schimei Mici şi celei Mari. Ce putea să însemne acest lucru? După părerea noastră acesta este un ecou al tendinţei de a recunoaşte Rasoforia drept o rânduială autentică de tundere şi chiar de înlocuire a Schimei Mici de către aceasta. În Răsărit, în prezent, adevăratul chip monahal este cel cuprins în Rânduiala Schimei Mari. Totuşi, există persoane care nu doresc să se căsătorească, dar care după natura lor duhovnicească nu se pot retrage definitiv din lume. Aceste persoane, prin Rânduiala Rasoforiei primesc din partea Bisericii binecuvântare pentru drumul ales şi activitatea lor, fără a le cere îmbrăţişarea definitivă şi radicale făgăduinţelor vieţii ascetice.

Există păreri care consideră că pentru noile curente monahale (în special pentru „monahismul ştiinţific”) sunt necesare şi noi rânduieli de tundere, deoarece Rânduiala contemporană de tundere, atât cea Mare cât şi cea Mică, îl obligă pe monah să se retragă total din societate şi să trăiască pentru totdeauna între zidurile mănăstirii, excluzându-se prin aceasta dreptul de participare efectivă la activităţile bisericeşti şi sociale. O posibilă astfel de rânduială ar putea fi Rânduiala Rasoforiei, dacă ea ar fi redactată şi adaptată

nevoilor şi cerinţelor vieţii Bisericii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Izvoare.

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

Areopagitul, Dionisie, Sfântul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. Pr. D. Stăniloae, Edit. Paideia, Bucureşti, 1996.

Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit.  Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003.

Vasile cel Mare, Sfântul, Constituţiile ascetice, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R, trad. Iorgu şi D. Ivan, 1989.

 

Bibliografie secundară

 

A. A.  Dmitrievsky, Începutul Utreniei în prima zi de Paşti şi procesiunea în jurul bisericii înainte de acest început, „Îndrumar pentru preoţii de la sate”, Kiev, 1885. Nr. 11. C. 281–299.

Arhieraticon, Ed. a II-a, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1899.

Arranz, M., Compendiu de culegeri liturgice, Vol. IV, Tunderea monahală bizantină, 2003.

Arranz, M., L’Eucologio Constantinopolitano agli inizi del secolo XI. Hagiasmatrion & Archiratikon (Rituale & Pontificale) con l’aggiunta del Leiturgikon (Messale), Roma, Editrice Pontificia Università Gregoriana, 1996.

Beleiev, Inochentie, Tunderea în monahism. Experienţa de cercetare istorico-liturgică al rânduielilor monahale de tundere, în Bisericile Greacă şi Rusă de până în secolul ХII, inclusive, 1899.

Floca, Ioan, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, Edit. Andreiană, 2005.

Ică, Ioan, I., jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Integrala comentariilor liturgice bizantine, Edit. Deisis, Sibiu 2011.

Ică, Ioan, jr., Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu-Bucureşti, Edit. Deisis, Stavropoles, Sibiu.

M. Wawrik, Initiatio Monastica in Liturgia Byzantina, în „Orientalia Christiana Analecta 180”, 1968.

Mihail Arranz, Paternitatea după Duh şi Trup – Taina Hirotoniei şi Cununiei în Tradiţia Bizantină: Experienţa istorică (Prelucrarea conspectelor „Însemnări istorice despre Rânduielile Tainelor, după manuscrisele Evhologhiului Grecesc), Roma, 2002.

Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002.

Palmov, N., Tunderea monahală. Rânduielile tunderii monahale din Biserica Greacă, 1914.

Pruteanu, Petru, Istoria şi Slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale.


[1] Primul punct, îmbrăcarea în veşmintele monahale, din punct de vedere liturgic, ar trebui să ne atragă atenţia. Al

doilea punct are mai mult o importanţă juridică. Însă nu ştim cine îl îmbrăca pe frate în hainele călugăreşti. Cu siguranţă, aceasta se făcea cu permisiunea şi binecuvântarea egumenului. Dar care era participarea activă a egumenului în acest act, sau dacă participa în genere, textele nu ne relatează. Desigur, îmbrăcarea avea loc în afara mănăstirii, deoarece portarul îl introducea pe frate în mănăstire deja îmbrăcat. De asemenea, faptul că noul monah era adus în biserică în timpul rugăciunii, arată că îmbrăcarea în hainele monahale în mănăstirile tabenesioţilor nu avea un character de fastuoasă Rânduială bisericească, caracter dobândit după Sfântul Pahomie († 345).

[2] Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 96-98.

[3] Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002, p. 558.

[4] Sfântul Teodor Studitul considera Schima monahală ca pe o Taină „paralelă” Botezului. Din acest punct de vedere, pentru el era stranie repetarea aceloraşi ritualuri de tundere şi îmbrăcare a ascetului. După părerea istoricului şi liturgistului rus N. Palmov, învăţătura lui este despre o singură Schimă; N. Palmov, Tunderea monahală. nduielile tunderii monahale din Biserica Greacă, 1914, p. XII.

[5] M. Arranz, Compendiu de culegeri liturgice, Vol. IV, Tunderea monahală bizantină, 2003, p. 24.

[6] Ideile Sfântului Teodor Studitul despre renaşterea şi importanţa Tunderii monahale au generat în spaţiul bizantin

adevărate tratate dedicate demonstrării ideii despre Schima Mare ca un al doilea Botez (N. Palmov, op. cit., p. XIII).

[7] Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Integrala comentariilor liturgice bizantine, Edit. Deisis, Sibiu 2011, pp. 133-159.

[8] Sfântul Dionisie Areopagitul, op. cit., pp. 95-97.

[9] Sf. Vasile cel Mare Apud Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, Edit. Andreiană, 2005, p. 396.

[10] Ibidem, p. 396.

[11] Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R, trad. Iorgu şi D. Ivan, 1989, P.S.B. 18, scrisorile 23, 173, 45 şi întrebarea 93.

[12] N. Palmov, op. cit., p. 28.

 

[13] I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Regula a 4-a al Sinodului IV Ecumenic, p. 87.

[14] Sunt cunoscute, de exemplu, legile împăraţilor Valens (364-378) şi Valentinian (364-375), care poruncesc ca să fie izgoniţi din locurile ascunse cei care lăsau îndatoririle civile şi se ascundeau în mănăstiri din lenevie, scuzându-se cu pietatea personală, să fie privaţi de moştenire, sau fie ca aceea să se transfere în folosul celor ce au preluat slujirea civilă în locul acelora. Regula a patra al Sinodului al IV-lea Ecumenic interzice de a primi în mănăstire un rob, fără permisiunea stăpânului său. Ulterior, aceste dispoziţii sunt completate şi extinse şi asupra altor categorii. Astfel Valentinian al III-lea (423-455) interzice persoanelor vulnerabile să intre în monahism (şi în clerul bisericesc), cum ar fi robul şi ţăranul, deoarece intrând în monahism se rupe relaţia cu statul, ceea ce nu era de dorit întrucât duce la o diminuare a veniturilor acestuia (apud I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 87). Iustinian (527-556) a anulat legile ce interziceau robilor să intre în monahism (Novela nr. 5), permiţând robilor să intre în monahism, cu condiţia unei vrednicii probată pe parcursul a trei ani de noviciat (încercare), termen stabilit ulterior pentru toţi doritorii vieţii monahale (apud N. Palmov, op. cit., p. 29).

[15] Este vorba doar de potcap, nu şi de koukoulie, adică acea pânză care se îmbracă deasupra potcapului şi pe care o pot purta doar monahii. Doar în tradiţia rusă şi română rasofórii primesc şi koukoulia (numită la români în mod greşit „camilafcă”), pe când tradiţia greacă dă rasoforilor doar dulamă, rasă, potcap şi metanii.

[16] Inochentie Beleiev, Tunderea în monahism. Experienţa de cercetare istorico-liturgică al rânduielilor monahale de tundere, în Bisericile Greacă şi Rusă de până în secolul ХII, inclusive, 1899, pp. 111-113.

[17] N. Palmov, op. cit., p. 72.

[18] Nu putem să nu remarcăm faptul că învăţătura lui Dionisie despre Tunderea monahală ca Taină diferă de cea a

Sfântului Teodor Studitul. La Dionisie Rânduiala tunderii face parcă parte dintr-o a doua categorie al Tainelor. Tunderea pare să-l aşeze pe om doar pe prima treaptă a scării, care duce spre cea mai desăvârşită şi înaltă stare. Din această cauză Tunderea se săvârşeşte nu de episcop, ci de un ieromonah. Acest aspect a fost mai întâi semnalat de comentatorul operelor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru Sfântul Teodor Tunderea monahală este o Taină egală cu celelalte Taine bisericeşti, deoarece îşi trage rădăcinile, ca şi acelea, din predania bisericească. La întrebarea cu privire la importanţa Tunderii monahale ca Taină, Sfântul Teodor afirmă că excluderea monahismului din rândul Tainelor poate aduce după sine şi respingerea celorlalte cinci Taine. (Scrisoarea către Grigorie, apud N. Palmov, op. cit., pp. 29-30).

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, p. 59;

[21] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit.  Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, pp. 15-16;

[22] Ibidem, pp. 59-61;

[23] M. Arranz, L’Eucologio Constantinopolitano agli inizi del secolo XI. Hagiasmatrion & Archiratikon (Rituale & Pontificale) con l’ aggiunta del Leiturgikon (Messale), Roma, Editrice Pontificia Università Gregoriana, 1996, pp. 37-97.

[24]Ibidem, p. 39;

[25] Întrebările-răspunsuri din cadrul rânduielilor se vor numi μολογία – mărturisire.

[26] Aceasta θαλασσίδιον, întrebuinţat pentru spălările sacramentale şi pentru resturile liturgice, era diferit deθαλασσίδιον-ul altarelor mănăstireşti, o piatră cu nişă destinată special pentru punerea hainelor monahale pentru sfinţire (apud N. Palmov, op. cit., pp. 100-106).

[27] ,,Cel mai des grecii numesc această slujbă ἀγρυπνία, iar ruşii – всенощное бдение sau doar cu atributul: всенощное (=de toată noaptea). În tradiţia bizantină exista un fel de Priveghere care se săvârşea doar în anumite perioade sau situaţii liturgice şi era total diferită ca rânduială de cea savaită. Aceasta se numea παννυχίς sau chiar παννυχίδα, de unde şi denumirea slujbei noastre pentru cei adormiţi, care pe atunci se făcea toată noaptea. (Astăzi e absurd să numeşti „panihidă o slujbă scurtă pentru morţi, făcută ziua). Ambele denumiri greceşti, cât şi cea slavo-rusă, arată că Privegherea trebuie să dureze o bună partea a nopţii sau chiar întreaga noapte, până dimineaţa”. (Petru Pruteanu, Istoria şi Slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale, nota 1,

[28] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II…, p. 16;

[29] M. Arranz, L’Eucologio Constantinopolitano agli inizi del secolo XI. Hagiasmatrion, Archiratikon (Rituale Pontificale) con l’aggiunta del Leiturgikon (Messale)…, pp. 41-42;

[30] Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu-Bucureşti, Edit. Deisis, Stavropoleos, p. 987.

[31] Ibidem, p. 987.

[32] Mihail Arranz, Paternitatea după Duh şi Trup – Taina Hirotoniei şi Cununiei în Tradiţia Bizantină: Experienţa istorică (Prelucrarea conspectelor „Însemnări istorice despre Rânduielile Tainelor, după manuscrisele Evhologhiului Grecesc), Roma, 2002, p. 131.

[33] Cu toate acestea, Evangheliarul aflat astăzi în uzul în B.O.R. păstrează menţiunea unei pericope evanghelice special la tunderea în monahism a femeilor (Lc. 7, 36-50), diferită de cea de la tunderea în schimă a unui bărbat.

[34] N. Palmov, op. cit., pp. 1-343.

[35] Ioan Ică jr., op. cit., p. 987.

[36] Se presupune că şi primii monahi kieveni au respectat această tradiţie, cel puţin până la anul 1085, când în Lavra

Peşterilor a fost introdus Tipicul lui Alexis Studitul. Probabil că aceiaşi tradiţie s-a menţinut şi după aceea, fiind respectată în toată Rusia, până la introducerea Tipicului Ierusalimitean la sfârşitul secolului al XIV-lea.

[37] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 265, vol. II…, pp. 15-16;

[38] N. Palmov, op. cit., р. 25 şi M. Wawrik, Initiatio Monastica in Liturgia Byzantina, în „Orientalia Christiana Analecta 180”, 1968, p. 33.

[39] La români, prin κoυκούλιον se înţelege camilafca, iar la ruşi „klobuk-ul”. Pentru a nu crea confuzii terminologice noi vom folosi cuvântul koukoulion, care înseamnă acea pânză ce se îmbracă deasupra potcapului şi care imită şi simbolizează voalul de mireasă a celor care prin viaţă feciorelnică devin mirese ale Mirelui Hristos. Anume din acest motiv şi călugării-bărbaţi poartă acest voal (numai că negru), pentru că în monahism se depăşeşte sexualitatea şi atât călugăriţele, cât şi călugării, sunt mirese ale Singurului Mire – Hristos.

[40] Moltivelnic…, p. 558;

[41] Arhieraticon, Ed. a II-a, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1899, p. 15.

[42] Gestul luării foarfecelor de pe Evanghelie ca din mâna lui Hristos, şi transmiterea acestora în mâna preotului ce

săvârşea tunderea, doreşte să evidenţieze alegerea benevolă a candidatului, care a fost exprimată în formula precedentă de mărturisire.

[43] În Bizanţ, Utrenia pascală nu se deosebea de cea duminicală, care a căpătat forma actuală mult mai târziu, sub inspiraţia ritului savait, care la rândul său a fost influenţat de ritul liturgic de la Biserica Sfântului Mormânt, A. A.  Dmitrievsky, Începutul Utreniei în prima zi de Paşti şi procesiunea în jurul bisericii înainte de acest început, „Îndrumar pentru preoţii de la sate”, Kiev, 1885. Nr. 11. C. 281–299.

[44] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 274, vol. II…, pp. 22-22.

[45] Ibidem, p. 22.

[46] Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II…, pp. 16-17.

[47] Ibidem, p. 17.

[48] Ibidem, p. 18.

[49] Theodor Balsamon – Patriarhul Antiohiei, căruia îi aparţine Tâlcuirea despre monahii rasofori, la Regula a V-a a Sinodului Constantinopolitan şi Tratatul Χάριν τῶν ῥασοφόρων, în Scrisoarea către egumenul Teodosie.

[50] N. Palmov, op. cit., p. 309. Această rânduială „a facerii rasofórului” în trecut nu era însoţită de tundere. Ritualul

tunderii pentru rasofori este o practică rusească mai nouă, împrumutată şi de români, dar neîntâlnită nici astăzi la

greci. Introducerea acestei tunderi suplimentare ştirbeşte oarecum „unicitatea tunderii monahale”.

[51] În capitolul 22 al acestui Tipic, se indică că cel intrat în mănăstire, trebuie să primească binecuvântare pentru această viaţă nouă, de la egumenul mănăstirii şi fraţi, în timpul Liturghiei, după Trisaghion. Egumenul înseamnă cu semnul Sfintei Cruci capul fratelui nou intrat şi rosteşte o îndrumare, pentru ca acesta să pună început bun vieţii ascetice după care îl sărută (apud N. Palmov, op. cit., Nota 2, p. 310).

[52] Τάξις ἀρχαρίου, ἐρχομένου ἀπὸ τοῦ κόσμου, în Εvhologhiul nr. 100 (apud N. Palmov, op. cit., pp. 311-312).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s